PUTEREA RUGĂCIUNII

Cititor Formula AS
Sfântul inimii mele

O bătaie de clopot
L-am cunoscut pe Sf. Ioan Rusul pe patul de spital. O dimineață rece, de septembrie, a anului 2008... Unul din multele saloane, nedumerit de triste ale Spi­talului Polizu... Durere, teama de necunoscut și de neputințele omenești... dar și speranța că Dumnezeu, care domnește peste toți și peste toate, mă va ajuta și de această dată să răzbat cu spiritul treaz, în cora­bia trupului slăbit, peste valurile învolburate ale mării acestei vieți... Mă simt ca o cochilie nede­finită în acest univers uriaș, plin de minuni care mă așteaptă, fără ca eu măcar să bănuiesc ceva.
Diagnostic necunos­cut. Medicii se strâng în jurul meu discutând cu chipuri îngrijorate despre boala mea. Într-un final, decid să îmi aplice anu­mite intervenții, mai mult sau mai puțin dure­roase, mai mult sau mai puțin umilitoare, mai mult sau mai pu­țin traumatizante. O echipă de medici deo­sebiți, cu mult har, dar și cu multă cu­noaș­tere. Însă pentru mine, care mă luptam din adolescență cu boala, totul părea îm­potriva mea, chiar și lucrurile care ulterior aveau să-mi facă bi­ne. Dintotdeauna am considerat pierde­rea sângelui ca o scur­gere a vieții. Și afluxul mare de sânge din acea perioa­dă îmi dădea de gândit. Oare încotro mă îndrept? Oare ce se va întâmpla cu mine? Printre toate aceste gân­duri și imagini care înfrigurau fărâma de suflet rămasă în mine, am auzit o bătaie de clopot. Am pus-o pe seama emoțiilor. Însă o doamnă din salon mi-a șoptit: "Este maslu. În fiecare joi, părintele face maslu pen­tru toți bolnavii din spital. Sf. Ioan Rusul face mi­nuni". Aceste cuvinte îmi declan­șează și acum, după atâția ani, un plâns interior. Lacri­mile mă podidesc și realizez că, de fapt, totul a avut un sens. Boala, sufe­rința, spitalul... O doamnă anoni­mă, care a pronunțat câteva propoziții, fără a ști că acestea aveau să îmi marcheze întreaga viață... și "Marea Călătorie" spre sfântul care avea să devină lumina din întunericul fiecărei clipe pe acest pământ...
M-am externat, doctorul spunându-mi să revin la control periodic. Mi se descoperiseră niște noduli destul de mari, cauza posibilă pentru nenumăratele hemora­gii care îmi tulburaseră adolescența. Consultul urma să fie însoțit și de o vizită la ecograf.
La ieșirea din spital, m-am gândit să trec pentru câteva minute și pe la bisericuța din curtea interioară a spitalului. Doamna din salon îmi trezise curio­zitatea. Am descoperit un lăcaș de cult minunat, cu icoane rupte parcă din poveștile bunicilor, împodobit cu flori de o frumusețe ireală și, într-un colțișor, în bătaia soarelui de toamnă, o raclă mică, cu părticele din moaștele Sf. Ioan Rusul. Nu m-am putut atinge de ele în acel moment, dar, într-o fracțiune de secundă, am simțit pentru prima oară, după atâția ani de sufe­rință, că voi fi bine, că Dumnezeu mă va ajuta prin acest sfânt să fiu din nou sănătoasă.

Pelerinaj în Grecia
De fiecare dată când veneam la ecograf și la consultul de specialitate, medicul îmi spunea: "Ești mai bine, încă mai sunt destule probleme de rezolvat, dar ai încredere, o vom lua treptat. Trebuie doar să ai răbdare și totul va fi bine". Auzisem de atâtea ori aceste cuvinte, dar era prima dată când simțeam că sunt adevărate și că se vor împlini.
Am decis ca de fiecare dată când veneam la medic, să trec și pe la Sf. Ioan. Rezultatele erau din ce în ce mai bune, dar nodulii nu dispăreau și apăreau tot felul de leziuni sau chisturi. M-am internat a doua oară. Medicul, un om deosebit și total devotat meseriei sale, a promis să facă tot posibilul să mă scape de o even­tuală intervenție chirurgicală, ce îmi putea afecta toată viața. Și, cu o ui­mire ve­nită parcă de un­de­va de sus, mi-a mărtu­risit că, de fiecare dată când in­tenționa să mă opereze, ceva îl oprea: fie trebuia să plece în afara țării, la vreo conferință, fie nodu­lii se ascundeau la eco­graf, fie, pur și simplu, simțea că ar fi bine să mai lase să treacă ceva timp.
Am luat legătura cu părintele de la biserica Sf. Ioan Rusul, care m-a îndrumat cu mare dra­goste și credință, spu­nându-mi ce pra­vilă să urmez pentru ca totul să fie bine. Era atâta lumină pe chipul său, întreaga sa ființă radia un optimism nemaiîn­tâlnit. Am urmat cu strictețe sfaturile pă­rintelui, simțind în permanență o pre­zență nevăzută lân­gă mine, care mă întărea și îmi dădea speranță. Era Sfân­tul, care nu m-a mai părăsit niciodată. Într-una din zile, am aflat că părintele urma să facă un pelerinaj în Grecia la sfârșitul lunii octombrie 2009, printre obiective numărându-se și biserica Sf. Ioan Rusul din insula Evvia. M-am înscris fără ezitare, deși aveam mari emoții în ceea ce privea hemoragiile. Ce aveam să fac dacă se întâmpla ceva de acest gen pe meleaguri străine? Însă am riscat. Aveam să înțeleg mai târziu că acesta este secretul reușitei în plan du­hov­nicesc: să riști totul pentru Dumnezeu.
Mi s-a părut întotdeauna cumva nedrept să spun numele sfântului meu preferat. Fiecare sfânt în parte este un miracol pe care Creatorul ni-l dăruiește fiecă­ruia dintre noi, cu generozitate nesfârșită. Dar în ziua în care l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul, am înțe­les pentru prima dată că sfinții ne caută pe noi, numai că noi suntem orbi și egoiști. El a devenit Sfântul ini­mii mele prin excelență, fără a-i devaloriza pe ceilalți. Iar inima mea aștepta cu nerăbdare Marea Întâlnire cu el. În ziua de 24 octombrie 2009, ne aflam pe țăr­mul Mării Egee, în Glyfa, de unde urma să luăm feri­botul spre patria Sfântului Ioan Rusul, Insula Evvia, loca­litatea Prokopion. Niciodată marea nu a fost mai fru­moasă pentru mine, decât în drum spre Evvia... Ni­cio­dată, măreția lui Dumnezeu nu a fost simțită mai cu putere decât acolo, în fața valurilor care mângâiau cu blândețe țărmul. Sfântul îmi oferise deja două mi­nuni în acea zi: un curcubeu și o fâșie magică de lumi­nă, po­gorâtă pentru câteva minute printre norii de sea­ră. Cea mai lungă noapte din an aveam s-o petrec pe insula Sfântului inimii mele. Era mai mult decât meri­tam, mai mult decât aș fi putut spera vreodată.

Casa Sfântului
Ziua de 25 octombrie 2009. Înaintam pe coasta Mării Egee, către Mânăstirea Sf. Ioan Rusul. O liniște de poveste îmi cuprinde întreaga ființă. Parcă nimic nu mai conta, parcă totul plutea, inclusiv ființa mea. Un soare blând, dar în același timp deosebit de puter­nic, se înălța biruitor peste pădurile nesfârșite, ce ni se iveau în față. La un moment dat, cineva șoptește abia auzit: "Am ajuns!". Nu voi afla niciodată dacă mi-a șoptit un om sau un înger, dar cu siguranță, momentul era de o intensitate maximă. Parcă nu puteam merge mai departe. Nu puteam crede că mă aflu în fața acelei mânăstiri pe care o văzusem de atâtea ori cu ochii minții sau în poze, nu puteam să cred că am parcurs atâția kilometri și am învins oboseala, dar mai ales nu puteam conștientiza faptul că între mine și racla tămă­duitoare se afla doar peretele mânăstirii. Am pătruns în biserică și l-am căutat cu privirea prin mulțime. Nu puteam localiza racla. Simțeam cum mâinile îmi tre­mură și ritmul inimii devenea suprafiresc. Căutam ceva măreț, ceva luminos. Deodată, ochii mi s-au oprit pe o icoană mare a Sfântului, împodobită cu zeci de flori în culorile curcubeului pe care ni-l dăruise cu o zi în urmă. M-am apropiat și am zărit racla strălucind în flacăra unei lumânări. Nu pot descrie cea mai minu­nată clipă din viața mea! Eram în fața Sfântului Ioan Rusul! Visul meu devenise realitate și, atingând racla binefăcătoare, m-au podidit lacrimile. Nu știu când am început să plâng, știu doar că eram în genunchi lângă el, lângă trupul înveșnicit pe care, iată, puteam să-l ating. Sfântul inimii mele era acolo. Chipul său blând, rupt parcă din basmele copilăriei, era acoperit de o mască fragilă, din aur, ochii săi, închiși în lumea palpabilă, ne vegheau de după stele, ca într-o magie, mâinile sale înnegrite de vreme și de flăcările din care ieșise biruitor ni se dăruiau spre binecuvântare, picioa­rele sale, ce străbătuseră atâtea drumuri în căutarea mântuirii, erau cufundate în veș­mân­tul de un albastru deschis, asemenea cerurilor spre care urcase la Dom­nul. Dormea un somn lin, vegheat de cetele îngerești și de privirea atotvăzătoare a Tată­lui Ceresc. Era atât de senin în nemurire, atât de mic și totuși atât de puternic! Un ocean de pace, de sfințenie, răzbătea prin raclă către sufletele noastre. Un sfânt de lumină ne zâmbea din eternitate și ne binecu­vânta...
Am revenit în țară cu gândul la sfânt. Nu mi-l pu­team scoate din minte. Între timp, am aflat de pe inter­net că mai există o mânăstire cu acest hram, păstră­toare de părticele de moaște, în țara noastră, la Giur­giu. Informația avea să se adeverească rapid. Mergând la biserica din cartierul meu, în timpul unei liturghii dintr-o duminică ce părea a fi ca toate cele­lalte, o doa­mnă necunoscută mi-a zis: "Vreți să mer­geți la Sf. Ioan Rusul? Moaștele lui se află la o mânăstire din Giurgiu".
Am avut același sentiment ca și în Grecia. Parcă tim­pul se oprise în loc. Nu-mi venea să cred. M-am în­scris imediat, împreună cu mama. Erau ultimele două locuri. Se pare că sfântul ne scoate în cale tot ce ne trebuie ca să ajungem la biserica sa, așa cum este scris și în acatist.
Mânăstirea din Giurgiu a fost o altă etapă în dru­mul spre purificarea trupească de boală și de durere. Un paradis floral, cu câțiva monahi blânzi și credin­cioși, care așteptau cu brațele deschise pe oricine le călca pragul cu semerenie și iubire de Dumnezeu și de sfinții săi. Acolo am înțeles, mai mult ca oricând, că sfântul lucrează în viața mea și că mă va salva.

Ziua cea mare
Plecând din acele sfinte locuri încărcate de minuni pentru care nu aveam poate încă ochi sau suficientă credință, am ajuns acasă. Am început să am o durere relativ cons­tantă în zona abdome­nului, unde aveam de regulă probleme. Mă gân­deam că poa­te am greșit cu ceva, poate nu meritam atâta ajutor. Însă am mers la medic curând după aceea și am con­statat că mai aveam doar un singur nodul, cei­lalți se retră­se­seră ca prin minune. Câtă bu­curie! Însă exis­tau riscuri ca ele să se refacă și urma să revin în toamnă, pentru o intervenție laparoscopică sau clasică. Am înțepenit, pur și simplu. Medicul era, și el, foarte abătut. Îmi promisese că va face totul pen­tru a mă scăpa de ope­rație, însă era mai mult decât putea el, ca om. Spera, proba­bil, ca și mine, în­tr-un ajutor di­vin. Și a zis cu seni­nătate: "Re­veniți în trei luni. A­cum mi se în­tâm­plă ce­va ciudat. V-aș opri pen­tru o­perație chiar acum, dar ceva mă împiedică să fac acest lu­cru. Ceva din afara mea. Însă după trei luni veniți pregătită pentru orice". Am ieșit din cabinet cu o stare de blocaj emoțional. Mai aveam o singură șansă: am decis să citesc zilnic până la noul control rugă­ciunea în caz de boală către Sf. Ioan Rusul. Și ziua cea mare a venit: 20 septembrie 2010. Înainte de a pleca de acasă, am avut o nouă premoniție: am știut, în mod straniu, că voi primi o veste neașteptată. Nici bună, nici rea. Pur și simplu, neașteptată. Am ajuns la medic. Mai întâi la ecograf, unde am fost invitată să intru mai devreme, deoarece se eliberase un loc. Am pătruns cu teamă, deși doamna doctor era de o finețe rară. M-am întins pe pat și am așteptat cu spaimă verdictul. Însă doamna doctor, zâmbind, m-a întrebat: "Pentru ce ați fost tri­misă la ecograf?". Am răspuns: "Domnul doctor mă suspec­tează de endometrioză de fund de sac Douglas (boală re­lativ nouă și care în general recidivează după opera­ție) și vrea să știe ce intervenție să aplice, lapa­ro­scopică sau clasică, pen­tru îndepărtarea nodulului rămas". Zâmbetul doam­nei doctor a fost și mai sin­cer: "Dar nu aveți nimic". Este o vindecare inexplica­bilă din punct de vedere medical. Ca prin minune, și medicul ginecolog m-a invitat mai devreme la con­sult. Nu venise o bolnavă. A recunoscut, ca și doamna doctor, minunea, și a rostit zâmbind: "V-am spus doar că o să vă scap de opera­ție!". Mi-a venit să cad în ge­nunchi. Eram sănătoasă! Sfântul inimii mele îmi îm­plinise rugăciunile. Cre­dința mă mântuise. Îl port în minte și-n suflet și astăzi, un prieten drag, ale cărui în­demnuri le urmez pas de pas.
CARMEN-ELENA ENACHE - Ploiești

Nota redacției: Protos. Teodor Șerban, starețul Mânăstirii "Sfântul Ioan Rusul" din Slobozia, jud. Giurgiu, ne-a comunicat că de ziua Sfântului, pe 26 mai a.c., va avea loc sfințirea noii biserici a mânăs­tirii.


O amintire cu Părintele Arsenie Boca

Se întâmpla în urmă cu peste 65 ani, prin anii 1948-1950. Îmi amintesc destul de vag. Era o vară cu cer frumos, parcă special pregătit pentru mă­rețul eveniment ce avea să se întâmple.
La invitația părintelui Valeriu Voineag, parohul bi­sericii "Sf. Treime" din Scheii Brașovului, părintele Arsenie, care atunci slujea la mânăstirea de la Sâmbăta, urma să facă o vizită la biserica noastră. Lume multă, adu­nată în curtea umbrită de arbori străvechi. Mii de credincioși, pregătiți ca de sărbătoare. Mama, o femeie cu credință mare în Dumnezeu, m-a luat în rândurile din față, ținându-mă și pe mine de mână.
Părintele Arsenie Boca a apărut înveșmântat într-o haină albă, după cum îmi amintesc, binecuvântând mulțimea, care i-a făcut o primire plină de entuziasm. Deși tânăr, pe-atunci, părintele avea, în zona noastră, a Brașovului, renume de sfânt. După slujbă, urma să facă o vizită la familia Chicomban, doi frați în vârstă, bărbat și femeie, peste măsură de credincioși. Cu bătrânul se petrecuse chiar o minune. Nu cunosc prin ce împre­jurare își pierduse vederea, și era însoțit și ajutat de sora sa, o femeie foarte distinsă. Într-o noapte, d-lui Chi­comban i s-a arătat în vis Arhanghelul Mihail, dându-i vestea că își va recăpăta vederea. Ceea ce s-a și în­tâm­plat. A doua zi dimineața, drept urmare a credinței lui, a văzut, iarăși, soarele strălucind. Este, deci, de la sine înțeleasă vizita părintelui Arsenie Boca la această fami­lie, împreună cu părintele paroh Voi­neag. O bună parte a credincioșilor fiind aflați în curtea bisericii, ne-am luat după ei, mergând spre casa fami­liei Chi­comban, care se afla în apropiere. Ne-am insta­lat, cu toții, în­tr-un fel de hol încăpător, așteptând o nouă binecuvân­tare din partea părintelui Arsenie Boca, la plecare. Atunci s-a petrecut ceva foarte special (și sunt sigur, n-a fost închipuire). De câte ori intra sau ieșea cineva din camera unde se aflau gazdele și părin­tele Arsenie Boca, se auzea un ciripit, un tril superb de pă­sărele, tri­mis parcă din Rai, să se întâlnească cu sme­renia celor prezenți, înspre preamărirea lui Dumnezeu. Aceasta este frumoasa mea amintire despre Sfântul Părinte Arsenie Boca, singura dată când l-am văzut.
IOAN SUCIU - Brașov

Prea puțin, despre ajutorul Sfântului Nectarie
"Căutați-l pe Sfântul Nectarie!"


Dragă "Formula AS",
Ești revista mea de suflet, de 20 de ani... adică, de când aveam 10 ani, când ți-am scris la rubrica "Ne­cuvântătoarelor" despre cățelul meu drag, El­zica. Atunci mă chema Oana Chirpac, acum, pentru că am întâlnit un om minunat, mă cheamă Oana Pireu.
Ajutorul Sfântului Nectarie a fost neprețuit pen­tru mine, într-un moment dificil al vieții, și de aceea vă rog să-mi publicați mărturia, unde veți considera de cuviință, în revista dvs. ce este un balsam pentru sufletul atâtor români care vă citesc, asemeni mie, săptămână de săptămână, pe nerăsuflate, sim­țind cum răzbate prin fiecare cuvințel tipărit dorința dvs. de a ne picura în suflet speranță și dragoste de frumos...
Eram însărcinată cu primul co­pil, dar în loc să mă bucur de acest moment unic, căzusem într-o de­pre­sie gravă. Mă simțeam foarte rău, fiind sub ame­nințarea perma­nentă de avort spontan. Nu îmi pu­team depăși spai­mele, cu toate că soțul și familia mea mi-au fost a­proape întotdeauna. Sal­varea mi-a venit de la Sfântul Necta­rie. Auzi­sem de el de la mama, care suferise o operație dificilă, pentru a cărei reușită, era sigură că Sfântul con­tribuise din plin. Cu o speranță de care m-am agățat cu toate puterile, am început să citesc și eu Acatistul și, ca prin minune, am dus sarcina până la capăt cu bine, iar momentul nașterii a fost foar­te ușor. Fetița mea s-a născut perfect sănătoasă, deși mă temeam că pro­blemele mele o vor afecta.
După naștere, cu dragostea familiei mele și rugă­ciunile Sfântului Nectarie, viața noastră s-a împlinit în mod aproape miraculos: soțul meu și-a schimbat profesia și a întâlnit un mediu în care s-a putut dez­volta intelectual; mama s-a vindecat și se simte mult mai bine, în ciuda prognosticului medical. După cinci ani, în viața noastră a apărut și un băiețel mi­nunat, a cărui naștere a fost ușoară. Am născut repe­de, natural, aproape fără dureri, iar recuperarea mea a fost rapidă și completă. Să nu cred că rugăciunile mi-au fost ascultate? Că visul maternității mi s-a împlinit atât de armonios? (Ca mulțumire Sfântului, pentru răspunsul său plin de dragoste la rugăciunile mele din timpul sarcinii dificile, pe fetița mea o cheamă și Nectaria.)
Un alt moment când am simțit fizic ajutorul Sfântului Nectarie a fost anul acesta, când m-am îm­bolnăvit de hepatită A. Am făcut o formă gravă, cu vărsături și dureri, cum n-am avut nici în timpul naș­terilor. În momentul când mă ru­gam Sfântului Nectarie și când mă atin­geam de locul dureros cu ulei de la candela Sfân­tului, simțeam fizic cum îmi recapăt puterile. Nu doar sufletește mă sim­țeam mai bine, ci, în mod percepti­bil, simțeam cum Sfântul mă ajută și e alături de mine. Mai mult decât atât, vinde­ca­rea mea a fost ra­pidă. M-am exter­nat cu valorile trans­ami­na­zelor de trei ori mai mici decât s-ar fi aștep­tat doctorul, care îmi spusese că va dura câteva luni până să am anali­zele normale.
Cine altcineva, dacă nu Sfântul Nectarie, să mă fi ajutat în acest fel minunat? Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar îmi voi depăși "com­pe­tențele" îndrumând pe oricine se simte singur, trist, debusolat, deprimat, să îl caute pe Sfântul Nectarie și să i se adreseze ca unui prieten. Veți vedea ce tre­cere are acest mare sfânt în fața Celui Fără de Înce­put. Și veți câștiga un prieten grabnic ajutător, apro­piat de oameni, deși "locu­iește", acum, în ceruri.
OANA PIREU - Brăila