Pr. Petru Acatrinei (Valea Viilor, judeţul Sibiu): "Copiii predică, prin viaţa lor curată, mai bine ca orice preot"

Preoţii satelor româneşti

Când a rămas însărcinată cu cel de-al şase­lea copil, medicul ginecolog a certat-o rău de tot. Ştia că are nişte probleme de sănătate şi i-a spus, în cuvinte grele, că, ducând sarcina până la capăt, ar putea să-şi piardă viaţa. Era o femeie simplă, de profesie MAMĂ a cinci copii. Pentru o secundă, şi-a coborât privirea, ruşinată de ce-i auzeau urechile. Apoi, l-a privit în ochi şi i-a spus: "Dacă Dumnezeu va vrea să mor, aşa să fie! Dar avort nu fac pentru nimic în lume!". Medicul a ameninţat-o că va cere acordul soţului ei şi-i va face avort, ca să-i salveze viaţa. A tăcut, apoi a plecat spre casă, unde i-a povestit totul, omului ei. Liniştită, calmă, ho­tă­râtă. La sfârşit i-a spus doar atât: "Dacă tu vei fi de acord cu asta, am să merg direct la Elena Ceauşescu. Am s-o aştept în faţa bi­roului cât va fi nevoie, până va veni, şi am să-i spun ce mi-aţi făcut. Şi-apoi, dacă de mânia lui Dum­nezeu nu vi-i a vă teme, legilor ţării va trebui să vă supuneţi!". S-au speriat, şi medicul, şi soţul ei, şi au lăsat-o-n pace. A născut un prunc şi, la o vreme, încă o pruncă. I-a crescut frumos şi drept pe toţi şapte, cinci băieţi şi două fete, şi e încă în viaţă, bu­curoasă de pruncii ei. Trei dintre băieţi sunt preoţi. Cel căruia medicul ar fi vrut să-i inter­zică naşterea e unul dintre ei: preotul Petru Acatri­nei, din satul Valea Viilor, judeţul Sibiu.

O chemare dinainte de naştere

De loc, e din Vatra Dornei. A ales să urmeze Teo­logia la Sibiu, cu gândul că se va întoarce, ca preot, acasă, dar Dumnezeu i-a rânduit altfel. S-a căsătorit şi a ajuns să predea religia la o şcoală din Mediaş. De aici, până la a fi preot paroh în Valea Viilor, n-a mai fost decât un pas.
"Tata era dulgher foarte priceput, cânta în fie­care duminică la strană şi ne ducea cu el de fiecare dată la biserică. Îi dădeam slavă lui Dumnezeu, fără s-o vedem ca pe-o obligaţie, pur şi simplu aşa simţeam. Nu mi-am dorit niciodată să devin alt­ceva decât preot. M-a mai încercat, aşa, trecător, gândul călugăriei, înainte să ştiu cu adevărat ce înseamnă, dar, din fericire, am înţeles la vreme că e o vocaţie aparte, pe care nu oricine o poate îm­brăţişa, şi am renunţat", îşi aminteşte părintele Aca­­­trinei. "Preo­ţia e o chemare dinainte de naş­tere. Dumnezeu nu te obligă să faci nimic! Te chea­mă, îţi dă o vocaţie, pe care, dacă vrei să o urmezi, te împlineşti sufle­teşte, dacă nu, vei simţi mereu că ai ratat ceva în viaţă, nu în modul cel mai tragic, dar simţi că ar fi trebuit să faci altceva, şi acesta e un gând ce te va roade mereu. Eu mă simt împlinit, pentru că asta mi-am dorit să fac şi asta fac".
"Ce e cel mai greu în meseria de preot?", întreb. "Lucrul cu oamenii", îmi răspunde, fără ezitare, părintele Acatrinei. "O boală trupească e mai uşor sesizabilă, omul aleargă la medic, care-i dă tra­ta­ment. Dar la boala spiritului nu e la fel, căci dure­rea e de altă natură, nu fizică. Oricum, doar Dum­nezeu e cel care vindecă. Preotul are menirea să întâmpine, să atragă atenţia, să cheme, să pre­vină acest gen de îmbolnăvire - cumva te rogi tu de bolnav să se vindece. Niciodată nu au fost tentaţiile aşa de mari, aşa de multe ca azi. Oamenii plea­că, vin, nu mai au aşezare într-un rost, într-un loc, pare că vor mereu altceva; chiar dacă, teoretic, sunt de acord cu tine, practic, tentaţia e mai mare şi cedează uşor. Iar preo­tul e pus între Dumnezeu şi ei.
Mulţi spun că nu e mare lucru să fii preot. Dar poverile preotului sunt mai mult spi­rituale, de conştiinţă - te gân­deşti că duci omul la groapă, dar te şi întrebi, de fiecare dată, dacă a fost pregătit pen­tru plecarea asta, dacă a fost împăcat cu sine, cu semenii, îţi pui problema că, poate, ai fi putut să faci tu, ca preot, mai mult pentru el. Te gândeşti că pleacă cu ultima ta dezlegare, cu ultima rugă­ciune, ultima mărturisire făcu­tă ţie. E înfri­co­şător şi cutre­murător să ştii că soarta lui veşnică are legătură şi cu tine, toate astea te respon­sabili­zea­ză şi, de multe ori, te gân­deşti cum să faci pentru oa­meni mai mult, mai bine ceea ce ai de făcut. Aici îţi vezi ne­pu­tinţa, se vede că suntem oameni şi nu sfinţi; tindem spre sfinţenie, dar nu suntem sfinţi. Asta te ajută, te smereşte, îţi afli limitele şi, chiar dacă reu­şeşti să faci unele lucruri bune, te ajută să te adân­ceşti în sme­renie, să spui: «Doam­ne, am făcut totul prin mila Ta!»".

Rugăciune la ceas de noapte

- Vorbind cu câţiva oameni din sat mi-au spus, bucuroşi, că ţineţi rânduiala grea a miezonop­ticilor. Pare mai pu­ţin obişnuit pentru o bise­rică de ţară...

- În urmă cu cinci-şase ani, la un botez, un coleg povestea că el face, din când în când, slujba de noapte - mie­zo­noptica. Era Postul Mare. Eu, care în liceu am fost ani de zile cântăreţ la Mânăstirea Rarău din Bucovina, ştiam miezonoptica, eram obişnuit, dar nu m-am gândit să o fac aici, la Valea Viilor. Au­zindu-l povestind, m-am gândit să încerc şi eu. Am început să fac miercurea şi vinerea, în post, între 23.45-00.30, dar fără exorcizări, fără molifte, fără dezlegări suplimentare, fără pretenţii. Făceam sluj­ba în bisericuţa mică, folosită pe vre­muri de greco-catolici, dar pe care n-a mai reven­dicat-o nimeni. M-am gândit şi să nu li se pară ciu­dat oamenilor...

- Nu s-au plâns oamenii că le e greu să vină la miezonoptică?

- Nu. Credinţa aduce bucurie şi despovărare. De multe ori, ni se pare o povară să postim, să ne ru­găm. Dar dacă nu am face nici un gest de rugă­ciune, de post, de prezenţă la biserică, ne-am înde­părta de Dumnezeu. Când îl iubim pe Dumnezeu şi înţele­gem ce importante sunt toate astea, nu ni se mai par grele. Am vrut să renunţ la miezonoptică după o vreme, că nu veneau foarte mulţi săteni. Dar cei ce veneau, m-au rugat să nu renunţ; simţeau că lauda aceasta a lui Dumnezeu la ceas de noapte le aduce pace sufletească şi bucurie, că rugăciunile acelea la lumina candelelor le dau o putere deo­sebită şi liniş­te. Iar bucuria noastră, a mea, ca preot, şi a celor ce vin la aceste slujbe, e că, deşi ceilalţi săteni se odih­nesc, motivând că merg a doua zi la serviciu, preo­tul se roagă totuşi şi pentru ei. Cu nevrednicie, cum are el puterea, dar se străduieşte să se roage. Cred că e motiv de confort sufletesc să ştii că, la miezul nopţii, preotul se roagă pentru tine, îţi veghează somnul, îţi binecuvântează odihna.

Binecuvântare cu opt copii

- Aici, în Ardeal, preoţii sunt consideraţi şi în ziua de azi drept "luminători" ai poporului. Cât de important este, într-o comunitate sătească mică, exemplul personal al preotului, viaţa sa de dincolo de uşile bisericii?

- În viaţa de zi cu zi a unui preot, foarte mult contează familia, mult mai mult decât mi-am ima­ginat înainte de a fi căsătorit. În ceea ce priveşte exemplul personal al familiei mele, doar Dumnezeu poate contabiliza asta, dar nădăjduim că e un exem­plu bun. Nu ştim asta - şi e bine că nu ştim, că Dumnezeu ne ţine în taină -, căci e uşor să cazi în laudă, în trufie. Soţia mea a studiat tot Teologia, a făcut Teologie-Litere, a fost profesoară, dar de aproape 14 ani e mamă. Contează! Inclusiv Părin­tele Mitropolit a subliniat asta, când a venit şi a sfin­ţit biserica: valoarea mamei, care face de mult mai multe ori jertfă decât noi. Soţia mea are patru naş­teri normale şi patru cu cezariană. Opt copii! Jertfa ei e mult mai mare, şi curajul, şi lupta, şi dăruirea. Tu, ca femeie, nu ai doar o jertfă teoretică, ci îţi pui viaţa înaintea lui Dumnezeu, când dai viaţă. Dum­nezeu a rânduit să-mi fie soţie şi-I mulţumesc şi poate nu voi avea o veşnicie timp şi putere să-i mul­ţumesc cât ar trebui, pentru că jertfa, străduinţa, implicarea soţiei de a da viaţă copiilor şi a-i creşte ajută foarte mult la mântuire. Îl lăudăm pe Dumne­zeu, iar cine are ochi de văzut ar trebui să vadă; copiii sunt liturghia de după liturghie, practica de după teorie, creştinismul practic. Un copil nu e o gură în plus la masă, ci un mare dar de la Dumne­zeu. Nu e tristeţe, nu e jale, ci e dar, binecuvântare, şansă. Nu se ştie care dintre ei va fi mai rugător înainte lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastră. Pen­tru că, pe lângă copiii noştri, vin alţii, şi la bise­rică, şi la cateheze, şi peste tot. E câştig dublu: le vorbim copiilor noştri şi se formează copiii satului, şi invers.

- Câţi dintre cei opt copii ai dvs. erau născuţi când aţi venit în Valea Viilor?

- Trei copii: Petru, Sebastian şi Laurenţiu, iar cinci copii sunt născuţi de când am venit în sat: Teodor, Emilian, Maria, Ciprian şi Ioan. Soţia şi copiii au foarte mare misiune nu prin cuvânt, ci prin viaţa de zi cu zi, prin exemplul personal. Noi, ca preoţi, sun­tem "obligaţi" să cuvântăm, să vorbim mult, pentru că aşa e bine, dar copiii nu vorbesc foarte mult, ei trăiesc pur şi sim­plu. Prin modul lor frumos de a se ma­nifesta, de a trăi în cercul de prieteni, de a se juca, prin modul lor firesc de a trăi, ei îl fac auzit pe Dumnezeu. Sunt cazuri în care preoţii nu locuiesc în satul în care îşi au parohia, copiii lor merg la şcoală în altă parte. Sunt oarecum stră­ini, sunt musafiri pentru cei din sat: eşti preotul lor, dar nu eşti de-al lor şi, chiar dacă eşti foarte bun ca preot, nu ai cum să creezi legătura aceea de familie cu enoriaşii tăi. Noi am avut şansa de a locui în sat, copiii fac şcoala aici, iar asta e o mare binecuvântare.
Copiii mei fac treabă de misionari prin felul lor de a fi, fără a-i fi pregătit pentru asta. Trăind în me­diul acesta, venind la biserică, cântând la strană, având dragoste faţă de Dumnezeu, ei fac apoi mi­siune jucând fotbal, alergând pe stradă, mergând cu bicicleta, interacţionând cu alţi copii. Ei sunt mici emisari ai luminii, ai binecuvântării, nu prin cu­vinte, ci prin modul lor de a se raporta la ceilalţi, de a ierta. Ei sunt predicatori mai sinceri decât mine, sunt mai buni, prin puritatea lor, prin curăţia lor, prin frumuseţea lor trupească şi spirituală. Copiii predică, prin viaţa lor curată, mai bine ca orice preot.

- Doamna preoteasă se gândeşte să profeseze din nou, la un moment dat, sau rămâne mamă cu normă întreagă?

- Nu, nu vrea să mai profeseze. A re­nunţat de la început la profesie, în favoarea familiei. Ne-am lăsat în voia lui Dumne­zeu, fără regret. Soţia mea spune că, pe orice drum apuci, dacă te implici cu toată fiinţa, nu mai e cale de întoarcere. Iar ea şi-a asumat responsabil, în faţa lui Dum­nezeu, ca jertfă şi binecuvântare, naşterea fiecărui prunc, nu a fost tristă, depresivă. A ales calea asta şi merge înaintea lui Dumnezeu nu cu titluri profesionale, ci cu poverile trupeşti ale atâtor naşteri de prunci, dar şi astea au un preţ în faţa lui Dumnezeu, deoarece cea mai frumoasă şi mai binecuvântată misiune pă­mân­tească a unei femei este cea de mamă.

"Nu le vorbim copiilor de iad!"

- Cum reuşiţi să-i atrageţi pe copiii din sat şi pe tineri la slujbe?

- Dacă tinerii şi copiii au o reţinere în a veni la biserică, trebuie să mergem noi spre ei, iar prin­cipiul acesta ne-a călăuzit de zece ani. Facem cate­heză în fiecare vineri, discutăm, pe imagini şi un text scurt, despre virtuţi creştine, organizăm cel pu­ţin două excursii pe an. În aceste excursii sunt mereu câte 38-40 de copii, dar la biserică abia dacă se adună 20. De trei ani, organizăm un fel de şcoală de vară, o tabără sub genericul "Bucuria credinţei". Vin copii din câteva parohii apropiate şi, timp de trei zile, avem discuţii, problematizăm, avem ate­liere de icoane, de pictură, sculptură, la nivelul lor, jocuri, foc de tabără. Sunt cu vârste de la 5-6 ani, până la 30 de ani, şi lucrăm cu ei pe grupe de vâr­stă. Eu îl înlocuiesc pe profesorul de religie câte o oră pe trimestru. Le spun: "Dacă nu reuşiţi să veniţi la biserică, venim noi la voi, ca să vă arătăm frumuseţea, bucuria din biserică, bogăţia spiri­tuală, să vă arătăm că aveţi de câştigat nu numai vremelnic, ci veşnic!". Îi chemăm să vină să vadă ei frumuseţea rugăciunii, a comuniunii, a raiului pe care îl pregustăm. Cine e aproape de Dumnezeu în viaţa aceasta îl va avea şi dincolo; cine e departe şi preferă să fie departe, aşa va fi şi dincolo. Noi nu vrem asta, vrem să le arătăm frumuseţea cre­dinţei şi să-L facem prezent pe Dumnezeu în viaţa lor. Pentru că iubirea lui Dumnezeu e necondi­ţionată; dacă tu vrei s-o ac­cepţi, bine, dacă nu, El tot te iubeşte. Nu sunt decât două căi: una a lumi­nii, a vieţii veşnice, a raiului, şi una a întunericului, a pierzaniei veşnice. Nu e cale de mijloc! Nu prea vorbim despre iad, că nu e cazul, vorbim despre rai, pentru că spre asta tin­dem.

- Ce părere aveţi despre influenţa, în viaţa copiilor, a tentaţiilor tehnologiei actuale, tele­foane, computere, TV...?

- Copiii noştri au acces la toate acestea, dar limitat. Nu le-am interzis categoric, pentru că asta nu e o soluţie, dar am încercat să-i angrenăm în alte activităţi, să le umplem timpul, fără să-şi dea sea­ma. O interdicţie categorică, dură, poate fi neîn­ţeleaptă şi cu urmări în viitor. Noi le explicăm că viaţa trebuie trăită real, nu în mediul virtual. Avem discuţii, le explicăm, îi ajutăm să înţeleagă, obser­vă şi ei, la alţi colegi, care e diferenţa, ce pierdere de timp sunt dependenţele acestea mo­derne. Timpul e foarte preţios în faţa lui Dumnezeu. Aici e marea luptă, pentru timp. Ca să spui o rugăciune, ţi se pare că nu ai timp, dar să stai târziu, în noapte, pe internet, nu e pierdere de timp. Sau e ciudat să meargă preotul noaptea să facă rugăciuni în biserică, dar nu e ciudat să stai într-o viaţă virtuală sau la televizor nopţi la rând. Tehnologia nu e rea, ci exagerarea şi excesul în a o folosi; noi le propunem o alternativă copiilor, viaţa reală, să ne jucăm în aer liber, să facem prietenii reale, nu virtuale, să trăim bucu­ria vie. Avem nădejde că manifestările pe care le organizăm pentru copiii şi tinerii din parohie îşi vor arăta roadele. Nu le aşteptăm curând, nu avem naivitatea să credem că se arată peste noapte, dar avem nădejdea că Dumnezeu le va face să ro­dească în timp. Nu se ştie când, copilul de acum îşi va aminti că Dumnezeu îl iubeşte, că l-a chemat şi i-a ocrotit copilăria, tinereţea, că l-a înconjurat cu iubire. Dumnezeu îi aşteaptă, noi doar ne străduim să le arătăm iubirea şi iertarea lui Dumnezeu.

- Vreunul dintre copiii dvs. dă semne că ar vrea să îmbrăţişeze aceeaşi cale, a preoţiei?

- Petru are aproape 14 ani şi şi-a manifestat deja această dorinţă, ceilalţi sunt prea mici. I-am spus că nici nu îl încurajez, dar nici nu îl opresc, nu mă opun chemării lui. E un copil cuminte, in­trovertit, delicat, sensibil, ceilalţi sunt mai vivace, mai activi. Petru zice că vrea să meargă pe calea asta. Dacă Dumnezeu îl cheamă, îl las pe Dumne­zeu să-şi facă lucrarea. Dacă îşi va schimba opinia în viitor, îl vom sprijini. Le spunem mereu că, orice vor face, să fie cu frică şi cu ruşine de Dum­nezeu, să fie oameni cinstiţi, corecţi, oameni de cuvânt, de încredere şi de omenie, fii ai lui Dumne­zeu.
Am convingerea că Dumnezeu are un plan pentru fiecare, nu aruncă oamenii la întâm­plare, înainte de a te naşte. Tu trebuie doar să te laşi în mâna Lui şi să participi la propria ta viaţă, că Dumnezeu nu face nimic fără voia omului. Mân­tuirea în sine e o sinergie, o lucrare a lui Dum­nezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu. Dum­nezeu nu te forţează, dar nici fără tine nu poate. Dacă îi ceri lui Dumnezeu: "Doamne, oricare e planul tău cu mine, te rog descoperă-mi-l şi aju­tă-mă să-l împli­nesc!", atunci ştii că ţi-ai împlinit viaţa.