Doctorul de la Mânăstirea Turnu - Părintele ieromonah PAVEL MINCĂ: "Prorocirea părintelui Iustin Pârvu s-a împlinit"

Bogdan Lupescu
Doctor fără de arginți

Început de an, la Mânăstirea Turnu din Pra­hova. Ninge apos peste zidurile cafenii, ca de for­tăreață, acoperite cu șiță. Monahi mari, ca niște împărați, se adună pășind amplu spre biserica veche, de aproape șase veacuri. Ieromonahul Pavel Mincă se pregătește să slujească miezonoptica. Până la două noaptea, cântările nu vor conteni. Apoi părintele se va trezi la cinci dimineață, va urca într-un auto­mobil de-al mânăstirii și va porni spre gara din Ploiești, de acolo, cu trenul, la Bucu­rești, și cu tramvaiul până la Spitalul Universitar de Urgență, unde e unul din cei mai apreciați me­dici. Ați citit bine: un călugăr, medic curant... După-amiază, se întoarce în mânăstire și își împli­nește ascultările călugărești. De zece ani, zi de zi. Din ziua în care ma­rele duhovnic Iustin Pârvu de la "Petru Vodă" i-a spus câteva cuvinte care i-au schimbat viața: să fie medic. "Doctor fără de arginți". Și previziu­nea părintelui s-a împli­nit.

Un sac de sare și-un coș de roșii

N-ai zice c-a împli­nit 40 de ani, că-i asis­tent universitar, doctor în medicină, dar și ab­solvent de teologie, ie­ro­monah. Subțirel și înalt, fuge din loc în loc, râzând, pare că mereu se joacă. Atunci când vorbește despre sine, se uită drept înainte, tot zâm­bind, ca un copil rușinat. Avea doar 18 ani când a renunțat la lume, călugărindu-se la Mânăstirea Sitaru. Spe­ra la rugăciune și liniș­tea sufletului. Dar pe 26 august 1997, într-o marți, la ora 8 seara, un ierarh a venit în Mânăs­tirea Sitaru și-a pus mâ­na pe trei monahi foarte tineri. Le-a spus sec: "Tu, tu și tu. Mâine plecați de aici." N-ar fi vrut, era abia tuns călugăr. I-au trimis în câmpia asta sihăstrită a Plo­ieștilor, într-un loc cu istorie milenară, c-o biserică a lui Vlad Țepeș din 1461, dar de care n-aveau drep­tul să se apropie. "Țin minte și acum ziua aceea. Am venit aici trei oameni, cu un sac de sare și-un coș de roșii. Atât. N-aveam o casă, o palmă de teren. Câteva luni am trăit într-o casă veche, pără­sită, la etaj. O ruină ce n-avea nici ferestre. Până ce ne-au dat afară proprietarii. Ba ne-au ținut sechestrați două săptămâni, fără apă și mâncare, doar ca să ne umilească. Apoi am fost primiți în chirie, într-un fost depozit de CAP. Părintele stareț primise de la Înaltul un antimis, ca să putem improviza măcar Sfânta Liturghie. Inițial am fost trei. Eu, părintele Valentin, care a fost numit stareț, și părintele Visarion. Apoi au început să vină și alți viețuitori, până ce am ajuns la zece. Trăiam toți în aceeași cameră, ca-ntr-un vagon. O altă odaie am făcut-o un fel de pa­raclis, unde slujeam. Ceva im­provizat, pre­car. Veneam zi de zi aici, la zidurile dărâ­mate ale bisericii. Erau bălării pe jos, tavanul prăbu­șit de­mult, uneori înăuntru pășteau vite. În jur, șanțurile lăsate de izbeliște ale așa-zisei «rezervații ar­heo­lo­gice», unde de ani nu mai lucra ni­meni. An după an, am tot aș­teptat să se ter­mine procesele ajunse la Curtea Su­pre­mă și mâ­năs­tirea să fie re­împroprie­tă­rită. Și ne ru­gam. Ne ru­gam me­reu. Țin minte cum, ne­având chilii, ne ascun­deam prin tufișuri, pe câmpia asta nesfârșită, ca s-avem liniște, să ne facem pravila de ru­gă­ciune. Eram tineri, en­tu­zi­aști. Dar pă­rin­tele stareț ne simțea îndoiala. Ne zicea: «Hai să nu ple­căm, fraților. Să crească sfânta mânăstire cu noi». N-am putut să-mi las starețul. Deși am avut ispite. Eu sperasem la Athos, la Frăsinei, la o mânăstire adevărată, unde să mă nevoiesc. Dar...".

Porunca părintelui Iustin Pârvu

Cu toate astea, a izbutit să ducă la capăt facul­tatea de teologie. Înghesuit cu zece călugări într-o cameră de CAP părăsit, împărțindu-și viața între munci, învățătură și slujirea lui Dumnezeu. Apoi starețul i-a dat ascultare să facă și doctoratul în Teologie. Avea nevoie de monahi școliți, plănuia o mânăstire de vârf a României. "La început nu am vrut. Nu de asta mă făcusem călugăr. N-am vrut studii înalte, doc­to­rate... Voiam doar să «trăiesc» întru Hris­tos, poate chiar în pust­nicie, să muncesc cu frații în armonie, să uit de lume...". Dar n-a cârtit. Apoi a urmat în­tâlnirea miraculoasă cu marele duhovnic Ius­tin Pârvu, care i-a schim­bat viața.
"Mergeam des la părintele Iustin, cu sta­rețul meu. Chiar dacă un drum până acolo, în pustia munților Mol­­dovei, însemna o călătorie de două zile. Stăteam la coadă la chilia lui. Ore la rând. Părintele stareț insista să stăm la coadă, deși eram preoți cu rang și am fi putut avea oricând prio­ritate. Dar aveam acea bucurie a așteptării să-l revedem pe părintele Iustin, să-i ascultăm pe cre­dincioșii din față cum vorbeau despre el cu ado­rație și lacrimi în ochi. Asta sim­țeam și eu. Asta era minunea pe care o săvârșea Sfinția Sa: prin harul lui Dumnezeu, revărsa aceeași dragoste peste fiecare dintre noi, chiar dacă fiecare o sim­țeam altfel. Întâlnirile cu asemenea sfânt nu sunt întâmplătoare. Sunt întâl­niri firești, dar totodată minunate. Parcă ne știam de mii de ani, parcă era un om de care-mi fusese dor toată viața. Eu stă­team la picioarele Preacu­viosului, aveam mereu o foaie de hârtie și-mi plă­cea să scriu tot ce spunea. Vorbea mai mult cu părintele stareț, care avea încercări foarte mari. Astfel a fost și întâlnirea aceea care mi-a schimbat viața. Era în primăvara lui 2003, când mă tot frământam că nu voiam să fac doctoratul în Teologie. Dar nu am mers acolo special ca să întreb asta. Părintele stareț avea întrebări, eu doar mă bucuram, pur și simplu, să-l am aievea, în față, pe părintele Iustin. Vorbeau despre treburi sociale, că-s timpuri grele, părintele era apăsat de preves­tiri grele. Am profitat de momentul ăsta și mi-am luat inima-n dinți, în­drăznind să întreb și eu: «Sfinte părinte, credeți că în timpuri ca astea, mai e vremea de doctorate, de școli înalte?...». Atunci părintele Iustin s-a aple­­cat așa, înainte, a stat cam 10-15 secunde și, deo­dată, și-a ridicat spre mine ochii, atât de senini și de luminoși, o schimbare într-o clipă, încât m-am înfiorat. «Nu doctorate, doctorie! Doctorie!», a strigat. Nu-mi venea să cred ce aud. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată așa ceva, m-am speriat doar gândindu-mă ce-ar însemna pentru mine o nouă facultate pe care s-o fac «la zi», să trăiesc prin spitale, morgă, să fac disecții, să văd trupuri goale... Eram călugăr, fu­sesem făcut ieromonah de-un an, duhovnic, slu­jeam aproape zi de zi... Nu-mi plăcea viața de oraș, deși sunt născut bucu­reștean, din părinți intele­ctuali. Dar părintele Iustin mi-a prins capul în mâini, apoi mi-a pus o mână pe creștet și a spus: «Maica Domnului să te acopere și să te binecuvân­teze să ajungi medic!». N-am avut ce face. Deși era Postul Mare, și slujeam zilnic în mânăstire, în nici 3 luni de zile am învățat pe de rost cărțile ace­lea stufoase, de chi­mie, fizică, ana­tomie. A fost un exa­men greu pen­tru mine, căci nici memorie bună n-am cred că din naș­tere. Dar am in­trat. Ba chiar la «fără taxă». Nu știu, a fost ca o mi­nune de la Dum­nezeu. Șase ani de studiu, cinci de re­zidențiat, acum doc­toratul... Pro­ro­cirea părintelui Iustin s-a împli­nit".
Îl întreb dacă nu s-a îndoit vreo clipă de vorbele părintelui Iustin. Puteau fi o glumă, un alint... "La ase­menea cuvinte pu­ter­nice, n-ai cum să te opui. Când te faci călugăr, ești ostaș. Călugăria e în pri­mul rând ascultare, în tot ceea ce faci. Doar când faci as­cultare ești în direcția lui Dumnezeu".

Trei, Doamne, și toți trei

Stau amândoi, unul lângă altul: părintele Pavel și starețul Valen­tin! Nedespărțiți, de 21 de ani. Unul brun, sub­țire și copilăros, celălalt blond-cărunt și aprig, mai bătrân cu 16 ani. Ei au reînălțat această ca­podoperă, Mânăstirea Turnu, făcând rost de peste 5 milioane de euro, trudind împreună, duhovnicește, pentru a aduna în jurul lor oa­meni buni. Deja peleri­nii vin aici cu autoca­rele, atrași de rânduiala athonită (cele șapte lau­de și Sfânta Liturghie zilnic), dar și de superbul complex muzeal din curtea mânăstirii, în care poți vedea "pe viu", o așezare neoli­tică de-acum 10.000 de ani, peste care una dacică, un imens castru roman, apoi curțile domnești ale celor mai mari voievozi ai Munteniei, pornind de la Mircea cel Bă­trân, Nea­goe Basarab, până la Antonie Vodă și Con­stantin Brâncoveanu. Toți! Toți au înzestrat, înfrumusețat sau refăcut bisericuța asta albă! Toți, atrași de acest milenar altar al Târgșorului! E aici pisania originală, în piatră, a lui Vlad Țepeș, de la 24 iunie 1461, sin­gurul obiect ce vorbește despre o biserică ridica­tă vreodată de "odiosul" voievod. Iar acești monahi tineri au readus-o la viață, după aproape două veacuri de părăsire... Îi simți: împreună au forță! Sunt prie­teni, frați în duh. De altfel, doar cei trei călugări aduși de la Mânăstirea Sitaru au rezis­tat aici de 21 de ani. Ei doi și părintele Visarion, mai retras și smerit. Undeva în câmp, la vreo ju­mate de kilome­tru de porțile fortăreței mânăsti­rești, se află o altă "minune". Cabinetul clinicii "Sfântul Do­ro­­tei" al părintelui Pavel, modern, lumi­nos și alb. Aici, pen­tru orice sărman, ab­solut totul e gratis. Monahul își pune halatul, chiar cel pe care îl poartă în spi­talul din București, cu inițialele "Dr. Pa­vel" pe piept. Îl în­treb cum îmbină cele două părți atât de deosebite ale vieții lui. Că­lu­găr și me­dic. "Îmbrăcând ha­la­tul alb, de spital, pătrund într-o altă lume. În primii ani, purtând reverenda și potca­pul printre pa­turile spitalului, ară­tam cam ciudat. Ci­neva mi-a spus că acolo, în lumea ha­la­telor albe, sunt oaia nea­gră din tur­mă. Așa că îmi suflec puțin dulama, ca să fiu cât mai mult în alb, să trec neobser­vat și să nu deranjez. Multă lume mă-ntrea­bă, ca dvs., cum pot să-mi îm­part așa viața, în două. Ca medic, vezi partea urâ­tă a vieții: boala, moartea, suferința, problemele sociale. Dar în momentul când faci meseria asta, nu pentru că ai nevoie de bani, ci doar cu gândul la Hristos, tot urâ­tul se pre­schimbă-n bucurie. Și pentru tine, și pentru bolnavi. Iar ce fac cu bucurie și binecu­vântare iese bine!"

Roiul de albine

Stau în pridvorul bisericii de la Turnu, alături de starețul Valentin. Părintele Pavel s-a dus să-mi adu­că "neapărat" un borcan de miere "Miropia", făcută în mânăstire. Cu ajutorul ei, au supraviețuit cei din­tâi călugări, așa au realizat cele mai mari ve­nituri, făcând și comercializând mierea "de Turnu". "Când am venit noi aici, cei trei monahi, nu mă așteptam să fie o biserică atât de părăsită, însă mi-a plăcut ceva", își amintește starețul Valentin. "Ceva ce am păstrat în minte și-n inima mea întot­deauna: intrând în această ruină, un­deva, în arcade, era un locșor liber și acolo își făcuse cuib un roi de albine. A fost pentru mine semnul că aici ne va aștepta foarte multă muncă. Dar că vom rămâne. Mi-am închipuit, văzând albinele acelea, că și noi, monahii, prin munca noastră, ar trebui să adu­cem liniște și desfătare omului, la fel ca și albinele. Totul pentru oameni. Când ne-am simțit singuri, părăsiți, singurul nos­tru ajutor a fost o anume rugăciune. Odată, am des­coperit că la Pavecernița Mare mai există o rugă­ciune către Maica Domnului, pe care n-o cu­noș­team: «Prea Sfântă Născă­toare, în vremea vieții mele nu mă lăsa pe mine ajutorului omenesc, nu mă încredința lui, ci însăși mă sprijinește și mă miluiește». Și, in­credibil, deși n-aveam bi­se­rică, nimic, decât ruina asta cu acoperișul prăbu­șit, când rosteam rugă­ciunea asta, în momentele dis­perate, mereu a doua zi veneau oameni care să ne ajute. Imediat! Mă bucuram, dar apoi iar mă cu­prindea îndoiala. Și-i spuneam Maicii Dom­nu­lui: «Sfântă Năs­că­toare, dar eu nu vreau om! Ci însăți mă spriji­nește și mă mântuiește!». Abia apoi mi-am dat sea­ma că omul era de fapt răspunsul Mai­cii Domnului la rugăciunea noastră. Rugă­ciunea asta ne-a sal­vat, chiar am convingerea asta cum­va. Așa s-a înăl­țat mânăstirea noastră. Iar pentru asta, le mulțu­mesc călugărilor stupului meu."