A doua cucerire a Mexicului

Matei Florian
Jurnal de călătorie

Sunt 3.145 de kilometri de graniță între Statele Unite ale Americii și Mexic. Do­nald Trump vrea să ridice aici un zid. Când vine vorba de Mexic, aceasta este știrea zilei de câțiva ani încoace. Se vorbește despre costuri, droguri, emigranți ilegali, sărăcie și drepturile omu­lui. Lumea e împărțită în tabere, lumea dezbate, fie­care are o părere pe care, cel mai probabil, o va lua cu el în mormânt. Dincolo de ziduri, însă, odată ce ajungi în partea asta de lume, știrea zilei devine un ecou îndepărtat, iar Mexicul se deschide în fața ta. O țară uriașă, de aproape 2 milioane de kilometri pă­trați, în care trăiesc peste 120 de milioane de oa­meni. Cea mai populată țară vorbitoare de limbă spaniolă din lume. Ai ajuns aici, la 10.664 de kilo­metri distanță de România. După 16 ore de zbor, uruitul unui avion uriaș încă mai zumzăie în tine, pe străzile din Mexico City. Ești un turist care tre­buie neapărat să se odihnească. Important e că ai ajuns. Mâine va fi cu totul altfel.

Arma care i-a învins pe azteci

Când, în 1521, conchistadorii spanioli, conduși de Hernán Cortés, au asediat capitala aztecă Teno­chtitlan, nu strategia, nici roțile tunurilor și nici mă­car caii n-au contat atât de mult (deși, în partea asta de lume, care stăpânea la perfecție matematica și astronomia, nici roata și nici animalele îmblânzite nu exis­tau). O altă forță, tăcută și de­vas­tatoa­re, a fost cea care a înfrânt Ma­rele Im­periu Aztec: variola. După une­le sta­tis­tici, mai mult de 15 milioa­ne de na­tivi, dintr-o populație de 30 de milioa­ne, au fost uciși de "arma" aceasta ciu­dată, adusă, fără intenție, de răz­boi­nicii spanioli, pe corăbiile lor cu care au cucerit Lumea Nouă. Lumea aceasta Nouă, veche de mile­nii, care până la Cortés nu cunoscuse o astfel de boală. O civilizație uriașă răpusă de un virus. Pentru azteci, a fost semnul că zeii lor bătrâni se în­clină în fața celui adus de cuceritori. Și au cedat, aproape fără luptă. Iar pentru Tenochtitlan, cel mai mare oraș al lumii precolumbiene, a însemnat sfâr­șitul. Spaniolii au devastat orașul, l-au făcut una cu pământul, ca apoi să-l reconstruiască după logica euro­peană, să-l transforme în ceea ce a devenit cu timpul Ciudad de México - Mexico City - cel mai populat oraș al Ame­ricii de Nord. Aproape 9 mili­oane de oameni locuiesc aici, iar dacă luăm în considerare și aria metro­politană, numărul lor trece de 21 de milioane. O populație mai mare ca cea a Româ­niei, concentrată pe un platou aflat la peste 2000 de metri altitudine. Un loc în care istoria veche a fost dată la o parte, ca să lase loc afacerilor și eco­no­­miei. Piramidele azte­ce au fost înlocuite cu zgârie nori, as­trono­mia cu cifre contabile. Cu un PIB ce depășește 411 miliarde de dolari, Me­xico City e una dintre cele mai prospere arii me­tro­politane de pe glob. Se poa­te respira liniștit pe stră­zile astea spațioase, cu­rate ca în palmă. Doar că aici nu e un loc pentru tu­riști, e prea multă agitație pentru o plimbare tihnită. Un furnicar de oameni pes­te care istoria a trecut fără să lase urme, întocmai ca o epidemie de variolă care a supus cândva un imperiu și l-a șters de pe fața pământului. Din Teno­chtitlan n-a mai rămas nimic, ecoul trecutului a fost acoperit de zgomotul claxoanelor. Orașul merge ca pe roate. Milioane de roți care cu secole în urmă nici nu fuseseră inventate. Trebuie să cobori mai mult în istorie ca să înțelegi. Capitala Mexicului e o lume în sine. Vie, pestriță, nepăsătoare, trepidantă. O felie de realitate dintr-un adevăr mare, imposibil de cuprins. Rostul oricărei călătorii e să mergi mai departe. Să nu te mulțumești doar cu ceea ce vezi, să nu fii doar un alt turist, fără trecut și fără viitor, al acestei lumi.

Câte ceva despre noii cuceritori

Dacă există oameni mai naivi, mai veseli și mai lipsiți de griji pe pământ, atunci, fără îndoială, aceș­tia sunt turiștii. Turistul nu mai are nație, nici cu­loare, nici istorie. Turistul are pașaport și bagaje, un avion pe care trebuie să-l aștepte și o vacanță de care urmează să se bucure. Turistul are acel zâmbet inconfundabil, veșnic același, prin care știi, de la mare distanță, cu cine ai de-a face. Turistul este cu­ceritorul acestei lumi. Arma lui este cardul, cu care deschide poarta oricărui muzeu, hotel sau parc natu­ral de pe pământ. Pe turiști îi întâlnești peste tot. Practic, nu mai există minune a lumii, plajă, munte, sau loc istoric, în care să nu ai de-a face cu acel zâmbet minunat al turistului. "Amazing, beautiful, wonderful". Limba turistului e engleza, sau măcar acele câteva cuvinte pe care trebuie să le cunoști ca să fii un turist veritabil. Și, dintre toate țările lumii, Mexicul a fost binecuvântat din plin cu turiști. În 2018, nu mai puțin de 39 de milioane de oameni au ajuns aici: a șasea cea mai vizitată țară de pe glob. În­țelegi și de ce. Tepoztlán, de pildă, o mică loca­litate aflată la doar o oră distanță de capitală, face parte dintr-un program dezvoltat de guvernul mexi­can pentru a atrage cât mai mulți turiști. "Pueblo Mágico" promovează istoria locală, tradițiile, cultu­ra, meșteșugurile, bucuria, orice lucru care se poate transforma într-o sursă de venit din partea acestor fabuloși-cetățeni-ai-lumii-posesori-de-card, turiștii. Sunt 83 de orașe și sate care au primit fonduri gu­ver­namentale pentru a-și îmbunătăți infrastructura, imaginea, oferta de produse, pentru a-și păstra tradi­țiile și a promova festivaluri. O idee simplă și câști­gătoare care a devenit un model de succes și pentru alte țări ale lumii. Iar turiștii vin, iar noi ne ames­tecăm cu ei, ne confecționăm acel zâmbet minunat, zâm­betul omului care se plimbă fără griji pe stră­duțe cochete, pline de tarabe și magazine pestrițe, pe lângă ziduri pictate cu graffitti, pe lângă restau­rante și cafenele din care mexicani magici îți zâm­besc ca unui turist cu card. În Tepoztlán, orășe­lul magic, turiștii sunt la fel de numeroși ca localnicii, iar lumea a fost construi­tă pentru ei. La 500 de metri diferență de nivel, pe stâncile care străjuiesc oră­șelul ca o cetate, se află o piramidă aztecă, a celui mai celebru zeu aztec, Quetzalcóatl, șarpele cu pene. Nu con­tează că este ora două după-amia­za și că soarele arde cu mai mult de 30 de grade. Nu contează că te afli la peste 2000 de metri și că, doar cu o zi înainte, ai zburat mai mult de 16 ore din țara ta, încă friguroasă. Te îndrepți acolo unde se află istoria veche, pen­tru că acolo e locul unde merg toți tu­­riștii ajunși aici. Împarți poteca stân­coasă cu ei, cu soarele ucigător, cu ex­clamațiile acelea de "beautiful, won­derful, ama­zing", în timp ce gândești că, să urci atât de mult nu a fost nici pe mai de­parte cea mai bună idee din viața ta. Te oprești, bei apă, încerci să respiri. Nu te mai poți întoarce, îna­inte sunt turiști, înapoi sunt turiști, ar mai fi și o piramidă a unui șarpe cu pene, deși, ca să fii sincer, aprope că ai uitat de ce ai început să urci. Și, totuși, ajungi, ca să descoperi că Quetzalcóatl a fost cucerit iarăși, nu de spanioli, ci de oa­menii aceia cu zâmbet minunat, cuce­ritorii cu card ai piramidelor, ai vechi­lor zei, ai lumii. Nu te poți feri de ei, sunt peste tot. Faci fotografii în care zâmbești, e semnul că ai învins soare­le și alti­tudinea, e semnul că ești viu și încă mai respiri după un urcuș isto­vitor. Cobori. Totul e minunat, totul e magic, totul e artizanal, pentru tine, conchis­tadorul turist. Zâmbești. E zâmbetul acela.

Lecția de dans de la Popocatépetl

Aștepți prima geană de lumină ca să mergi mai departe. Mai departe, sus, deasupra furnicarului colo­rat și pestriț, spre locuri vechi, înalte, unde te aștepți ca lumea să-și curețe pole­iala și să apară în toată strălucirea ei de la începuturi. Cu cât urci pe șosea­ua pustie, cu atât mai mult realitatea pe care ai văzut-o renunță la veșmin­te­le de paradă și începe să se destra­me. Sate sărace ca niște haine vechi, peticite, încep să ți se arate în lumina dimineții. E celălalt Mexic, cel ascuns privirii vizitatorilor, cel aflat departe de drumurile știute. Te îndrepți prin Paso de Cortés, spre vulcanul Popocatépetl, aflat la 5.426 de metri deasupra lumii. O răsuflare grea, bătrână, se ridică din măruntaiele pământului, se întâlnește cu prime­le raze ale soarelui, iar lucrurile se adulmecă, se ating, se pătrund, se umplu de dra­goste. E un dans de abur care se petrece în fața ta, de­licat, tandru, vrăjit, respirația pământului care îm­brățișează soa­rele și se umple de lumina roșiatică, sângerie, mira­culoasă a răsăritului. Aceste vrăji vechi, mângâie­toare, ale pământului pe care pășim, fără de care viața noastră s-ar îmbolnăvi, probabil, de o sfâșie­toare tristețe. Pe șoseaua asta pustie, ești martorul unui ritual de la începuturile lumii, dansul de abur dintre soare și pământ, săvârșit prin încu­viin­țarea Zeului Popocatépetl. Ca toate marile mi­nuni ale lumii, și aceasta este simplă, la îndemâna oricui care încă mai are ochi să privească, să înțe­leagă și să se bucure. Este momentul ăla când orice turist ar trebui să se scuture de solzii care îi acoperă privirea, ca să devină iarăși copil. Dar șoseaua e pustie, și până și satele astea sărace ale Mexicului se află în adormire. Toate aceste miracole simple nu durează mult. Trebuie să te afli la ora potrivită, în locul potrivit, să-ți deschizi larg inima, înainte ca viața să intre din nou pe făgașul ei obișnuit, iar răsuflarea muntelui să-și piardă magia sângerie și să redevină aburul greu, încărcat de sulf, al unui vulcan activ. Te întorci, deci, la realitatea știută, care îți arată clădiri de BCA, ridicate repede și anapoda, aproape fără formă, dar întotdeauna cu un acoperiș, ca să se poate numi case. Acestea sunt locuințe și acestea sunt sate, aici trăiesc oameni și câini, sute de câini costelivi, care se plimbă pe câmpurile de la poalele muntelui în speranța că vor găsi ceva de mâncare. Adaugi un nou strat la realitatea pe care deja ai întâlnit-o: această realitate cru­dă, atât de îndepărtată de uzina pros­peră a marelui Mexico City. Alături de Chile, Mexicul este una dintre acele țări ale lumii în care ruptura dintre cei bogați și cei săraci a atins cote alar­mante. Peste 21% din populația țării trăieș­te în condiții de sărăcie lucie. E o situație pe care statisticile guvernan­ților încearcă să o ascundă, iar drumu­rile turistice să o ocolească. Dar ea e aici, cu neputință de ocolit, pe aceste drumuri pustii, sub aceste acoperișuri de azbest ridicate pe bolțari, sub care trăiesc oameni. Ei sunt oamenii pentru care se construiește un zid, ei sunt oa­menii care cred că dincolo de granița țării lor încă se mai află bunăsta­rea, camuflată într-un loc de muncă de la mar­ginea unei societăți trufașe. Din­colo de miracolele ei, lumea asta pe care am clădit-o e un loc al naibii de com­plicat. Sus, însă, la poalele munte­lui, unde cu greu te poți obișnui să res­piri, lucrurile se curăță din nou și se umplu de lumină. Nu lumină electrică, ci lumina unui foc din lemn de pin, în soba camerei friguroase în care te-ai adăpostit.

Dacit

Ai călătorit la peste 4.000 de metri altitudine, ca să te afli mai aproape de respirația acestui vulcan bătrân. Popo­ca­tépetl și-a întețit anul acesta activi­tatea și poate erupe în orice clipă. Te aștepți să auzi strigătele oamenilor care să-ți spună că e timpul să o iei din loc. Orice zeu e imprevi­zibil, iar azte­cii așa și-au pri­vit muntele, cu respec­tul pe care îl datorezi unei ființe atot­puternice. Pa­blo, însă, omul care înte­țeș­te focul din cameră, e liniștit. E scund, ca a­proape toți mexicanii, dar cu o vâlvătaie aprigă în el, întocmai ca cea a flăcărilor care mistuie încet pinul. E un om liniștit, care trăiește de o viață aici, în preajma muntelui, într-o sărăcie tihnită, pe care nu o mai sim­te. Ne spune că are pământul lui, iar pă­mân­tul lui e bun și rodnic. Ne spune că pă­mântul lui îi aduce tot ce trebuie ca să se hrănească. Că surplusul de agave, de pildă, îl duce la piață sau îl trans­for­mă în pulque, o băutură alcoolică de consistența laptelui, cu gust dulce-amă­rui, ve­nerată în vechime, venerată și acum. Nu vorbește mult Pablo și nici nu are de ce. Ne întreabă dacă avem timp să-i vedem satul. Îi spunem că nu. Păcat, spu­ne, ați fi gustat din pulque. Ne salută, ne spu­ne că s-a întețit vân­tul și că ar fi bine să nu ieșim din cameră. Dar ie­șim din cameră, toc­mai pen­tru că s-a întețit vântul. E în­tu­neric deja, s-au aprins toate ste­lele pe care le știm. Vulcanul e ascuns și aproape, o ființă uriașă care respiră tăcută lângă noi. O sim­țim. Vântul o aduce la noi și o ploaie măruntă de cenușă ni se așează pe creștet, pe piele, pe ochi. Ne umplem de o pulbere sub­țire, de măruntaiele fine ale pământului, sub un cer spuzit de stele. Atingi unul dintre bolovanii mari de magmă răcită. Dacitul de la Po­po­catépetl. Nu­me­le dacilor a ajuns până în Me­xic, pietrele astea albăstrui sunt mărturiile tăcute ale unor mari erupții, roci care poartă numele unor oameni de poveste. Oamenii tăi, cărora le-ai căutat și găsit ur­mele în toată Europa, da­cii. Pen­tru clipele astea puține, înainte ca somnul să vină și să te facă să te visezi acasă, călătoria în țara asta buimăcitoare care este Me­xicul merită din plin. Simți asta în toți porii pielii tale, aco­periți acum de stratul alb, fin, al unui pământ bă­trân, presărat cu dacit.

Locul unde s-au născut zeii

Ai plecat să te întâlnești iar cu istoria veche și fabuloasă a aces­tor locuri. Te îndrepți spre unul dintre acele situri arheologice in­trate deja în patrimoniul univer­sal. Locul de naștere al zeilor: Teo­tihuacan. Un oraș cu mult mai vechi decât civi­li­zația aztecă, pe care, însă, aztecii l-au ve­nerat din­totdeauna. Are 2000 de ani acest loc, pierdut în timp și regă­sit de arheologi abia în seco­lul XIX. Piramida Soarelui, Pira­mi­da Lunii, Temp­lul Șarpe­lui-cu-pene Quetzalcóatl, uria­șul Bule­vard al Mor­ți­lor străjuiesc o lume peste care timpul a trecut încet, fără să-i știrbească mă­reția. În se­colul trei du­pă Hris­tos, 150 de mii de oameni locu­iau aici. No­bili, preoți, șamani, ne­gus­tori, oa­meni simpli, sclavi îm­părțeau a­ceas­tă lume peste care străjuiau zeii. Erau vremurile sacre, în care rostul vieții pe pământ nu putea fi conceput în afara divi­nității. Un oraș uriaș, întins peste un pământ arid, care fă­cea legătura, prin piramidele lui fa­bu­loase, cu lumea din înalturi, cu acel dincolo, fără de care aici nu putea exista. O civili­zație vie, pros­peră, uriașă, închinată nevă­zu­tului atotpu­ternic. Rostul vie­ții era din­co­lo de pământ, iar morții erau vene­rați, pentru că ei erau că­lău­zele celor vii, mijlocitorii dintre oameni și zei. Cultul sacri­ficiului ri­tualic stă­pânea toată această parte a lumii. Iar moar­tea era o trecere, o taină, un zeu. Da­că e ceva care să fi rămas cu pu­tere neștirbită din vre­murile de de­mult în Mexicul de azi, atunci acesta este cultul morții. Spre groa­za bise­ricii catolice, din ce în ce mai mulți credincioși ridică altare și se închină unei zeități păgâne: Ni?a Blanca (Fecioara Albă), la Herma­na Blanca (Sora Albă), Se?ora de las Som­bras (Doamna Umbrelor) sunt toate nume de alint pentru San­ta Muerte (Sfânta Moarte). Se esti­mează că aproape 20 de milioane de mexicani con­ti­nuă să se roage ce­lei pe care o văd ocroti­toarea oamenilor aflați în nevoin­ță, a proscri­șilor, a celor umiliți și obidiți. Moar­tea, așa cum o văd mexicanii, este cea care anulează ne­dreptățile lumii, diferențele între bo­gați și să­raci. O zeitate a drep­tă­ții, de care nu trebuie să te temi, așa cum nu se te­meau nici strămoșii lor az­teci și ma­yași. Teoti­hua­can era acest loc sacru, în care moartea se întâlnea cu via­ța, ca să meargă împre­ună mai de­parte. Doar că, în urmă cu un mi­leniu și jumă­tate, ceva s-a întâmplat. Pă­mân­tul s-a zguduit din străfunduri și un mare cutre­mur, sau poate o erup­ție nemaivăzută, cred arheo­logii, a stins glo­ria acestui oraș stră­vechi. Nu moartea a fost cea care a în­vins, ci pără­ginirea și uitarea. Zeii n-au mai ascultat de oa­meni, iar piramidele Soarelui și a Lunii au devenit tăcute. Azi, însă, în lumea aceasta nouă, Teoti­hua­can s-a trezit iarăși la viață. O viață pestriță, stridentă, gălăgioa­să, viața unui alt obiectiv turis­tic. Turiștii au inva­dat lo­cul precum ter­mitele, în speranța că ce­va din mă­re­ția trecută va ajunge într-un selfie cu pira­mide. Moartea a ajuns de vân­za­re. Că este obsidianul, roca vulcanică în care se oglindeau su­fletele morți­lor, tricouri fis­tichii cu oase zâmbă­rețe sau instrumente de suflat care cheamă duhurile, totul se poate cum­păra pentru câțiva bănuți. Teotihua­can a în­viat doar ca să fie răpus din nou. Sunt cozi uriașe ca să urci pe pira­mida Soa­relui, doar pen­tru asta ai plătit bilet. Sacrul este de vânzare, tre­cutul și istoria, la fel. Az­tecii au fost cu­ceriți a doua oară.