În vara anului 1985, fratele meu mai mic cu doi ani a murit înecat în apele învolburate ale râului Bistriţa. Din toţi ai casei, mamă, tată şi cei patru fraţi, eu eram cea care-l visam mai des. Timp de vreo doi ani, aproape seară de seară, în visele mele el colinda văile şi dealurile Tamaşului, satul în care ne-am născut amândoi şi în care trăiesc şi azi. Nu erau vise urâte, dar nu ştiam ce se întâmplă de apărea numai în somnul meu. Toţi îmi spuneau să-i dau de pomană, că asta doreşte în lumea de dincolo, dădeam, dar îl visam mai departe. De multe ori, îl visam ca fiind ocrotitorul meu: mă scotea din prăpastie, mă ajuta să trec peste o apă mare, mă apăra de duşmani. Ca o stranie coincidenţă, în vremea aceea eu mă simţeam din ce în ce mai slăbită, puterile mă lăsaseră parcă, nu puteam ridica o găleată de apă, nu puteam să mănânc, transformându-mă încet într-o umbră. Faţa îmi era gălbejită şi mă sprijineam ca să merg. Într-una din seri, l-am visat pe fratele meu în postură de medic. Mă supunea unor teste, mă trata şi îmi spunea că am sosit la el chiar la timp. Simţindu-mă foarte rău, a doua zi am mers la doctor şi ultima şi singura salvare a fost internarea. Mi s-a pus diagnosticul de anemie feriprivă cu hemoglobina 6,23, făcându-mi-se transfuzie cu două flacoane de sânge, tratament şi regim special.
Cât timp am stat internată (3 săptămâni) l-am mai visat o singură dată. Se făcea ca o umbră deasupra patului meu. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: "Ai grijă de tine, cum ai avut şi de mine, dându-mi de pomană" şi umbra a dispărut.
MARIA M.
Vedenia
De obicei, dorm pe dreapta sau pe spate. Rareori îmi fac somnul pe stânga, şi atunci nu pentru mult timp, ci ca o dezmorţire. În dimineaţa despre care vă povestesc, m-am trezit pe stânga. Deschid ochii în negura dimineţii şi observ între pat şi şifonier o siluetă zveltă! O recunosc! Stătea cu faţa spre icoană şi se ruga. Vedeam silueta din spate-dreapta. A întors privirea spre mine. Cu mâna dreaptă - desprinsă din rugăciune - mi-a făcut semn să stau liniştit. Silueta era a Puşei, soţia mea, căreia urma să îi fac chiar în ziua aceea parastasul de cinci ani! M-am întrebat dacă visez. Pentru a mă convinge, m-am frecat la ochi, cu putere. Nu încăpea nici o îndoială: cea care se ruga la icoană era soţia mea, îmbrăcată în cămaşa de noapte pe care o purtase în noaptea nunţii. Se ruga! De ce se ruga? "Ce nevoie mai are ea de rugăciune?", m-am întrebat. Acum este în Lumea Spiritelor, în Lumea Luminii. Mi-a transmis multe din noua ei stare. Ştiu că este pe deplin fericită. Comunicăm frecvent şi-mi spune lucrul acesta în mod repetat. Când eram amândoi în viaţă, reuşisem marea performanţă de-a comunica telepatic. Acum, ne este mai uşor să luăm legătura. Printre lucrurile cele mai importante pe care le-am aflat de la ea, e faptul că şi în viaţa de dincolo se munceşte. Sufletele acolo lucrează... lucrează pentru alţii, pentru a fi mântuiţi. Puşa mi-a sugerat în comunicările ei starea ei fericită. Atunci, mă întreb: "Pentru ce se mai roagă?". Nedumerit, am deschis ochii. Silueta ei se micşora, dispărând spre fereastra pe care a plecat... închinându-se! M-am ridicat pe marginea patului. Primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost: "Trezeşte-mi Doamne mintea, ca să nu mai fiu biciuit de propriile-mi păcate! Fă-mă neobosit în facerea binelui. Amin". Am repetat aceste cuvinte şi în timpul zilei, chiar şi la slujbă, la parastas. Privind chipul Mântuitorului de pe catapeteasma bisericii, mi-a străfulgerat o idee... Puşa se ruga pentru mine!
Am simţit cum lacrimile mi-au udat obrajii, apoi o linişte deplină m-a cucerit. Aveam liniştea pe care am simţit-o de atâtea ori în viaţă, când existam amândoi... Toată prezenţa ei vie o simt şi acum, când dangătele clopotelor însoţesc "veşnica pomenire". Iubirea n-are motivaţii, nici bariere. Hotarele iubirii sunt infinite. Nu poţi spune niciodată "am iubit", ci "iubesc". Sunt convins că Viaţa continuă!
CONSTANTIN N.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
