Insula românească din inima Budapestei

Cristian Curte
- În centrul istoric al Budapestei, pe strada Holló, la numărul 8, se află parohia românilor ortodocși din capitala Ungariei. Comunitatea este compusă atât din românii care s-au născut și au crescut aici, cât și din cei veniți la studii sau la muncă. Pentru ei, toți, biserica este nu doar o legătură cu cerul, ci și o insulă de românitate, un loc pe care îl pot numi "acasă" -

Gojdu Udvar, așa îi spun toți budapestanii, Curtea lui Gojdu. Nu știu câți dintre ei au habar cine a fost Emanuil Goj­du, dar e limpede că averea sa imobiliară, confiscată în totalitate de statul maghiar și neretrocedată până în ziua de azi, este o poveste care a devenit popu­lară. Clădirile care formează Curtea lui Gojdu se în­tind pe mai multe străzi ale Bu­da­pestei, fiind o atracție pentru turiștii veniți din toate colțurile lumii. Doar două dintre ele au fost redate românilor, strict pen­tru viața lor spirituală, iar acum în ele se adăpostește pa­ro­hia ortodoxă din Buda­pes­ta și Mânăstirea Sfântul Ioan Bote­zătorul, despre al cărui duhov­nic ați putut citi într-un număr anterior. Intrarea mare, boltită, dinspre o stradă mică, ticsită de mașini, nu te lasă să bănuiești ce este înăuntru. Îm­ping poarta grea și, de îndată ce se închide în urma mea, aud o cântare sub­țire și deslușesc cu­vinte româ­nești. Deodată, mă simt acasă. Urc o scară în spi­rală, care mă poartă spre primul etaj al clă­dirii. Vocile credin­cioșilor se aud acum limpede. E dumi­nică dimineața, zi în care românii se strâng aici pen­tru liturghie.

O olteancă din Ungaria

47 de ani. O viață de om, trăită în Ungaria, ală­turi de un soț maghiar, născut și crescut aici. Totuși, la 70 de ani, femeia se simte și acum olteancă din Craiova! Când îmi spune vârsta, ridic din sprân­cene. Nu-mi vine să cred că peste doamna din fața mea au trecut șaptezeci de primăveri. Nu e om. E o bobiță de argint-viu, cu o energie molipsitoare. Vor­bește curat, o limbă română frumoasă, elegantă, așa cum îi stă bine unei doamne profesoare, fără strop de accent, deși e măritată și stabilită în Unga­ria de la 23 de ani, imediat după ce a terminat Facul­tatea de Matematică din București. Când îmi vor­bește despre țară, ochii îi strălucesc - s-ar în­toarce, dar nu are cum. Are două fete, născute și crescute aici, în Ungaria. Sajtósné Király Mariana, așa scrie pe cartea ei de vizită. "Matematika tanar", adică pro­fesoară de matematică.
"Eu sunt olteancă din Craiova, așa îi spun oricui, să știți, pentru că am rămas cu un mare, mare dor de țară, deși am trăit aici, în Ungaria, 47 de ani, iar în România, doar 23. România este țara mea și toată dragostea mea se îndreaptă spre ea. Când joacă Ro­mânia cu Ungaria, eu țin întotdeauna cu Româ­nia! Nu sunt budapestană, locuiesc la o distanță de 30 de kilometri de capitală, dar vin regulat până aici, la slujbe (deși am aproape o biserică ortodoxă sâr­bească), pentru că preoții noștri ortodocși vor­besc impecabil româna, fără niciun accent, iar măicuțele sunt atât de amabile și zâmbitoare, încât e ceva de necrezut. Nu e ușor să mă deplasez, trebuie să vin cu trenul, dar vin cu mare bucurie! Parcă aș veni acasă, să știți. Aici, regăsesc atmo­sfera din copilăria mea, starea interioară de atunci, când mergeam la biserică, miresmele de tămâie de odinioară, totul e ca acasă. Aici noi împărțim și necazurile, și bucu­riile, aici vin când mama, care astăzi a împlinit 90 de ani, se îmbolnăvește, și mă rog pentru ea, și tot aici îmi întâlnesc prietenele ro­mânce. Suntem uniți între noi. Ce mă doare este că fa­milia mea a fost asimilată. Soțul meu este maghiar, năs­cut și crescut în Ungaria, iar fetele mele nu vorbesc româ­na. O înțeleg, dar nu pot vor­bi. Asta înseamnă că eu sunt ultima româncă din familie. Și asta mă doare."

Puțină istorie

Totul a început în 1791, când aromânii macedoneni și grecii din Budapesta au în­ceput să își construiască o biserică ortodoxă. În zece ani a fost gata și au început să slujească în ea alternativ - o duminică în limba greacă și o alta în limba română. În 1888, preotul aro­mân a murit, dar grecii nu au fost de acord ca el să fie înlocuit cu un preot român, deși la slujbe veneau mulți frați de-ai noștri, din Tran­silvania. Așa s-a ajuns ca cele două comunități ortodoxe din capitala Ungariei să se rupă, iar Fun­dația Emanuil Goj­du, fidelă testa­men­tului fondatorului ei, să fie silită să ame­najeze rapid o capelă pentru comunitatea româ­nească. Pentru că timpul a fost scurt, au unit două apartamente ale lui Gojdu, transfor­mându-le într-un mare paraclis, cu gândul că, în timp, vor reuși să ridice o biserică nouă, din piatră. Dar timpul nu a mai avut răbdare cu românii. A venit primul război mondial, apoi Marea Unire, iar românii din capitala Ungariei s-au împuținat. Aveau, de acum, un loc pe care să îl poată numi țara lor, așa că au plecat în România. Ca o ironie a istoriei, biserica ridicată de aromâni și de greci la începutul secolului XIX a ajuns sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei. Treptat, grecii au dispărut din Budapesta, fiind asimilați de maghiari, iar la slujbe au început să vină din ce în ce mai mulți ruși, care au sfârșit prin a lua cu totul biserica. Românii au rămas să se roage în aparta­mentele lui Gojdu, în care s-a slujit neîntrerupt, chiar și în perioada stăpânirii comuniste, când tot patrimoniul Fundației Gojdu a fost confiscat de au­torități. A venit apoi și căderea regimului comunist, iar statul ungar a retro­cedat credincioșilor clădirea în care se afla biserica, în care slujește acum pă­rintele Marius Maghiar. Restul patrimoniului Fun­dației Emanuil Gojdu, care valorează astăzi peste un miliard de euro, nu a fost retrocedat.

Marius Maghiar - preotul românilor budapestani

"Eu sunt născut în Budapesta, dar părin­ții și bu­nicii mei sunt din Cenadul Unguresc, prima loca­litate în care intri dacă vii din Ro­mânia. Deși este un sat românesc, în care nici nu trăiau maghiari, la Marea Unire, el a ajuns în Ungaria. Mulți țărani au plecat atunci în țară, dar bunicii mei au rămas. Pentru ei a fost o nenorocire că satul lor a rămas la unguri, dar erau chiaburi și nu au putut să își pără­sească pământul și casa în care trăiseră o viață de om. Ca ei au fost mulți, așa că satul a rămas româ­nesc, în toată perioada interbelică, având preoți patrioți, care țineau la neamul lor și erau mândri de originea lor. A venit însă regimul comunist, iar fa­mi­liei mele i-au fost luate toate pământurile și a fost dată și afară din sat. Așa am ajuns la Budapesta, unde tata s-a însurat cu o unguroaică și unde m-am născut eu. Însă de botezat sunt botezat în Cenad, în satul strămoșilor mei, în biserica ortodoxă de acolo. Așa am ajuns să păstrez nu numai dragostea de neam, ci și credința străbună. Tata a vorbit cu noi în casă numai românește, așa că și eu vorbesc acum curat, fără accent maghiar. Și simt românește, așa cum simt toți românii din Ungaria. Eu cred că noi, românii din Ungaria, am așteptat căderea regimului comunist mai mult decât dumneavoastră, pentru că simțeam că suntem orfani, că nu mai aveam o pa­trie-mamă. Căderea regimului Ceaușescu ne-a adus o mare bucurie, iar de atunci, legătura cu țara a de­venit mult mai puternică. Acum s-a format și la noi o pătură de intelectuali care am studiat în România și care simțim și trăim românește. Și nu numai simțim, dar și gândim, ba chiar și mâncăm româ­nește (râde)!"

Când Dumnezeu e român

Liturghia s-a sfârșit. E timpul amiezii. Prin fe­restrele largi, prin care va fi privit capitala Ungariei și Emanuil Gojdu, se scurge lumina aurie a începu­tului de toamnă. E liniște în biserica româ­nilor bu­dapestani. Gospodinele își strâng cu mișcări do­moa­le sacoșele din care s-au deșertat prinoasele, așezate acum pe masă, așteptând binecuvântarea părintelui. Te simți ca într-o mare familie, în care toată lumea cunoaște pe toată lumea. Dincolo de ziduri palpită un oraș străin, dar aici, în fața icoa­nelor, sun­tem între noi. Și nu am cuvinte să vă descriu ce înseamnă să fii între ai tăi, atunci când trăiești între străini. Și câtă alinare poate aduce o rugăciune rostită în limba ta, atunci când asculți numai limba celuilalt, clipă de clipă. Uneori, Dum­nezeu e român, iar asta face din biserică o mică țară. Țara ta.
"Copil fiind, am trăit bucuria de a merge la bise­rică. Mergeam cât de des puteam. Apoi am venit aici, în Ungaria, unde muncesc de 14 ani, și mi s-a lăsat un gol în suflet. Și vă spun sincer că golul pe care îl simte omul când nu e în legătură cu Dumnezeu, în sfânta biserică, nu poate fi umplut de nimic. Am mai mers pe la liturghie la ruși, la greci sau la maghiarii ortodocși, dar eu nu mă pot apropia de Domnul dacă nu mă rog în limba mea. Deși vorbesc bine ungurește, o liturghie în limba maghiară nu o pot trăi la fel ca una în limba română. Așa că, de când am descoperit biserica noastră, vin la liturghie în fiecare duminică, împreună cu soția și copiii. Eu cred că e important și pentru copii. Unde ar putea învăța ei mai multe despre iubire decât la biserică? Și nu orice fel de iubire, ci iubirea absolută, pe care noi, oamenii, nu putem decât să o imităm! De aceea cred că suntem fericiți în biserică. Bucuria pe care o simți în biserică, la slujbe, nu se poate descrie în cuvinte. Iar asta nu o spun doar eu, o spun și copiii mei".
Adrian Munteanu e un bărbat tânăr și subțirel, foarte apropiat de părintele Marius Maghiar. E ardelean din Miercurea Ciuc, iar asta se simte în vorba domoală, în felul lui de a fi, așezat, liniștit, și dintr-o anume sfială cu care te privește. A venit în Ungaria ca mulți dintre cei de aici, pentru a munci. Și a fost surprins să afle că aici, spre deosebire de Transilvania, nu există nicio animozitate între ma­ghiari și români. "Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că între unguri nu am decât prieteni. Și vă pot spune că am găsit printre ei oameni minunați. Dar eu cred că găsești ceea ce cauți. Eu lucrez în construcții, unde sunt muncitori de multe naționalități, așa că am încercat să caut mai întâi omul și abia apoi maghiarul, românul, turcul sau arabul. Și mai cred că animozitatea din Ardeal, dintre noi și unguri, este alimentată de politicieni. De aceea, când se întâmplă să lucrez cu cineva care nu este din Bu­dapesta, sunt uneori privit ciudat, pentru că funcțio­nează prejudecățile alimentate de propagandă. Dar, după ce mă cunosc ca om, chiar și cei care nu sunt de aici își schimbă percepția. Știți cum e, dacă ar fi să trăim după ce spun politicienii, am ajunge, cred, să urâm pe toată lumea. Din fericire, trăim după ce ne spune biserica, nu ei, iar biserica ne învață să iubim pe toată lumea, indiferent că e maghiar sau român. Așa că pot spune că eu nu am decât prieteni aici, chiar dacă, uneori, mai sunt șicanat. Am însă puterea de a trece peste astfel de întâmplări."

"Ortodoxia este fierbinte pentru maghiari"

- Părinte Marius Maghiar, ați trăit o viață în Bu­dapesta și îi păstoriți pe românii ortodocși de aici de mai bine de două decenii. Cine sunt cre­dincioșii dumneavoastră?

- Noi suntem o parohie foarte legată de țară pen­tru că, spre deosebire de celelalte parohii româ­nești din Ungaria, aici, la Budapesta, 90% dintre credincioși sunt veniți din România la studii sau ca să muncească. Foarte puțini enoriași sunt născuți și crescuți aici. Avem chiar și credincioși din Repu­blica Moldova. De aceea, parohia noastră este mai mult decât un loc sacru, este un spațiu social, unde se creează legături între oameni, uneori se înteme­iază familii. Asta face din comunitatea noastră una foarte puternică, o comunitate care va rezista în timp. Din păcate, cred că asimilarea celorlalți ro­mâni, născuți și crescuți în Ungaria, este un proces ireversibil, în vreme ce românii din Budapesta, care nu s-au născut aici, își vor păstra identitatea, pentru că tot timpul în parohia noastră este un schimb cu țara, mereu vin aici tineri care ne împrospătează rândurile. Unii se întorc acasă, alții vin în Ungaria, sunt și unii care pleacă mai departe, dar parohia rămâne și este vie.

- Părinte Ma­rius Maghiar, des­tinul dumnea­voas­tră este, cred eu, mai puțin obișnuit. Sunteți preot orto­dox român, născut și crescut în Unga­ria, însă facultatea ați făcut-o la Sibiu. Cum ați ajuns la preoție?

- A fost o che­mare încă din co­pilărie. La școală am primit o edu­cație materialistă, atee, așa cum pri­mea toată lumea în comunism. Dar eu am prins încă de mic gustul anti-comunismului, așa erau ai mei, așa că educația mate­ria­listă nu s-a lipit de mine. Apoi am dat la un liceu teologic romano-catolic, Li­ceul Fraților Pia­riști, nu ca să mă fac preot, ci ca să urmez un liceu bun. A trebuit să înfrunt batjocura colegilor și a unor profesori din școala generală, care au și încer­cat să mă deturneze de la alegerea făcută, pentru că așa era în acei ani - copiii care credeau erau ne­voiți să își țină credința în adân­cul inimii, foarte discret, pentru că era oprimată. Dar m-am bucu­rat de alegerea mea, pentru că la frații piariști am întâlnit profesori și preoți deosebiți, gânditori pro­funzi, credincioși, teologi auten­tici, cărora li se simțea convin­ge­rea sinceră și neclintită în Dum­ne­zeu. Acolo s-a întărit în mine credința, pentru că nimeni nu mi-a cerut să trec la romano-catolicism. Aveam chiar și colegi evrei, iar profe­sorii le respec­tau credința. Mi-a plăcut foarte mult la liceu, am îndrăgit atmosfera lui, o atmosferă spiri­tua­lă, aproa­pe de biserică. Acolo am rea­lizat că, pentru mine, a fi în biserică, a trăi în biserică, e o stare firească, e norma­litatea. Mie îmi place să stau în biserică, pur și simplu sau, când merg în pelerinaje, îmi place să stau în mânăstiri, pentru că așa simt mai puternic prezența lui Dum­nezeu. Acea atmosferă duhovni­cească mă apropie de Hristos. Așa am ajuns să mă gân­desc la preoție. Eram în clasa a un­spre­zecea, când am simțit dorul acesta. M-am gândit că asta trebuie să fie soarta mea, așa că am dat la Facul­tatea de Teo­logie Ortodoxă din Sibiu, dar nu am fost hirotonit imediat după absol­vi­re, așa că am făcut și Facultatea de Bi­bliote­co­nomie la Budapesta și am lucrat apoi la Biblio­teca Națională, în paralel cu slujirea mea la altar.

- Părinte, cum văd maghiarii orto­doxia?

- Sunt foarte impresionați de ea. Eu am aici, în parohie, un deputat care este pastor reformat și, de câte ori vorbesc cu el, îmi spune că, pe măsura înaintării în vârstă, e din ce în ce mai convins că cea mai autentică credință creștină este cea ortodoxă. Și nu doar că spune asta, dar și merge în pelerinaje la mânăstirile ortodoxe. Iar ca el sunt și alți romano-catolici sau protestanți maghiari, care au ajuns să se convertească la ortodoxie.

- De ce se convertesc? Ce îi atrage?

- Sunt atrași în multe feluri. Unii aud o cântare bizantină și sunt atât de fascinați de frumusețea ei, încât vin la slujbe să o asculte. Și să știți că cei convertiți nu mi s-au plâns niciodată că slujbele noastre sunt prea lungi. Alții sunt atrași de unii creș­tini ortodocși. Îi fascinează viața noastră dusă în rugăciune, spiritualitatea creștinilor noștri, care sunt implicați în viața bisericii. Alții sunt în necazuri, bolnavi, și aud de puterea rugăciunii preoților ortodocși. La catolici nu există maslu decât pe patul de moarte, iar la protestanți nu există deloc, cultul lor este foarte sărac. În schimb, noi avem un cult bo­gat nu numai în rugăciuni particulare, ci și în rugăciuni ale bisericii pentru credincioși, rugăciuni pentru tot felul de nevoi, necazuri și boli. Și așa, bol­navi fiind și având nădejdea unei vindecări, caută un părinte și, dacă ajung să se tămăduiască, atunci vin la ortodoxie. Dar, chiar și atunci când nu se vindecă, după slujba sfântului maslu sunt atât de impresionați de cultul nostru, de puterea rugăciu­nilor noastre, de atmosfera mânăstirilor noastre, încât ortodoxia ajunge să li se imprime adânc în suflete și apoi o îmbrățișează cu toată inima. Pentru maghiari, ortodoxia este mult mai caldă decât rigi­ditatea romano-catolicismului sau simplitatea pro­tes­tantismului. Ortodoxia e chiar fierbinte pentru ei și de aceea o iubesc.

(Fotografiile autorului)