Început de an, la Mânăstirea Turnu din Prahova. Ninge apos peste zidurile cafenii, ca de fortăreață, acoperite cu șiță. Monahi mari, ca niște împărați, se adună pășind amplu spre biserica veche, de aproape șase veacuri. Ieromonahul Pavel Mincă se pregătește să slujească miezonoptica. Până la două noaptea, cântările nu vor conteni. Apoi părintele se va trezi la cinci dimineață, va urca într-un automobil de-al mânăstirii și va porni spre gara din Ploiești, de acolo, cu trenul, la București, și cu tramvaiul până la Spitalul Universitar de Urgență, unde e unul din cei mai apreciați medici. Ați citit bine: un călugăr, medic curant... După-amiază, se întoarce în mânăstire și își împlinește ascultările călugărești. De zece ani, zi de zi. Din ziua în care marele duhovnic Iustin Pârvu de la "Petru Vodă" i-a spus câteva cuvinte care i-au schimbat viața: să fie medic. "Doctor fără de arginți". Și previziunea părintelui s-a împlinit.
Un sac de sare și-un coș de roșii
N-ai zice c-a împlinit 40 de ani, că-i asistent universitar, doctor în medicină, dar și absolvent de teologie, ieromonah. Subțirel și înalt, fuge din loc în loc, râzând, pare că mereu se joacă. Atunci când vorbește despre sine, se uită drept înainte, tot zâmbind, ca un copil rușinat. Avea doar 18 ani când a renunțat la lume, călugărindu-se la Mânăstirea Sitaru. Spera la rugăciune și liniștea sufletului. Dar pe 26 august 1997, într-o marți, la ora 8 seara, un ierarh a venit în Mânăstirea Sitaru și-a pus mâna pe trei monahi foarte tineri. Le-a spus sec: "Tu, tu și tu. Mâine plecați de aici." N-ar fi vrut, era abia tuns călugăr. I-au trimis în câmpia asta sihăstrită a Ploieștilor, într-un loc cu istorie milenară, c-o biserică a lui Vlad Țepeș din 1461, dar de care n-aveau dreptul să se apropie. "Țin minte și acum ziua aceea. Am venit aici trei oameni, cu un sac de sare și-un coș de roșii. Atât. N-aveam o casă, o palmă de teren. Câteva luni am trăit într-o casă veche, părăsită, la etaj. O ruină ce n-avea nici ferestre. Până ce ne-au dat afară proprietarii. Ba ne-au ținut sechestrați două săptămâni, fără apă și mâncare, doar ca să ne umilească. Apoi am fost primiți în chirie, într-un fost depozit de CAP. Părintele stareț primise de la Înaltul un antimis, ca să putem improviza măcar Sfânta Liturghie. Inițial am fost trei. Eu, părintele Valentin, care a fost numit stareț, și părintele Visarion. Apoi au început să vină și alți viețuitori, până ce am ajuns la zece. Trăiam toți în aceeași cameră, ca-ntr-un vagon. O altă odaie am făcut-o un fel de paraclis, unde slujeam. Ceva improvizat, precar. Veneam zi de zi aici, la zidurile dărâmate ale bisericii. Erau bălării pe jos, tavanul prăbușit demult, uneori înăuntru pășteau vite. În jur, șanțurile lăsate de izbeliște ale așa-zisei «rezervații arheologice», unde de ani nu mai lucra nimeni. An după an, am tot așteptat să se termine procesele ajunse la Curtea Supremă și mânăstirea să fie reîmproprietărită. Și ne rugam. Ne rugam mereu. Țin minte cum, neavând chilii, ne ascundeam prin tufișuri, pe câmpia asta nesfârșită, ca s-avem liniște, să ne facem pravila de rugăciune. Eram tineri, entuziaști. Dar părintele stareț ne simțea îndoiala. Ne zicea: «Hai să nu plecăm, fraților. Să crească sfânta mânăstire cu noi». N-am putut să-mi las starețul. Deși am avut ispite. Eu sperasem la Athos, la Frăsinei, la o mânăstire adevărată, unde să mă nevoiesc. Dar...".
Porunca părintelui Iustin Pârvu
Cu toate astea, a izbutit să ducă la capăt facultatea de teologie. Înghesuit cu zece călugări într-o cameră de CAP părăsit, împărțindu-și viața între munci, învățătură și slujirea lui Dumnezeu. Apoi starețul i-a dat ascultare să facă și doctoratul în Teologie. Avea nevoie de monahi școliți, plănuia o mânăstire de vârf a României. "La început nu am vrut. Nu de asta mă făcusem călugăr. N-am vrut studii înalte, doctorate... Voiam doar să «trăiesc» întru Hristos, poate chiar în pustnicie, să muncesc cu frații în armonie, să uit de lume...". Dar n-a cârtit. Apoi a urmat întâlnirea miraculoasă cu marele duhovnic Iustin Pârvu, care i-a schimbat viața.
"Mergeam des la părintele Iustin, cu starețul meu. Chiar dacă un drum până acolo, în pustia munților Moldovei, însemna o călătorie de două zile. Stăteam la coadă la chilia lui. Ore la rând. Părintele stareț insista să stăm la coadă, deși eram preoți cu rang și am fi putut avea oricând prioritate. Dar aveam acea bucurie a așteptării să-l revedem pe părintele Iustin, să-i ascultăm pe credincioșii din față cum vorbeau despre el cu adorație și lacrimi în ochi. Asta simțeam și eu. Asta era minunea pe care o săvârșea Sfinția Sa: prin harul lui Dumnezeu, revărsa aceeași dragoste peste fiecare dintre noi, chiar dacă fiecare o simțeam altfel. Întâlnirile cu asemenea sfânt nu sunt întâmplătoare. Sunt întâlniri firești, dar totodată minunate. Parcă ne știam de mii de ani, parcă era un om de care-mi fusese dor toată viața. Eu stăteam la picioarele Preacuviosului, aveam mereu o foaie de hârtie și-mi plăcea să scriu tot ce spunea. Vorbea mai mult cu părintele stareț, care avea încercări foarte mari. Astfel a fost și întâlnirea aceea care mi-a schimbat viața. Era în primăvara lui 2003, când mă tot frământam că nu voiam să fac doctoratul în Teologie. Dar nu am mers acolo special ca să întreb asta. Părintele stareț avea întrebări, eu doar mă bucuram, pur și simplu, să-l am aievea, în față, pe părintele Iustin. Vorbeau despre treburi sociale, că-s timpuri grele, părintele era apăsat de prevestiri grele. Am profitat de momentul ăsta și mi-am luat inima-n dinți, îndrăznind să întreb și eu: «Sfinte părinte, credeți că în timpuri ca astea, mai e vremea de doctorate, de școli înalte?...». Atunci părintele Iustin s-a aplecat așa, înainte, a stat cam 10-15 secunde și, deodată, și-a ridicat spre mine ochii, atât de senini și de luminoși, o schimbare într-o clipă, încât m-am înfiorat. «Nu doctorate, doctorie! Doctorie!», a strigat. Nu-mi venea să cred ce aud. Nici prin cap nu-mi trecuse vreodată așa ceva, m-am speriat doar gândindu-mă ce-ar însemna pentru mine o nouă facultate pe care s-o fac «la zi», să trăiesc prin spitale, morgă, să fac disecții, să văd trupuri goale... Eram călugăr, fusesem făcut ieromonah de-un an, duhovnic, slujeam aproape zi de zi... Nu-mi plăcea viața de oraș, deși sunt născut bucureștean, din părinți intelectuali. Dar părintele Iustin mi-a prins capul în mâini, apoi mi-a pus o mână pe creștet și a spus: «Maica Domnului să te acopere și să te binecuvânteze să ajungi medic!». N-am avut ce face. Deși era Postul Mare, și slujeam zilnic în mânăstire, în nici 3 luni de zile am învățat pe de rost cărțile acelea stufoase, de chimie, fizică, anatomie. A fost un examen greu pentru mine, căci nici memorie bună n-am cred că din naștere. Dar am intrat. Ba chiar la «fără taxă». Nu știu, a fost ca o minune de la Dumnezeu. Șase ani de studiu, cinci de rezidențiat, acum doctoratul... Prorocirea părintelui Iustin s-a împlinit".
Îl întreb dacă nu s-a îndoit vreo clipă de vorbele părintelui Iustin. Puteau fi o glumă, un alint... "La asemenea cuvinte puternice, n-ai cum să te opui. Când te faci călugăr, ești ostaș. Călugăria e în primul rând ascultare, în tot ceea ce faci. Doar când faci ascultare ești în direcția lui Dumnezeu".
Trei, Doamne, și toți trei
Stau amândoi, unul lângă altul: părintele Pavel și starețul Valentin! Nedespărțiți, de 21 de ani. Unul brun, subțire și copilăros, celălalt blond-cărunt și aprig, mai bătrân cu 16 ani. Ei au reînălțat această capodoperă, Mânăstirea Turnu, făcând rost de peste 5 milioane de euro, trudind împreună, duhovnicește, pentru a aduna în jurul lor oameni buni. Deja pelerinii vin aici cu autocarele, atrași de rânduiala athonită (cele șapte laude și Sfânta Liturghie zilnic), dar și de superbul complex muzeal din curtea mânăstirii, în care poți vedea "pe viu", o așezare neolitică de-acum 10.000 de ani, peste care una dacică, un imens castru roman, apoi curțile domnești ale celor mai mari voievozi ai Munteniei, pornind de la Mircea cel Bătrân, Neagoe Basarab, până la Antonie Vodă și Constantin Brâncoveanu. Toți! Toți au înzestrat, înfrumusețat sau refăcut bisericuța asta albă! Toți, atrași de acest milenar altar al Târgșorului! E aici pisania originală, în piatră, a lui Vlad Țepeș, de la 24 iunie 1461, singurul obiect ce vorbește despre o biserică ridicată vreodată de "odiosul" voievod. Iar acești monahi tineri au readus-o la viață, după aproape două veacuri de părăsire... Îi simți: împreună au forță! Sunt prieteni, frați în duh. De altfel, doar cei trei călugări aduși de la Mânăstirea Sitaru au rezistat aici de 21 de ani. Ei doi și părintele Visarion, mai retras și smerit. Undeva în câmp, la vreo jumate de kilometru de porțile fortăreței mânăstirești, se află o altă "minune". Cabinetul clinicii "Sfântul Dorotei" al părintelui Pavel, modern, luminos și alb. Aici, pentru orice sărman, absolut totul e gratis. Monahul își pune halatul, chiar cel pe care îl poartă în spitalul din București, cu inițialele "Dr. Pavel" pe piept. Îl întreb cum îmbină cele două părți atât de deosebite ale vieții lui. Călugăr și medic. "Îmbrăcând halatul alb, de spital, pătrund într-o altă lume. În primii ani, purtând reverenda și potcapul printre paturile spitalului, arătam cam ciudat. Cineva mi-a spus că acolo, în lumea halatelor albe, sunt oaia neagră din turmă. Așa că îmi suflec puțin dulama, ca să fiu cât mai mult în alb, să trec neobservat și să nu deranjez. Multă lume mă-ntreabă, ca dvs., cum pot să-mi împart așa viața, în două. Ca medic, vezi partea urâtă a vieții: boala, moartea, suferința, problemele sociale. Dar în momentul când faci meseria asta, nu pentru că ai nevoie de bani, ci doar cu gândul la Hristos, tot urâtul se preschimbă-n bucurie. Și pentru tine, și pentru bolnavi. Iar ce fac cu bucurie și binecuvântare iese bine!"
Roiul de albine
Stau în pridvorul bisericii de la Turnu, alături de starețul Valentin. Părintele Pavel s-a dus să-mi aducă "neapărat" un borcan de miere "Miropia", făcută în mânăstire. Cu ajutorul ei, au supraviețuit cei dintâi călugări, așa au realizat cele mai mari venituri, făcând și comercializând mierea "de Turnu". "Când am venit noi aici, cei trei monahi, nu mă așteptam să fie o biserică atât de părăsită, însă mi-a plăcut ceva", își amintește starețul Valentin. "Ceva ce am păstrat în minte și-n inima mea întotdeauna: intrând în această ruină, undeva, în arcade, era un locșor liber și acolo își făcuse cuib un roi de albine. A fost pentru mine semnul că aici ne va aștepta foarte multă muncă. Dar că vom rămâne. Mi-am închipuit, văzând albinele acelea, că și noi, monahii, prin munca noastră, ar trebui să aducem liniște și desfătare omului, la fel ca și albinele. Totul pentru oameni. Când ne-am simțit singuri, părăsiți, singurul nostru ajutor a fost o anume rugăciune. Odată, am descoperit că la Pavecernița Mare mai există o rugăciune către Maica Domnului, pe care n-o cunoșteam: «Prea Sfântă Născătoare, în vremea vieții mele nu mă lăsa pe mine ajutorului omenesc, nu mă încredința lui, ci însăși mă sprijinește și mă miluiește». Și, incredibil, deși n-aveam biserică, nimic, decât ruina asta cu acoperișul prăbușit, când rosteam rugăciunea asta, în momentele disperate, mereu a doua zi veneau oameni care să ne ajute. Imediat! Mă bucuram, dar apoi iar mă cuprindea îndoiala. Și-i spuneam Maicii Domnului: «Sfântă Născătoare, dar eu nu vreau om! Ci însăți mă sprijinește și mă mântuiește!». Abia apoi mi-am dat seama că omul era de fapt răspunsul Maicii Domnului la rugăciunea noastră. Rugăciunea asta ne-a salvat, chiar am convingerea asta cumva. Așa s-a înălțat mânăstirea noastră. Iar pentru asta, le mulțumesc călugărilor stupului meu."