În timp ce mă aflam pe frontul de răsărit, în Rusia, s-a împrietenit cu mine un câine lup. Nu ştiu de unde venise, dar mi-am făcut din el un tovarăş nedespărţit. Raţia de mâncare o împărţeam cu el, unde mergeam eu, mergea şi el, unde dormeam eu, dormea şi el, lângă mine, păzindu-mă. Într-una din zile, aflându-mă într-un sat aşezat la marginea unei păduri, câinele a plecat de lângă mine la câţiva metri şi a început să sape pământul, lătrând. În cele din urmă, a venit lângă mine şi, trăgându-mă de manta, m-a dus lângă groapa lui. Am luat un hârleţ şi am început să sap şi eu. Nu mică mi-a fost mirarea, când într-o cutie de tablă am găsit o superbă icoană cu Sfânta Fecioară Maria şi pruncul Iisus. Deasupra lor, vegheau doi îngeri. Lângă icoană se afla şi o cruciuliţă de lemn, atârnată de un şnur. Am luat icoana, m-am închinat şi am sărutat-o, în timp ce câinele sărea pe mine de bucurie. Cu cruciuliţa la gât şi cu icoana în raniţă, am plecat.
Am pornit mai departe, mutându-ne cu frontul spre răsărit. Într-o zi, în timp ce ne odihneam lângă o casă, am scos icoana, am şters-o şi-am sărutat-o, rugându-mă fierbinte lui Dumnezeu, Preabunei Fecioare şi Fiului ei Iisus, să ne ajute să scăpăm cu viaţă din acel măcel sângeros. Câinele scâncea lângă mine, de parcă s-ar fi rugat şi el. În acest timp, s-a apropiat de noi o bătrână, care ne-a adus o cană de apă. Văzând icoana, a început şi ea să se închine şi să plângă amarnic, povestindu-ne că icoanele ei fuseseră luate de comunişti. Atent din cale afară, când a văzut că femeia începe să plângă, câinele a început să latre spre mine, apoi lătra spre femeie, fugind de la unul la altul. Înţelegând ce vrea inteligentul meu prieten, am mers cu femeia în casă, am atârnat icoana în cuiul gol din perete, unde se aflaseră cândva Maica Domnului şi Iisus, şi i-am dat să-nţeleagă că i-o dăruiesc. Bătrâna a început iarăşi să plângă, dar lacrimile care i se rostogoleau pe obraji erau de data asta lacrimi de fericire.
Am plecat din nou la război, cu câinele cel credincios lângă mine. Nu cred să mai fi avut cineva un tovarăş atât de apropiat, printre bombele care cădeau. Dumnezeu m-a iubit şi m-a ajutat să scap cu viaţă, iar în cele din urmă am început să ne întoarcem spre ţară eu, cu câinele cel drag, la picior. Când să trecem Nistrul către Tighina, câinele a început să latre şi s-a oprit. A venit la mine, m-a îmbrăţişat cu picioarele, iar apoi a luat-o la fugă, fără să se uite înapoi. Mă părăsise! Fugea spre locul naşterii sale, poate să păzească icoana pe care o găsise în pământ.
A trecut de atunci o viaţă. Câinele acela a rămas însă în sufletul meu şi sunt convins că dacă am scăpat din atâtea încercări dureroase, protecţia mi-a adus-o icoana aceea, pe care am avut tăria s-o dăruiesc.
GHEORGHE M. - Braşov
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
