În vara anului 1985, fratele meu mai mic cu doi ani a murit înecat în apele învolburate ale râului Bistrița. Din toți ai casei, mamă, tată și cei patru frați, eu eram cea care-l visam mai des. Timp de vreo doi ani, aproape seară de seară, în visele mele el colinda văile și dealurile Tamașului, satul în care ne-am născut amândoi și în care trăiesc și azi. Nu erau vise urâte, dar nu știam ce se întâmplă de apărea numai în somnul meu. Toți îmi spuneau să-i dau de pomană, că asta dorește în lumea de dincolo, dădeam, dar îl visam mai departe. De multe ori, îl visam ca fiind ocrotitorul meu: mă scotea din prăpastie, mă ajuta să trec peste o apă mare, mă apăra de dușmani. Ca o stranie coincidență, în vremea aceea eu mă simțeam din ce în ce mai slăbită, puterile mă lăsaseră parcă, nu puteam ridica o găleată de apă, nu puteam să mănânc, transformându-mă încet într-o umbră. Fața îmi era gălbejită și mă sprijineam ca să merg. Într-una din seri, l-am visat pe fratele meu în postură de medic. Mă supunea unor teste, mă trata și îmi spunea că am sosit la el chiar la timp. Simțindu-mă foarte rău, a doua zi am mers la doctor și ultima și singura salvare a fost internarea. Mi s-a pus diagnosticul de anemie feriprivă cu hemoglobina 6,23, făcându-mi-se transfuzie cu două flacoane de sânge, tratament și regim special.
Cât timp am stat internată (3 săptămâni) l-am mai visat o singură dată. Se făcea ca o umbră deasupra patului meu. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit: "Ai grijă de tine, cum ai avut și de mine, dându-mi de pomană" și umbra a dispărut.
MARIA M.
Vedenia
De obicei, dorm pe dreapta sau pe spate. Rareori îmi fac somnul pe stânga, și atunci nu pentru mult timp, ci ca o dezmorțire. În dimineața despre care vă povestesc, m-am trezit pe stânga. Deschid ochii în negura dimineții și observ între pat și șifonier o siluetă zveltă! O recunosc! Stătea cu fața spre icoană și se ruga. Vedeam silueta din spate-dreapta. A întors privirea spre mine. Cu mâna dreaptă - desprinsă din rugăciune - mi-a făcut semn să stau liniștit. Silueta era a Pușei, soția mea, căreia urma să îi fac chiar în ziua aceea parastasul de cinci ani! M-am întrebat dacă visez. Pentru a mă convinge, m-am frecat la ochi, cu putere. Nu încăpea nici o îndoială: cea care se ruga la icoană era soția mea, îmbrăcată în cămașa de noapte pe care o purtase în noaptea nunții. Se ruga! De ce se ruga? "Ce nevoie mai are ea de rugăciune?", m-am întrebat. Acum este în Lumea Spiritelor, în Lumea Luminii. Mi-a transmis multe din noua ei stare. Știu că este pe deplin fericită. Comunicăm frecvent și-mi spune lucrul acesta în mod repetat. Când eram amândoi în viață, reușisem marea performanță de-a comunica telepatic. Acum, ne este mai ușor să luăm legătura. Printre lucrurile cele mai importante pe care le-am aflat de la ea, e faptul că și în viața de dincolo se muncește. Sufletele acolo lucrează... lucrează pentru alții, pentru a fi mântuiți. Pușa mi-a sugerat în comunicările ei starea ei fericită. Atunci, mă întreb: "Pentru ce se mai roagă?". Nedumerit, am deschis ochii. Silueta ei se micșora, dispărând spre fereastra pe care a plecat... închinându-se! M-am ridicat pe marginea patului. Primele cuvinte care mi-au venit în minte au fost: "Trezește-mi Doamne mintea, ca să nu mai fiu biciuit de propriile-mi păcate! Fă-mă neobosit în facerea binelui. Amin". Am repetat aceste cuvinte și în timpul zilei, chiar și la slujbă, la parastas. Privind chipul Mântuitorului de pe catapeteasma bisericii, mi-a străfulgerat o idee... Pușa se ruga pentru mine!
Am simțit cum lacrimile mi-au udat obrajii, apoi o liniște deplină m-a cucerit. Aveam liniștea pe care am simțit-o de atâtea ori în viață, când existam amândoi... Toată prezența ei vie o simt și acum, când dangătele clopotelor însoțesc "veșnica pomenire". Iubirea n-are motivații, nici bariere. Hotarele iubirii sunt infinite. Nu poți spune niciodată "am iubit", ci "iubesc". Sunt convins că Viața continuă!
CONSTANTIN N.