...Iubirea mea de-o viaţă a plecat în România, lăsându-mă singură, în ţara care îşi pierduse dintr-o dată farmecul şi strălucirea. Aveam sufletul greu, eram dezorientată şi mă zbăteam într-o singurătate copleşitoare. De ziua mea de naştere, am fost scoasă cu chiu, cu vai din casă şi am luat masa în oraş cu Elena, prietena mea. Ştia ce se întâmplă cu mine şi a încercat să mă înveselească cu poveşti despre MIŞU, un pisoi persan uriaş, pe care îl crescuse de la patru săptămâni. Am râs mult la auzul trăsnăilor lui şi ea a fost aceea care mi-a sugerat: "Ţie îţi trebuie un animăluţ; nici nu ştii cât de minunaţi pot fi în momente dificile, când oamenii nu-ţi pot acorda ajutor...". Şi pentru că destinul împleteşte lucrurile într-un mod minunat, când am ajuns acasă, mi-a spus: "Roxana, hai cu mine să-ţi alegi chiar acum cadoul. Am citit un anunţ cu donaţii de animale într-un ziar". Am ajuns într-un bloc populat în exclusivitate de polonezi, iar doamna la uşa căreia am bătut ne-a deschis cu zâmbetul pe buze şi cu "pierogies" (piroşti) pe tavă. Nu am cedat în faţa bunătăţilor culinare, poate pentru că ochii mi s-au oprit pe patru mogâldeţe negre, care se mişcau neuniform într-un colţ al bucătăriei: "Am venit să-l iau pe Oscar"... am spus şi doamna s-a amuzat de nerăbdarea mea. "Ia-l pe acesta", m-a îmbiat dânsa. "E mai dolofan şi mai sănătos decât toţi ceilalţi. Sau pe acesta, nu stă locului o clipă şi mănâncă singur de săptămâna trecută." Nu prea auzeam ce mi se spunea, pentru că ochii mei se opriseră pe cel mai mic, care de fapt nu se putea ridica, nu-şi putea deschide ochişorii şi doar scheuna slab, când ceilalţi trei se loveau de el, în joacă. L-am ridicat în braţe şi am spus: "El este Oscar al meu. Seamănă cu Oscar-ul pe care îl am eu în minte". Doamna s-a întristat puţin şi m-a rugat să nu-l iau, pentru că e neajutorat, nu mănâncă singur şi doctorul nu i-a dat multe şanse de supravieţuire. Dar Oscar a deschis ochişorii şi a căscat prelung, ca un oftat de uşurare. Evident, l-am luat acasă. Aveam destulă dragoste în suflet şi ştiam că, dacă i-o voi oferi lui, va trăi. Iar eu aveam nevoie de ceva care să-mi capteze întreaga energie şi atenţie, să uit de durerea despărţirii recente. "Ne vom vindeca unul pe celălalt", am gândit, când l-am aşezat pe Oscar în culcuşul lui. Aşa a şi fost. Oscar mi-a redat bucuria, iar acum, când vă scriu, doarme pe genunchii mei, lăsându-mă să-i mângâi părul catifelat. Uneori, deschide ochii, reasigurându-se că sunt încă acolo, şi adoarme la loc. Ştie că îl iubesc foarte mult. Nu peste mult timp va fi ziua mea de naştere şi nu-mi doresc decât să păstrez liniştea sufletească şi fericirea pe care o simt azi, când vă scriu. Abia acum înţeleg cât de minunat poate fi un animal şi cât de mult înseamnă prezenţa lui în viaţa noastră. La mulţi ani, Oscar!
ROXANA - Toronto, Canada
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
