Sunt 3.145 de kilometri de graniță între Statele Unite ale Americii și Mexic. Donald Trump vrea să ridice aici un zid. Când vine vorba de Mexic, aceasta este știrea zilei de câțiva ani încoace. Se vorbește despre costuri, droguri, emigranți ilegali, sărăcie și drepturile omului. Lumea e împărțită în tabere, lumea dezbate, fiecare are o părere pe care, cel mai probabil, o va lua cu el în mormânt. Dincolo de ziduri, însă, odată ce ajungi în partea asta de lume, știrea zilei devine un ecou îndepărtat, iar Mexicul se deschide în fața ta. O țară uriașă, de aproape 2 milioane de kilometri pătrați, în care trăiesc peste 120 de milioane de oameni. Cea mai populată țară vorbitoare de limbă spaniolă din lume. Ai ajuns aici, la 10.664 de kilometri distanță de România. După 16 ore de zbor, uruitul unui avion uriaș încă mai zumzăie în tine, pe străzile din Mexico City. Ești un turist care trebuie neapărat să se odihnească. Important e că ai ajuns. Mâine va fi cu totul altfel.
Arma care i-a învins pe azteci
Când, în 1521, conchistadorii spanioli, conduși de Hernán Cortés, au asediat capitala aztecă Tenochtitlan, nu strategia, nici roțile tunurilor și nici măcar caii n-au contat atât de mult (deși, în partea asta de lume, care stăpânea la perfecție matematica și astronomia, nici roata și nici animalele îmblânzite nu existau). O altă forță, tăcută și devastatoare, a fost cea care a înfrânt Marele Imperiu Aztec: variola. După unele statistici, mai mult de 15 milioane de nativi, dintr-o populație de 30 de milioane, au fost uciși de "arma" aceasta ciudată, adusă, fără intenție, de războinicii spanioli, pe corăbiile lor cu care au cucerit Lumea Nouă. Lumea aceasta Nouă, veche de milenii, care până la Cortés nu cunoscuse o astfel de boală. O civilizație uriașă răpusă de un virus. Pentru azteci, a fost semnul că zeii lor bătrâni se înclină în fața celui adus de cuceritori. Și au cedat, aproape fără luptă. Iar pentru Tenochtitlan, cel mai mare oraș al lumii precolumbiene, a însemnat sfârșitul. Spaniolii au devastat orașul, l-au făcut una cu pământul, ca apoi să-l reconstruiască după logica europeană, să-l transforme în ceea ce a devenit cu timpul Ciudad de México - Mexico City - cel mai populat oraș al Americii de Nord. Aproape 9 milioane de oameni locuiesc aici, iar dacă luăm în considerare și aria metropolitană, numărul lor trece de 21 de milioane. O populație mai mare ca cea a României, concentrată pe un platou aflat la peste 2000 de metri altitudine. Un loc în care istoria veche a fost dată la o parte, ca să lase loc afacerilor și economiei. Piramidele aztece au fost înlocuite cu zgârie nori, astronomia cu cifre contabile. Cu un PIB ce depășește 411 miliarde de dolari, Mexico City e una dintre cele mai prospere arii metropolitane de pe glob. Se poate respira liniștit pe străzile astea spațioase, curate ca în palmă. Doar că aici nu e un loc pentru turiști, e prea multă agitație pentru o plimbare tihnită. Un furnicar de oameni peste care istoria a trecut fără să lase urme, întocmai ca o epidemie de variolă care a supus cândva un imperiu și l-a șters de pe fața pământului. Din Tenochtitlan n-a mai rămas nimic, ecoul trecutului a fost acoperit de zgomotul claxoanelor. Orașul merge ca pe roate. Milioane de roți care cu secole în urmă nici nu fuseseră inventate. Trebuie să cobori mai mult în istorie ca să înțelegi. Capitala Mexicului e o lume în sine. Vie, pestriță, nepăsătoare, trepidantă. O felie de realitate dintr-un adevăr mare, imposibil de cuprins. Rostul oricărei călătorii e să mergi mai departe. Să nu te mulțumești doar cu ceea ce vezi, să nu fii doar un alt turist, fără trecut și fără viitor, al acestei lumi.
Câte ceva despre noii cuceritori
Dacă există oameni mai naivi, mai veseli și mai lipsiți de griji pe pământ, atunci, fără îndoială, aceștia sunt turiștii. Turistul nu mai are nație, nici culoare, nici istorie. Turistul are pașaport și bagaje, un avion pe care trebuie să-l aștepte și o vacanță de care urmează să se bucure. Turistul are acel zâmbet inconfundabil, veșnic același, prin care știi, de la mare distanță, cu cine ai de-a face. Turistul este cuceritorul acestei lumi. Arma lui este cardul, cu care deschide poarta oricărui muzeu, hotel sau parc natural de pe pământ. Pe turiști îi întâlnești peste tot. Practic, nu mai există minune a lumii, plajă, munte, sau loc istoric, în care să nu ai de-a face cu acel zâmbet minunat al turistului. "Amazing, beautiful, wonderful". Limba turistului e engleza, sau măcar acele câteva cuvinte pe care trebuie să le cunoști ca să fii un turist veritabil. Și, dintre toate țările lumii, Mexicul a fost binecuvântat din plin cu turiști. În 2018, nu mai puțin de 39 de milioane de oameni au ajuns aici: a șasea cea mai vizitată țară de pe glob. Înțelegi și de ce. Tepoztlán, de pildă, o mică localitate aflată la doar o oră distanță de capitală, face parte dintr-un program dezvoltat de guvernul mexican pentru a atrage cât mai mulți turiști. "Pueblo Mágico" promovează istoria locală, tradițiile, cultura, meșteșugurile, bucuria, orice lucru care se poate transforma într-o sursă de venit din partea acestor fabuloși-cetățeni-ai-lumii-posesori-de-card, turiștii. Sunt 83 de orașe și sate care au primit fonduri guvernamentale pentru a-și îmbunătăți infrastructura, imaginea, oferta de produse, pentru a-și păstra tradițiile și a promova festivaluri. O idee simplă și câștigătoare care a devenit un model de succes și pentru alte țări ale lumii. Iar turiștii vin, iar noi ne amestecăm cu ei, ne confecționăm acel zâmbet minunat, zâmbetul omului care se plimbă fără griji pe străduțe cochete, pline de tarabe și magazine pestrițe, pe lângă ziduri pictate cu graffitti, pe lângă restaurante și cafenele din care mexicani magici îți zâmbesc ca unui turist cu card. În Tepoztlán, orășelul magic, turiștii sunt la fel de numeroși ca localnicii, iar lumea a fost construită pentru ei. La 500 de metri diferență de nivel, pe stâncile care străjuiesc orășelul ca o cetate, se află o piramidă aztecă, a celui mai celebru zeu aztec, Quetzalcóatl, șarpele cu pene. Nu contează că este ora două după-amiaza și că soarele arde cu mai mult de 30 de grade. Nu contează că te afli la peste 2000 de metri și că, doar cu o zi înainte, ai zburat mai mult de 16 ore din țara ta, încă friguroasă. Te îndrepți acolo unde se află istoria veche, pentru că acolo e locul unde merg toți turiștii ajunși aici. Împarți poteca stâncoasă cu ei, cu soarele ucigător, cu exclamațiile acelea de "beautiful, wonderful, amazing", în timp ce gândești că, să urci atât de mult nu a fost nici pe mai departe cea mai bună idee din viața ta. Te oprești, bei apă, încerci să respiri. Nu te mai poți întoarce, înainte sunt turiști, înapoi sunt turiști, ar mai fi și o piramidă a unui șarpe cu pene, deși, ca să fii sincer, aprope că ai uitat de ce ai început să urci. Și, totuși, ajungi, ca să descoperi că Quetzalcóatl a fost cucerit iarăși, nu de spanioli, ci de oamenii aceia cu zâmbet minunat, cuceritorii cu card ai piramidelor, ai vechilor zei, ai lumii. Nu te poți feri de ei, sunt peste tot. Faci fotografii în care zâmbești, e semnul că ai învins soarele și altitudinea, e semnul că ești viu și încă mai respiri după un urcuș istovitor. Cobori. Totul e minunat, totul e magic, totul e artizanal, pentru tine, conchistadorul turist. Zâmbești. E zâmbetul acela.
Lecția de dans de la Popocatépetl
Aștepți prima geană de lumină ca să mergi mai departe. Mai departe, sus, deasupra furnicarului colorat și pestriț, spre locuri vechi, înalte, unde te aștepți ca lumea să-și curețe poleiala și să apară în toată strălucirea ei de la începuturi. Cu cât urci pe șoseaua pustie, cu atât mai mult realitatea pe care ai văzut-o renunță la veșmintele de paradă și începe să se destrame. Sate sărace ca niște haine vechi, peticite, încep să ți se arate în lumina dimineții. E celălalt Mexic, cel ascuns privirii vizitatorilor, cel aflat departe de drumurile știute. Te îndrepți prin Paso de Cortés, spre vulcanul Popocatépetl, aflat la 5.426 de metri deasupra lumii. O răsuflare grea, bătrână, se ridică din măruntaiele pământului, se întâlnește cu primele raze ale soarelui, iar lucrurile se adulmecă, se ating, se pătrund, se umplu de dragoste. E un dans de abur care se petrece în fața ta, delicat, tandru, vrăjit, respirația pământului care îmbrățișează soarele și se umple de lumina roșiatică, sângerie, miraculoasă a răsăritului. Aceste vrăji vechi, mângâietoare, ale pământului pe care pășim, fără de care viața noastră s-ar îmbolnăvi, probabil, de o sfâșietoare tristețe. Pe șoseaua asta pustie, ești martorul unui ritual de la începuturile lumii, dansul de abur dintre soare și pământ, săvârșit prin încuviințarea Zeului Popocatépetl. Ca toate marile minuni ale lumii, și aceasta este simplă, la îndemâna oricui care încă mai are ochi să privească, să înțeleagă și să se bucure. Este momentul ăla când orice turist ar trebui să se scuture de solzii care îi acoperă privirea, ca să devină iarăși copil. Dar șoseaua e pustie, și până și satele astea sărace ale Mexicului se află în adormire. Toate aceste miracole simple nu durează mult. Trebuie să te afli la ora potrivită, în locul potrivit, să-ți deschizi larg inima, înainte ca viața să intre din nou pe făgașul ei obișnuit, iar răsuflarea muntelui să-și piardă magia sângerie și să redevină aburul greu, încărcat de sulf, al unui vulcan activ. Te întorci, deci, la realitatea știută, care îți arată clădiri de BCA, ridicate repede și anapoda, aproape fără formă, dar întotdeauna cu un acoperiș, ca să se poate numi case. Acestea sunt locuințe și acestea sunt sate, aici trăiesc oameni și câini, sute de câini costelivi, care se plimbă pe câmpurile de la poalele muntelui în speranța că vor găsi ceva de mâncare. Adaugi un nou strat la realitatea pe care deja ai întâlnit-o: această realitate crudă, atât de îndepărtată de uzina prosperă a marelui Mexico City. Alături de Chile, Mexicul este una dintre acele țări ale lumii în care ruptura dintre cei bogați și cei săraci a atins cote alarmante. Peste 21% din populația țării trăiește în condiții de sărăcie lucie. E o situație pe care statisticile guvernanților încearcă să o ascundă, iar drumurile turistice să o ocolească. Dar ea e aici, cu neputință de ocolit, pe aceste drumuri pustii, sub aceste acoperișuri de azbest ridicate pe bolțari, sub care trăiesc oameni. Ei sunt oamenii pentru care se construiește un zid, ei sunt oamenii care cred că dincolo de granița țării lor încă se mai află bunăstarea, camuflată într-un loc de muncă de la marginea unei societăți trufașe. Dincolo de miracolele ei, lumea asta pe care am clădit-o e un loc al naibii de complicat. Sus, însă, la poalele muntelui, unde cu greu te poți obișnui să respiri, lucrurile se curăță din nou și se umplu de lumină. Nu lumină electrică, ci lumina unui foc din lemn de pin, în soba camerei friguroase în care te-ai adăpostit.
Dacit
Ai călătorit la peste 4.000 de metri altitudine, ca să te afli mai aproape de respirația acestui vulcan bătrân. Popocatépetl și-a întețit anul acesta activitatea și poate erupe în orice clipă. Te aștepți să auzi strigătele oamenilor care să-ți spună că e timpul să o iei din loc. Orice zeu e imprevizibil, iar aztecii așa și-au privit muntele, cu respectul pe care îl datorezi unei ființe atotputernice. Pablo, însă, omul care întețește focul din cameră, e liniștit. E scund, ca aproape toți mexicanii, dar cu o vâlvătaie aprigă în el, întocmai ca cea a flăcărilor care mistuie încet pinul. E un om liniștit, care trăiește de o viață aici, în preajma muntelui, într-o sărăcie tihnită, pe care nu o mai simte. Ne spune că are pământul lui, iar pământul lui e bun și rodnic. Ne spune că pământul lui îi aduce tot ce trebuie ca să se hrănească. Că surplusul de agave, de pildă, îl duce la piață sau îl transformă în pulque, o băutură alcoolică de consistența laptelui, cu gust dulce-amărui, venerată în vechime, venerată și acum. Nu vorbește mult Pablo și nici nu are de ce. Ne întreabă dacă avem timp să-i vedem satul. Îi spunem că nu. Păcat, spune, ați fi gustat din pulque. Ne salută, ne spune că s-a întețit vântul și că ar fi bine să nu ieșim din cameră. Dar ieșim din cameră, tocmai pentru că s-a întețit vântul. E întuneric deja, s-au aprins toate stelele pe care le știm. Vulcanul e ascuns și aproape, o ființă uriașă care respiră tăcută lângă noi. O simțim. Vântul o aduce la noi și o ploaie măruntă de cenușă ni se așează pe creștet, pe piele, pe ochi. Ne umplem de o pulbere subțire, de măruntaiele fine ale pământului, sub un cer spuzit de stele. Atingi unul dintre bolovanii mari de magmă răcită. Dacitul de la Popocatépetl. Numele dacilor a ajuns până în Mexic, pietrele astea albăstrui sunt mărturiile tăcute ale unor mari erupții, roci care poartă numele unor oameni de poveste. Oamenii tăi, cărora le-ai căutat și găsit urmele în toată Europa, dacii. Pentru clipele astea puține, înainte ca somnul să vină și să te facă să te visezi acasă, călătoria în țara asta buimăcitoare care este Mexicul merită din plin. Simți asta în toți porii pielii tale, acoperiți acum de stratul alb, fin, al unui pământ bătrân, presărat cu dacit.
Locul unde s-au născut zeii
Ai plecat să te întâlnești iar cu istoria veche și fabuloasă a acestor locuri. Te îndrepți spre unul dintre acele situri arheologice intrate deja în patrimoniul universal. Locul de naștere al zeilor: Teotihuacan. Un oraș cu mult mai vechi decât civilizația aztecă, pe care, însă, aztecii l-au venerat dintotdeauna. Are 2000 de ani acest loc, pierdut în timp și regăsit de arheologi abia în secolul XIX. Piramida Soarelui, Piramida Lunii, Templul Șarpelui-cu-pene Quetzalcóatl, uriașul Bulevard al Morților străjuiesc o lume peste care timpul a trecut încet, fără să-i știrbească măreția. În secolul trei după Hristos, 150 de mii de oameni locuiau aici. Nobili, preoți, șamani, negustori, oameni simpli, sclavi împărțeau această lume peste care străjuiau zeii. Erau vremurile sacre, în care rostul vieții pe pământ nu putea fi conceput în afara divinității. Un oraș uriaș, întins peste un pământ arid, care făcea legătura, prin piramidele lui fabuloase, cu lumea din înalturi, cu acel dincolo, fără de care aici nu putea exista. O civilizație vie, prosperă, uriașă, închinată nevăzutului atotputernic. Rostul vieții era dincolo de pământ, iar morții erau venerați, pentru că ei erau călăuzele celor vii, mijlocitorii dintre oameni și zei. Cultul sacrificiului ritualic stăpânea toată această parte a lumii. Iar moartea era o trecere, o taină, un zeu. Dacă e ceva care să fi rămas cu putere neștirbită din vremurile de demult în Mexicul de azi, atunci acesta este cultul morții. Spre groaza bisericii catolice, din ce în ce mai mulți credincioși ridică altare și se închină unei zeități păgâne: Ni?a Blanca (Fecioara Albă), la Hermana Blanca (Sora Albă), Se?ora de las Sombras (Doamna Umbrelor) sunt toate nume de alint pentru Santa Muerte (Sfânta Moarte). Se estimează că aproape 20 de milioane de mexicani continuă să se roage celei pe care o văd ocrotitoarea oamenilor aflați în nevoință, a proscrișilor, a celor umiliți și obidiți. Moartea, așa cum o văd mexicanii, este cea care anulează nedreptățile lumii, diferențele între bogați și săraci. O zeitate a dreptății, de care nu trebuie să te temi, așa cum nu se temeau nici strămoșii lor azteci și mayași. Teotihuacan era acest loc sacru, în care moartea se întâlnea cu viața, ca să meargă împreună mai departe. Doar că, în urmă cu un mileniu și jumătate, ceva s-a întâmplat. Pământul s-a zguduit din străfunduri și un mare cutremur, sau poate o erupție nemaivăzută, cred arheologii, a stins gloria acestui oraș străvechi. Nu moartea a fost cea care a învins, ci părăginirea și uitarea. Zeii n-au mai ascultat de oameni, iar piramidele Soarelui și a Lunii au devenit tăcute. Azi, însă, în lumea aceasta nouă, Teotihuacan s-a trezit iarăși la viață. O viață pestriță, stridentă, gălăgioasă, viața unui alt obiectiv turistic. Turiștii au invadat locul precum termitele, în speranța că ceva din măreția trecută va ajunge într-un selfie cu piramide. Moartea a ajuns de vânzare. Că este obsidianul, roca vulcanică în care se oglindeau sufletele morților, tricouri fistichii cu oase zâmbărețe sau instrumente de suflat care cheamă duhurile, totul se poate cumpăra pentru câțiva bănuți. Teotihuacan a înviat doar ca să fie răpus din nou. Sunt cozi uriașe ca să urci pe piramida Soarelui, doar pentru asta ai plătit bilet. Sacrul este de vânzare, trecutul și istoria, la fel. Aztecii au fost cuceriți a doua oară.