Şcoala de superoameni

În momentul de faţă, cinematografia mon­dia­lă este invadată de filme dedicate superero­ilor, oameni cu fel de fel de superputeri, care mai de care mai spectaculoase.

Unii pot zbura sau controla vântul, alţii devin invizibili, îngheaţă sau ard tot ce îi înconjoară, au o privire ca laserul, o for­ţă fizică ieşită din comun ori puterea de a con­trola gândurile altora. Iar această enumerare ar putea con­tinua mult şi bine. Întrebarea care se iveşte ine­vitabil în minţile celor ce urmăresc aceste producţii cine­ma­tografice de mare succes este următoarea: ar fi oare posibil ca un om să aibă cu adevărat super­pu­­teri? Dacă răspunsul este da, următoarea între­bare rezultă aproape de la sine: am putea şi noi, bieţi muritori de rând, să aspirăm la asemenea capacităţi ie­şite din comun? Pentru noi sau măcar pentru copiii noş­tri? Răspunsurile la ambele întrebări sunt mai uşor de dat decât s-ar putea crede. În clipa de faţă, pe Terra există oameni cu fel de fel de abilităţi, cu to­tul şi cu totul speciale. Dovedite ştiinţific. Iată câ­teva exemple:

Pe gheaţă, în pielea goală

Wim Hof, supranumit "The Iceman", este cu­nos­cut în lumea întreagă pentru capacitatea de a face faţă tem­pe­ra­tu­ri­lor extreme. Printre per­for­man­ţele olan­de­zu­lui se nu­mără in­clu­siv esca­la­darea Eve­res­tului în pan­taloni scurţi. În a­ceeaşi ţi­nută, com­­ple­tată de o săr­ma­nă pereche de san­dale, Wim Hof a aler­gat maratoane în zone polare, dar şi de­şertice, fără a ca­­ta­dicsi să bea mă­car un pic de apă. Con­­trariaţi de aces­te recorduri stra­nii, oamenii de ştiinţă de la Şcoala de Medicină a Universităţii din Wayne au realizat un studiu menit să le explice. După ce l-au supus pe olandez mai multor ex­pe­rimente, cer­ce­tătorii au concluzionat că "din întâm­plare sau poate din noroc, el a reuşit să descopere o modalitate prin care să-şi controleze sistemul fi­ziologic". Metoda lui Wim Hof presupune aşezarea într-o poziţie relaxată şi efectuarea unor exerciţii de respiraţie. Atât. "The Iceman" susţine că tehnica sa poate fi aplicată de oricine. Olandezul a şi dovedit acest lucru, instruind el însuşi, cu succes, grupuri de oameni care şi-au dorit să-i calce pe urme.

Inelul lui Jupiter

Ingo Swann este exemplul clasic, atunci când vine vorba despre aşa-numita "vedere la distanţă". A reuşit, conform unui articol apărut în "Journal Scientific Exploration", să "vadă" şi să descrie un inel din jurul planetei Ju­piter, despre care oamenii de ştiinţă nici măcar nu ştiau la acea vreme că există. Prin performanţele sale, americanul a reuşit să atragă atenţia însăşi redutabilei CIA. Agenţiile de spionaj - mai ales cele americane şi ruseşti - au înţeles repede că vederea la distanţă le poate fi o unealtă extrem de utilă, motiv pentru care au şi fo­losit-o intens, alocând re­surse sem­ni­ficative în programele de cerce­tare ale acestei "superputeri".

Oamenii liliac

Ben Underwood, un afro-ame­rican rămas orb la vârsta de trei ani în ur­ma unui cancer al retinei, şi Daniel Kish, ajuns într-o situaţie similară încă de când avea un an, şi-au dez­­voltat amân­doi, pe cont propriu, abi­li­tatea unor "oameni liliac", în­vă­ţând treptat să folo­seas­că teh­nica ecolocaţiei pen­tru a se putea orienta mai bine. Kish, care con­du­ce orga­nizaţia "World Ac­cess for the Blind", po­vesteşte că a început să fo­losească ins­tinctiv sunetele pro­du­se cu limba, pentru a iden­tifica obiectele din jur, dis­tanţa la care se află. Gra­ţie acestei tehnici, pe care se străduieşte acum să o îm­părtăşească co­pii­lor ne­­vă­zători, el poate, de exem­plu, să detecteze oameni, clădiri aflate la peste 300 de metri distanţă sau poate face distincţia între o ma­şină mică şi una de teren.

Trei creiere colosale

Daniel Tammet, Kim Ung-Yong şi Yus­nier Vie­­ra reprezintă trei exemple de oameni cu ca­pacităţi mentale atât de uluitoare, încât frizează su­pranaturalul. Britanicul Daniel Tammet, diag­nos­ticat cu sindromul Asperger, o formă rară de au­tism, are nu una, ci două "superputeri": el poate în­văţa limbi străinie într-un timp record, dar şi să facă mental calcule cu cifre uriaşe, lejer şi fără greş, rezultatele afişându-i-se, pur şi simplu, spune el, în formă vi­zuală. Oameni ca el mai există pe lumea noas­tră, însă comunitatea lor este extrem de re­strânsă, nu­mărând abia 50 de suflete.
Spre deosebire de capacităţile lui Tammet, puse în legătură cu boala sa, cele ale coreeanului Kim Ung-Yong sunt atri­buite IQ-ului său ri­dicat. Dar ridicat bine de tot. Atât de bine încât, pe vremea când era doar un băietan, el a fost menţionat în "Guinness Book of World Re­cords" ca având "Cel mai mare IQ" din lu­me, valoarea acestuia fiind estimată la apro­xi­mativ 210 (re­nu­­mi­tul sa­vant Ste­phen Haw­king avea, prin com­­pa­raţie, 160). Aşa se fa­ce că, la doar patru ani, mi­cuţul coreean frec­ven­ta cursu­rile Fa­cul­tăţii de fi­zică din Hanya, de unde avea să ajun­gă, la opt ani, direct la NASA, un­de şi-a finalizat stu­diile uni­versitare.
În ceea ce-l priveşte pe Yusnier Viera, poreclit "Calendarul uman", acesta are o aşa de mare putere de calcul, încât poate determina, în mai puţin de o secundă, în ce zi a săptămânii pică o dată oarecare din trecut sau viitor. El nu este autist şi, deşi are un IQ peste medie, capacităţile sale sunt puse de spe­cialişti mai degrabă pe seama antrenamentului în­delungat şi a unei motivaţii de fier. Tânărul născut în Cuba a participat la o emisiune a postului Dis­covery, dedicată "superoa­me­nilor", în cadrul căreia i-a fost analizat creierul în timp ce făcea calcule complexe. S-a putut astfel constata că Yusnier Viera nu-şi foloseşte doar acea parte din creier dedicată organizării datelor, ci şi pura intuiţie matematică. Pus în faţa imaginilor care dovedeau aceste lucruri, cu­banezul a recunoscut că, uneori, dă răs­punsuri la cal­cule deosebit de com­plexe doar dintr-un "im­puls".
Exemplele de "superoameni" ar putea continua pe pagini întregi. Unii nu simt durerea, alţii sunt supranumiţi "oameni de cauciuc", având o mobi­litate complet ie­şită din comun, alţii - "oamenii-mag­net" - se pot lăuda cu capacitatea de a atrage obiec­te metalice sau de a îngurgita fără probleme fel de fel de lucruri neo­biş­nuite, care altora le-ar face rău, în vre­me ce re­pre­zentanţii tribului Moken, din ar­hipe­lagul insulelor de pe Marea An­daman văd sub apă cu o claritate totală.

Superoamenii se ascund printre noi

Alte categorii de "superoameni" se află peste tot în jurul nostru, doar că sun­tem atât de obişnuiţi cu prezenţa lor, încât nu-i etichetăm în acest mod pompos. Să ne gândim, de pildă, la categoria vin­de­cătorilor, unii având un adevărat har de tămăduitori, intuiţii fan­tastice în materie de diagnosticare sau tratament, care parcă trec un pic (sau un pic mai mult) dincolo de ce au învăţat la şcoală şi de experienţa câşti­gată în urma practicării meseriei de medic.
Alţii comunică de minune cu animalele, pe care le înţeleg de parcă ar vorbi aceeaşi limbă. Un exem­plu emblematic în acest sens este Cezar Millan, cel mai celebru psiholog canin de la Hol­lywood, cunoscut publicului din întreaga lume în urma documentarelor difuzate pe postul Na­tio­nal Geo­graphic. Oricât ne-am strădui să-i imi­tăm teh­nicile şi să-i asimilăm lecţiile, este lim­pede că simpaticul mexican are un şaselea simţ numai al lui în privinţa celui mai bun prieten al omului, pe care-l înţelege la nivel profund, la fel cum nu­mai o mamă poate, de pildă, să detecteze ade­vă­rata semnificaţie a plânsului propriului bebe­luş.
Un alt exemplu comun de oameni cu "super­puteri" este reprezentat de cei "cu mână verde". Par să nu facă nimic în plus faţă de ceilalţi mu­ritori când vine vorba de plante şi, totuşi, cele îngrijite de ei o duc în mod vădit mai bine, sunt mai sănătoase, mai roditoare şi, nu în ultimul rând, înfloresc mai des şi mai spectaculos.
Bucătarii, cântăreţii, pictorii, ba chiar şi pro­fe­sorii ori inginerii de excepţie sunt alte exemple de oameni cu abilităţi mult peste medie în dome­nii­le lor şi ca­pabili, în unele situaţii, să facă adevărate mi­nuni. Atâta doar că ne-am obişnuit să existe în ju­rul nostru şi, din acest motiv, nu ni se pare nimic ieşit din comun la talentele lor, astfel încât nu le de­sem­năm ca fiind "su­per­puteri", ci doar "talente deo­sebite".
Trăgând linie, constatăm că unele dintre "super­puterile" cunoscute sunt rezultatul unor afecţiuni rare, altele reprezintă simpla manifestare a unor ta­lente cu totul şi cu totul deosebite, iar altele sunt fruc­tul unui antrenament intens. Şi nimic mai mult.
Şcoala de superoameni - o utopie?
În actualul sistem de învăţământ nu este loc de "superoameni" cu "superputeri". Se întâmplă uneori ca un micuţ geniu matematic, să spunem, să iasă în faţă, să se facă remarcat la olimpiade şi, cine ştie, poate chiar să câştige la un moment dat o bursă la o prestigioasă şcoală din străinătate. Astfel de cazuri fericite sunt însă, din păcate, rarisime. În orice caz, mult mai rare decât cazurile de copii cu ta­lente şi ca­pacităţi deosebite. Pentru că, slavă Dom­nului, şcolile mustesc de tineri fenomenali, care le dau constant profesorilor, părinţilor şi şco­lilor, ca atare, enorm de multe motive de bucurie. Pro­blema este că pro­fesorul trebuie să trateze în mod egal întreaga cla­să, ast­fel încât nu are de ales decât să predea pentru medie. După cum se vede, chestiunea este tare în­tor­to­­chea­tă. Mai ales dacă adăugăm un element în ecua­ţie. Şi anume, faptul că şi copiii lip­siţi de ta­len­te de­o­sebite au po­tenţialul unor ca­riere şi des­tine stră­lucite. Important este să fie ast­fel edu­caţi încât să şi-l poată exploata la ma­xi­mum.

Procedee mnemotehnice

Din fericire, lumină la capătul tu­ne­lului există. Avem la îndemână soluţii simple, dintre care multe nici măcar nu implică cine ştie ce cos­turi. Una dintre cele mai ne­com­­plicate me­to­de de a ridica ni­velul intelectual al unei întregi gene­raţii este, bu­nă­­oa­ră, includerea în pro­gra­ma de în­vă­ţă­mânt, de la cele mai fra­gede vârs­te cu putinţă, a unor teh­nici de me­mo­rare. Deprin­zân­du-le în ma­niera unor jocuri, copiii se vor putea bucu­­ra tot restul vieţii de beneficiile unei me­mo­­rii de excepţie. Suntem ulu­iţi de per­soa­nele capabile, de exemplu, să me­moreze un număr de telefon doar uitân­du-se câteva mo­mente la el. Însă asta este ceva ce poa­te fi deprins. Şi, cu cât pro­­cesul de în­văţare a acestor teh­nici în­cepe mai de­vreme, cu atât mai spec­­­­ta­culoase şi mai rodnice vor fi re­zulta­tele pe termen lung.
Nota red.: La Facultatea de Filolo­gie de la Universitatea din Bucu­reşti, pentru a-şi uşura învăţatul pe dinafară al ze­cilor de timpuri verbale şi declinări, în cazul limbilor vechi (latină, greacă, slavă veche), studenţii alcă­tu­iau un soi de "poezii", pe care le me­morau mai uşor. Notorie era, de pildă, "versi­fi­carea" prepoziţiilor "în", "pe", "la", "de", "cu", ca­re de­ve­neau "inpela­decucu", un cuvânt amuzant şi uşor de reţinut. (Dacă aveai de-a face cu ele la examen, erai promovat.)
Tehnicile de respiraţie. În urma unei practici îndelungate, ele ne ajută să atingem performanţe in­credibile, precum capacitatea de a ne ţine res­piraţia pe durată îndelungată, ori rezistenţa la durere sau la temperaturi extreme (practici pe care călugării ti­betani şi marii yoghini ori dervişii le utilizează în mod curent). Practicată pe scară largă, în Oc­ci­dent, introdusă ca terapie în clinici, respiraţia con­ştientă, legată şi de tehnica de meditaţie, se află la noi în stadiu incipient. Şi cât de bine ar fi să ne ofe­rim nu doar nouă, ci şi celor mici, incredibilul con­trol pe care îl poate da respiraţia asupra propriului corp, asu­pra minţii şi a emoţiilor noastre. Cât de utile ar fi, de exemplu, câteva metode elementare de res­pi­raţie, predate încă de la grădiniţă, astfel încât atunci când mergem cu cei mici la doctor, să-i ajutăm să-şi păs­treze o stare de calm în faţa infamei injecţii. Cât de bine s-ar putea concentra îna­in­tea unui examen dacă ar aplica teh­ni­cile de res­pi­raţie dedicate îm­bu­nă­tăţirii performanţelor mentale... Ca să nu mai amin­tim faptul că de respirat, tot tre­buie să res­pi­răm. De ce nu am face-o într-un mod care să ne ajute?
Banalele elongaţii, pe care s-ar pu­tea pune cu uşurinţă (şi gratuit) accen­tul la orele de sport, le-ar oferi copiilor noştri cu mult mai mult decât capa­ci­tatea de a-şi lăsa prietenii şi familia cu gura căscată, graţie unui "pod" sau "şpa­gat" per­fect executate, în ma­niera de in­vi­diat a "oa­me­nilor de cauciuc". O viaţă are mult mai multe şan­se să fie îm­plinită într-un corp sănătos şi pe ca­re îl cunoaştem bine. Un corp pe care ştim să-l as­cultăm şi să-l stă­pânim.
Şi acum, vă provoc la un mic exer­ciţiu de ima­­ginaţie...
Cum se va manifesta şi va evolua un copil oa­recare, să zicem, de 10 ani, care a deprins de mic teh­nici de memorare şi de respiraţie? Care poa­te me­mora cu uşurinţă, câştigând astfel un timp pre­­ţios pentru a-şi înţelege în profunzime cu­noştinţele acumulate? Care îşi poate păstra cal­mul şi autocontrolul în situaţii dintre cele mai dificile? Un copil mai rezistent la frig, căldură şi durere, decât am visat noi vreodată? Un co­pil flexibil - fizic şi mental - graţie apti­tu­di­ni­lor dobândite, aproape în joacă, de la o vârs­tă fragedă? Un copil oarecare, fără ta­lente speciale? Am dori să avem şi noi un ase­­­menea copil? Sau să fi avut şansa de a fi fost noi în­şine unul? Superoamenii se pot educa.