Jurnal de călătorie
Sunt 3.145 de kilometri de graniţă între Statele Unite ale Americii şi Mexic. Donald Trump vrea să ridice aici un zid. Când vine vorba de Mexic, aceasta este ştirea zilei de câţiva ani încoace. Se vorbeşte despre costuri, droguri, emigranţi ilegali, sărăcie şi drepturile omului. Lumea e împărţită în tabere, lumea dezbate, fiecare are o părere pe care, cel mai probabil, o va lua cu el în mormânt. Dincolo de ziduri, însă, odată ce ajungi în partea asta de lume, ştirea zilei devine un ecou îndepărtat, iar Mexicul se deschide în faţa ta. O ţară uriaşă, de aproape 2 milioane de kilometri pătraţi, în care trăiesc peste 120 de milioane de oameni. Cea mai populată ţară vorbitoare de limbă spaniolă din lume. Ai ajuns aici, la 10.664 de kilometri distanţă de România. După 16 ore de zbor, uruitul unui avion uriaş încă mai zumzăie în tine, pe străzile din Mexico City. Eşti un turist care trebuie neapărat să se odihnească. Important e că ai ajuns. Mâine va fi cu totul altfel.
Arma care i-a învins pe azteciCând, în 1521, conchistadorii spanioli, conduşi de Hernán Cortés, au asediat capitala aztecă Tenochtitlan, nu strategia, nici roţile tunurilor şi nici măcar caii n-au contat atât de mult (deşi, în partea asta de lume, care stăpânea la perfecţie matematica şi astronomia, nici roata şi nici animalele îmblânzite nu existau). O altă forţă, tăcută şi devastatoare, a fost cea care a înfrânt Marele Imperiu Aztec: variola. După unele statistici, mai mult de 15 milioane de nativi, dintr-o populaţie de 30 de milioane, au fost ucişi de "arma" aceasta ciudată, adusă, fără intenţie, de războinicii spanioli, pe corăbiile lor cu care au cucerit Lumea Nouă. Lumea aceasta Nouă, veche de milenii, care până la Cortés nu cunoscuse o astfel de boală. O civilizaţie uriaşă răpusă de un virus. Pentru azteci, a fost semnul că zeii lor bătrâni se înclină în faţa celui adus de cuceritori. Şi au cedat, aproape fără luptă. Iar pentru Tenochtitlan, cel mai mare oraş al lumii precolumbiene, a însemnat sfârşitul. Spaniolii au devastat oraşul, l-au făcut una cu pământul, ca apoi să-l reconstruiască după logica europeană, să-l transforme în ceea ce a devenit cu timpul Ciudad de México - Mexico City - cel mai populat oraş al Americii de Nord. Aproape 9 milioane de oameni locuiesc aici, iar dacă luăm în considerare şi aria metropolitană, numărul lor trece de 21 de milioane. O populaţie mai mare ca cea a României, concentrată pe un platou aflat la peste 2000 de metri altitudine. Un loc în care istoria veche a fost dată la o parte, ca să lase loc afacerilor şi economiei. Piramidele aztece au fost înlocuite cu zgârie nori, astronomia cu cifre contabile. Cu un PIB ce depăşeşte 411 miliarde de dolari, Mexico City e una dintre cele mai prospere arii metropolitane de pe glob. Se poate respira liniştit pe străzile astea spaţioase, curate ca în palmă. Doar că aici nu e un loc pentru turişti, e prea multă agitaţie pentru o plimbare tihnită. Un furnicar de oameni peste care istoria a trecut fără să lase urme, întocmai ca o epidemie de variolă care a supus cândva un imperiu şi l-a şters de pe faţa pământului. Din Tenochtitlan n-a mai rămas nimic, ecoul trecutului a fost acoperit de zgomotul claxoanelor. Oraşul merge ca pe roate. Milioane de roţi care cu secole în urmă nici nu fuseseră inventate. Trebuie să cobori mai mult în istorie ca să înţelegi. Capitala Mexicului e o lume în sine. Vie, pestriţă, nepăsătoare, trepidantă. O felie de realitate dintr-un adevăr mare, imposibil de cuprins. Rostul oricărei călătorii e să mergi mai departe. Să nu te mulţumeşti doar cu ceea ce vezi, să nu fii doar un alt turist, fără trecut şi fără viitor, al acestei lumi.
Câte ceva despre noii cuceritoriDacă există oameni mai naivi, mai veseli şi mai lipsiţi de griji pe pământ, atunci, fără îndoială, aceştia sunt turiştii. Turistul nu mai are naţie, nici culoare, nici istorie. Turistul are paşaport şi bagaje, un avion pe care trebuie să-l aştepte şi o vacanţă de care urmează să se bucure. Turistul are acel zâmbet inconfundabil, veşnic acelaşi, prin care ştii, de la mare distanţă, cu cine ai de-a face. Turistul este cuceritorul acestei lumi. Arma lui este cardul, cu care deschide poarta oricărui muzeu, hotel sau parc natural de pe pământ. Pe turişti îi întâlneşti peste tot. Practic, nu mai există minune a lumii, plajă, munte, sau loc istoric, în care să nu ai de-a face cu acel zâmbet minunat al turistului. "Amazing, beautiful, wonderful". Limba turistului e engleza, sau măcar acele câteva cuvinte pe care trebuie să le cunoşti ca să fii un turist veritabil. Şi, dintre toate ţările lumii, Mexicul a fost binecuvântat din plin cu turişti. În 2018, nu mai puţin de 39 de milioane de oameni au ajuns aici: a şasea cea mai vizitată ţară de pe glob. Înţelegi şi de ce. Tepoztlán, de pildă, o mică localitate aflată la doar o oră distanţă de capitală, face parte dintr-un program dezvoltat de guvernul mexican pentru a atrage cât mai mulţi turişti. "Pueblo Mágico" promovează istoria locală, tradiţiile, cultura, meşteşugurile, bucuria, orice lucru care se poate transforma într-o sursă de venit din partea acestor fabuloşi-cetăţeni-ai-lumii-posesori-de-card, turiştii. Sunt 83 de oraşe şi sate care au primit fonduri guvernamentale pentru a-şi îmbunătăţi infrastructura, imaginea, oferta de produse, pentru a-şi păstra tradiţiile şi a promova festivaluri. O idee simplă şi câştigătoare care a devenit un model de succes şi pentru alte ţări ale lumii. Iar turiştii vin, iar noi ne amestecăm cu ei, ne confecţionăm acel zâmbet minunat, zâmbetul omului care se plimbă fără griji pe străduţe cochete, pline de tarabe şi magazine pestriţe, pe lângă ziduri pictate cu graffitti, pe lângă restaurante şi cafenele din care mexicani magici îţi zâmbesc ca unui turist cu card. În Tepoztlán, orăşelul magic, turiştii sunt la fel de numeroşi ca localnicii, iar lumea a fost construită pentru ei. La 500 de metri diferenţă de nivel, pe stâncile care străjuiesc orăşelul ca o cetate, se află o piramidă aztecă, a celui mai celebru zeu aztec, Quetzalcóatl, şarpele cu pene. Nu contează că este ora două după-amiaza şi că soarele arde cu mai mult de 30 de grade. Nu contează că te afli la peste 2000 de metri şi că, doar cu o zi înainte, ai zburat mai mult de 16 ore din ţara ta, încă friguroasă. Te îndrepţi acolo unde se află istoria veche, pentru că acolo e locul unde merg toţi turiştii ajunşi aici. Împarţi poteca stâncoasă cu ei, cu soarele ucigător, cu exclamaţiile acelea de "beautiful, wonderful, amazing", în timp ce gândeşti că, să urci atât de mult nu a fost nici pe mai departe cea mai bună idee din viaţa ta. Te opreşti, bei apă, încerci să respiri. Nu te mai poţi întoarce, înainte sunt turişti, înapoi sunt turişti, ar mai fi şi o piramidă a unui şarpe cu pene, deşi, ca să fii sincer, aprope că ai uitat de ce ai început să urci. Şi, totuşi, ajungi, ca să descoperi că Quetzalcóatl a fost cucerit iarăşi, nu de spanioli, ci de oamenii aceia cu zâmbet minunat, cuceritorii cu card ai piramidelor, ai vechilor zei, ai lumii. Nu te poţi feri de ei, sunt peste tot. Faci fotografii în care zâmbeşti, e semnul că ai învins soarele şi altitudinea, e semnul că eşti viu şi încă mai respiri după un urcuş istovitor. Cobori. Totul e minunat, totul e magic, totul e artizanal, pentru tine, conchistadorul turist. Zâmbeşti. E zâmbetul acela.
Lecţia de dans de la PopocatépetlAştepţi prima geană de lumină ca să mergi mai departe. Mai departe, sus, deasupra furnicarului colorat şi pestriţ, spre locuri vechi, înalte, unde te aştepţi ca lumea să-şi cureţe poleiala şi să apară în toată strălucirea ei de la începuturi. Cu cât urci pe şoseaua pustie, cu atât mai mult realitatea pe care ai văzut-o renunţă la veşmintele de paradă şi începe să se destrame. Sate sărace ca nişte haine vechi, peticite, încep să ţi se arate în lumina dimineţii. E celălalt Mexic, cel ascuns privirii vizitatorilor, cel aflat departe de drumurile ştiute. Te îndrepţi prin Paso de Cortés, spre vulcanul Popocatépetl, aflat la 5.426 de metri deasupra lumii. O răsuflare grea, bătrână, se ridică din măruntaiele pământului, se întâlneşte cu primele raze ale soarelui, iar lucrurile se adulmecă, se ating, se pătrund, se umplu de dragoste. E un dans de abur care se petrece în faţa ta, delicat, tandru, vrăjit, respiraţia pământului care îmbrăţişează soarele şi se umple de lumina roşiatică, sângerie, miraculoasă a răsăritului. Aceste vrăji vechi, mângâietoare, ale pământului pe care păşim, fără de care viaţa noastră s-ar îmbolnăvi, probabil, de o sfâşietoare tristeţe. Pe şoseaua asta pustie, eşti martorul unui ritual de la începuturile lumii, dansul de abur dintre soare şi pământ, săvârşit prin încuviinţarea Zeului Popocatépetl. Ca toate marile minuni ale lumii, şi aceasta este simplă, la îndemâna oricui care încă mai are ochi să privească, să înţeleagă şi să se bucure. Este momentul ăla când orice turist ar trebui să se scuture de solzii care îi acoperă privirea, ca să devină iarăşi copil. Dar şoseaua e pustie, şi până şi satele astea sărace ale Mexicului se află în adormire. Toate aceste miracole simple nu durează mult. Trebuie să te afli la ora potrivită, în locul potrivit, să-ţi deschizi larg inima, înainte ca viaţa să intre din nou pe făgaşul ei obişnuit, iar răsuflarea muntelui să-şi piardă magia sângerie şi să redevină aburul greu, încărcat de sulf, al unui vulcan activ. Te întorci, deci, la realitatea ştiută, care îţi arată clădiri de BCA, ridicate repede şi anapoda, aproape fără formă, dar întotdeauna cu un acoperiş, ca să se poate numi case. Acestea sunt locuinţe şi acestea sunt sate, aici trăiesc oameni şi câini, sute de câini costelivi, care se plimbă pe câmpurile de la poalele muntelui în speranţa că vor găsi ceva de mâncare. Adaugi un nou strat la realitatea pe care deja ai întâlnit-o: această realitate crudă, atât de îndepărtată de uzina prosperă a marelui Mexico City. Alături de Chile, Mexicul este una dintre acele ţări ale lumii în care ruptura dintre cei bogaţi şi cei săraci a atins cote alarmante. Peste 21% din populaţia ţării trăieşte în condiţii de sărăcie lucie. E o situaţie pe care statisticile guvernanţilor încearcă să o ascundă, iar drumurile turistice să o ocolească. Dar ea e aici, cu neputinţă de ocolit, pe aceste drumuri pustii, sub aceste acoperişuri de azbest ridicate pe bolţari, sub care trăiesc oameni. Ei sunt oamenii pentru care se construieşte un zid, ei sunt oamenii care cred că dincolo de graniţa ţării lor încă se mai află bunăstarea, camuflată într-un loc de muncă de la marginea unei societăţi trufaşe. Dincolo de miracolele ei, lumea asta pe care am clădit-o e un loc al naibii de complicat. Sus, însă, la poalele muntelui, unde cu greu te poţi obişnui să respiri, lucrurile se curăţă din nou şi se umplu de lumină. Nu lumină electrică, ci lumina unui foc din lemn de pin, în soba camerei friguroase în care te-ai adăpostit.
Dacit
Ai călătorit la peste 4.000 de metri altitudine, ca să te afli mai aproape de respiraţia acestui vulcan bătrân. Popocatépetl şi-a înteţit anul acesta activitatea şi poate erupe în orice clipă. Te aştepţi să auzi strigătele oamenilor care să-ţi spună că e timpul să o iei din loc. Orice zeu e imprevizibil, iar aztecii aşa şi-au privit muntele, cu respectul pe care îl datorezi unei fiinţe atotputernice. Pablo, însă, omul care înteţeşte focul din cameră, e liniştit. E scund, ca aproape toţi mexicanii, dar cu o vâlvătaie aprigă în el, întocmai ca cea a flăcărilor care mistuie încet pinul. E un om liniştit, care trăieşte de o viaţă aici, în preajma muntelui, într-o sărăcie tihnită, pe care nu o mai simte. Ne spune că are pământul lui, iar pământul lui e bun şi rodnic. Ne spune că pământul lui îi aduce tot ce trebuie ca să se hrănească. Că surplusul de agave, de pildă, îl duce la piaţă sau îl transformă în pulque, o băutură alcoolică de consistenţa laptelui, cu gust dulce-amărui, venerată în vechime, venerată şi acum. Nu vorbeşte mult Pablo şi nici nu are de ce. Ne întreabă dacă avem timp să-i vedem satul. Îi spunem că nu. Păcat, spune, aţi fi gustat din pulque. Ne salută, ne spune că s-a înteţit vântul şi că ar fi bine să nu ieşim din cameră. Dar ieşim din cameră, tocmai pentru că s-a înteţit vântul. E întuneric deja, s-au aprins toate stelele pe care le ştim. Vulcanul e ascuns şi aproape, o fiinţă uriaşă care respiră tăcută lângă noi. O simţim. Vântul o aduce la noi şi o ploaie măruntă de cenuşă ni se aşează pe creştet, pe piele, pe ochi. Ne umplem de o pulbere subţire, de măruntaiele fine ale pământului, sub un cer spuzit de stele. Atingi unul dintre bolovanii mari de magmă răcită. Dacitul de la Popocatépetl. Numele dacilor a ajuns până în Mexic, pietrele astea albăstrui sunt mărturiile tăcute ale unor mari erupţii, roci care poartă numele unor oameni de poveste. Oamenii tăi, cărora le-ai căutat şi găsit urmele în toată Europa, dacii. Pentru clipele astea puţine, înainte ca somnul să vină şi să te facă să te visezi acasă, călătoria în ţara asta buimăcitoare care este Mexicul merită din plin. Simţi asta în toţi porii pielii tale, acoperiţi acum de stratul alb, fin, al unui pământ bătrân, presărat cu dacit.
Locul unde s-au născut zeiiAi plecat să te întâlneşti iar cu istoria veche şi fabuloasă a acestor locuri. Te îndrepţi spre unul dintre acele situri arheologice intrate deja în patrimoniul universal. Locul de naştere al zeilor: Teotihuacan. Un oraş cu mult mai vechi decât civilizaţia aztecă, pe care, însă, aztecii l-au venerat dintotdeauna. Are 2000 de ani acest loc, pierdut în timp şi regăsit de arheologi abia în secolul XIX. Piramida Soarelui, Piramida Lunii, Templul Şarpelui-cu-pene Quetzalcóatl, uriaşul Bulevard al Morţilor străjuiesc o lume peste care timpul a trecut încet, fără să-i ştirbească măreţia. În secolul trei după Hristos, 150 de mii de oameni locuiau aici. Nobili, preoţi, şamani, negustori, oameni simpli, sclavi împărţeau această lume peste care străjuiau zeii. Erau vremurile sacre, în care rostul vieţii pe pământ nu putea fi conceput în afara divinităţii. Un oraş uriaş, întins peste un pământ arid, care făcea legătura, prin piramidele lui fabuloase, cu lumea din înalturi, cu acel dincolo, fără de care aici nu putea exista. O civilizaţie vie, prosperă, uriaşă, închinată nevăzutului atotputernic. Rostul vieţii era dincolo de pământ, iar morţii erau veneraţi, pentru că ei erau călăuzele celor vii, mijlocitorii dintre oameni şi zei. Cultul sacrificiului ritualic stăpânea toată această parte a lumii. Iar moartea era o trecere, o taină, un zeu. Dacă e ceva care să fi rămas cu putere neştirbită din vremurile de demult în Mexicul de azi, atunci acesta este cultul morţii. Spre groaza bisericii catolice, din ce în ce mai mulţi credincioşi ridică altare şi se închină unei zeităţi păgâne: Ni?a Blanca (Fecioara Albă), la Hermana Blanca (Sora Albă), Se?ora de las Sombras (Doamna Umbrelor) sunt toate nume de alint pentru Santa Muerte (Sfânta Moarte). Se estimează că aproape 20 de milioane de mexicani continuă să se roage celei pe care o văd ocrotitoarea oamenilor aflaţi în nevoinţă, a proscrişilor, a celor umiliţi şi obidiţi. Moartea, aşa cum o văd mexicanii, este cea care anulează nedreptăţile lumii, diferenţele între bogaţi şi săraci. O zeitate a dreptăţii, de care nu trebuie să te temi, aşa cum nu se temeau nici strămoşii lor azteci şi mayaşi. Teotihuacan era acest loc sacru, în care moartea se întâlnea cu viaţa, ca să meargă împreună mai departe. Doar că, în urmă cu un mileniu şi jumătate, ceva s-a întâmplat. Pământul s-a zguduit din străfunduri şi un mare cutremur, sau poate o erupţie nemaivăzută, cred arheologii, a stins gloria acestui oraş străvechi. Nu moartea a fost cea care a învins, ci părăginirea şi uitarea. Zeii n-au mai ascultat de oameni, iar piramidele Soarelui şi a Lunii au devenit tăcute. Azi, însă, în lumea aceasta nouă, Teotihuacan s-a trezit iarăşi la viaţă. O viaţă pestriţă, stridentă, gălăgioasă, viaţa unui alt obiectiv turistic.
Turiştii au invadat locul precum termitele, în speranţa că ceva din măreţia trecută va ajunge într-un selfie cu piramide. Moartea a ajuns de vânzare. Că este obsidianul, roca vulcanică în care se oglindeau sufletele morţilor, tricouri fistichii cu oase zâmbăreţe sau instrumente de suflat care cheamă duhurile, totul se poate cumpăra pentru câţiva bănuţi. Teotihuacan a înviat doar ca să fie răpus din nou. Sunt cozi uriaşe ca să urci pe piramida Soarelui, doar pentru asta ai plătit bilet. Sacrul este de vânzare, trecutul şi istoria, la fel. Aztecii au fost cuceriţi a doua oară.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
