O bătaie de clopot
L-am cunoscut pe Sf. Ioan Rusul pe patul de spital. O dimineață rece, de septembrie, a anului 2008... Unul din multele saloane, nedumerit de triste ale Spitalului Polizu... Durere, teama de necunoscut și de neputințele omenești... dar și speranța că Dumnezeu, care domnește peste toți și peste toate, mă va ajuta și de această dată să răzbat cu spiritul treaz, în corabia trupului slăbit, peste valurile învolburate ale mării acestei vieți... Mă simt ca o cochilie nedefinită în acest univers uriaș, plin de minuni care mă așteaptă, fără ca eu măcar să bănuiesc ceva.
Diagnostic necunoscut. Medicii se strâng în jurul meu discutând cu chipuri îngrijorate despre boala mea. Într-un final, decid să îmi aplice anumite intervenții, mai mult sau mai puțin dureroase, mai mult sau mai puțin umilitoare, mai mult sau mai puțin traumatizante. O echipă de medici deosebiți, cu mult har, dar și cu multă cunoaștere. Însă pentru mine, care mă luptam din adolescență cu boala, totul părea împotriva mea, chiar și lucrurile care ulterior aveau să-mi facă bine. Dintotdeauna am considerat pierderea sângelui ca o scurgere a vieții. Și afluxul mare de sânge din acea perioadă îmi dădea de gândit. Oare încotro mă îndrept? Oare ce se va întâmpla cu mine? Printre toate aceste gânduri și imagini care înfrigurau fărâma de suflet rămasă în mine, am auzit o bătaie de clopot. Am pus-o pe seama emoțiilor. Însă o doamnă din salon mi-a șoptit: "Este maslu. În fiecare joi, părintele face maslu pentru toți bolnavii din spital. Sf. Ioan Rusul face minuni". Aceste cuvinte îmi declanșează și acum, după atâția ani, un plâns interior. Lacrimile mă podidesc și realizez că, de fapt, totul a avut un sens. Boala, suferința, spitalul... O doamnă anonimă, care a pronunțat câteva propoziții, fără a ști că acestea aveau să îmi marcheze întreaga viață... și "Marea Călătorie" spre sfântul care avea să devină lumina din întunericul fiecărei clipe pe acest pământ...
M-am externat, doctorul spunându-mi să revin la control periodic. Mi se descoperiseră niște noduli destul de mari, cauza posibilă pentru nenumăratele hemoragii care îmi tulburaseră adolescența. Consultul urma să fie însoțit și de o vizită la ecograf.
La ieșirea din spital, m-am gândit să trec pentru câteva minute și pe la bisericuța din curtea interioară a spitalului. Doamna din salon îmi trezise curiozitatea. Am descoperit un lăcaș de cult minunat, cu icoane rupte parcă din poveștile bunicilor, împodobit cu flori de o frumusețe ireală și, într-un colțișor, în bătaia soarelui de toamnă, o raclă mică, cu părticele din moaștele Sf. Ioan Rusul. Nu m-am putut atinge de ele în acel moment, dar, într-o fracțiune de secundă, am simțit pentru prima oară, după atâția ani de suferință, că voi fi bine, că Dumnezeu mă va ajuta prin acest sfânt să fiu din nou sănătoasă.
Pelerinaj în Grecia
De fiecare dată când veneam la ecograf și la consultul de specialitate, medicul îmi spunea: "Ești mai bine, încă mai sunt destule probleme de rezolvat, dar ai încredere, o vom lua treptat. Trebuie doar să ai răbdare și totul va fi bine". Auzisem de atâtea ori aceste cuvinte, dar era prima dată când simțeam că sunt adevărate și că se vor împlini.
Am decis ca de fiecare dată când veneam la medic, să trec și pe la Sf. Ioan. Rezultatele erau din ce în ce mai bune, dar nodulii nu dispăreau și apăreau tot felul de leziuni sau chisturi. M-am internat a doua oară. Medicul, un om deosebit și total devotat meseriei sale, a promis să facă tot posibilul să mă scape de o eventuală intervenție chirurgicală, ce îmi putea afecta toată viața. Și, cu o uimire venită parcă de undeva de sus, mi-a mărturisit că, de fiecare dată când intenționa să mă opereze, ceva îl oprea: fie trebuia să plece în afara țării, la vreo conferință, fie nodulii se ascundeau la ecograf, fie, pur și simplu, simțea că ar fi bine să mai lase să treacă ceva timp.
Am luat legătura cu părintele de la biserica Sf. Ioan Rusul, care m-a îndrumat cu mare dragoste și credință, spunându-mi ce pravilă să urmez pentru ca totul să fie bine. Era atâta lumină pe chipul său, întreaga sa ființă radia un optimism nemaiîntâlnit. Am urmat cu strictețe sfaturile părintelui, simțind în permanență o prezență nevăzută lângă mine, care mă întărea și îmi dădea speranță. Era Sfântul, care nu m-a mai părăsit niciodată. Într-una din zile, am aflat că părintele urma să facă un pelerinaj în Grecia la sfârșitul lunii octombrie 2009, printre obiective numărându-se și biserica Sf. Ioan Rusul din insula Evvia. M-am înscris fără ezitare, deși aveam mari emoții în ceea ce privea hemoragiile. Ce aveam să fac dacă se întâmpla ceva de acest gen pe meleaguri străine? Însă am riscat. Aveam să înțeleg mai târziu că acesta este secretul reușitei în plan duhovnicesc: să riști totul pentru Dumnezeu.
Mi s-a părut întotdeauna cumva nedrept să spun numele sfântului meu preferat. Fiecare sfânt în parte este un miracol pe care Creatorul ni-l dăruiește fiecăruia dintre noi, cu generozitate nesfârșită. Dar în ziua în care l-am cunoscut pe Sfântul Ioan Rusul, am înțeles pentru prima dată că sfinții ne caută pe noi, numai că noi suntem orbi și egoiști. El a devenit Sfântul inimii mele prin excelență, fără a-i devaloriza pe ceilalți. Iar inima mea aștepta cu nerăbdare Marea Întâlnire cu el. În ziua de 24 octombrie 2009, ne aflam pe țărmul Mării Egee, în Glyfa, de unde urma să luăm feribotul spre patria Sfântului Ioan Rusul, Insula Evvia, localitatea Prokopion. Niciodată marea nu a fost mai frumoasă pentru mine, decât în drum spre Evvia... Niciodată, măreția lui Dumnezeu nu a fost simțită mai cu putere decât acolo, în fața valurilor care mângâiau cu blândețe țărmul. Sfântul îmi oferise deja două minuni în acea zi: un curcubeu și o fâșie magică de lumină, pogorâtă pentru câteva minute printre norii de seară. Cea mai lungă noapte din an aveam s-o petrec pe insula Sfântului inimii mele. Era mai mult decât meritam, mai mult decât aș fi putut spera vreodată.
Casa Sfântului
Ziua de 25 octombrie 2009. Înaintam pe coasta Mării Egee, către Mânăstirea Sf. Ioan Rusul. O liniște de poveste îmi cuprinde întreaga ființă. Parcă nimic nu mai conta, parcă totul plutea, inclusiv ființa mea. Un soare blând, dar în același timp deosebit de puternic, se înălța biruitor peste pădurile nesfârșite, ce ni se iveau în față. La un moment dat, cineva șoptește abia auzit: "Am ajuns!". Nu voi afla niciodată dacă mi-a șoptit un om sau un înger, dar cu siguranță, momentul era de o intensitate maximă. Parcă nu puteam merge mai departe. Nu puteam crede că mă aflu în fața acelei mânăstiri pe care o văzusem de atâtea ori cu ochii minții sau în poze, nu puteam să cred că am parcurs atâția kilometri și am învins oboseala, dar mai ales nu puteam conștientiza faptul că între mine și racla tămăduitoare se afla doar peretele mânăstirii. Am pătruns în biserică și l-am căutat cu privirea prin mulțime. Nu puteam localiza racla. Simțeam cum mâinile îmi tremură și ritmul inimii devenea suprafiresc. Căutam ceva măreț, ceva luminos. Deodată, ochii mi s-au oprit pe o icoană mare a Sfântului, împodobită cu zeci de flori în culorile curcubeului pe care ni-l dăruise cu o zi în urmă. M-am apropiat și am zărit racla strălucind în flacăra unei lumânări. Nu pot descrie cea mai minunată clipă din viața mea! Eram în fața Sfântului Ioan Rusul! Visul meu devenise realitate și, atingând racla binefăcătoare, m-au podidit lacrimile. Nu știu când am început să plâng, știu doar că eram în genunchi lângă el, lângă trupul înveșnicit pe care, iată, puteam să-l ating. Sfântul inimii mele era acolo. Chipul său blând, rupt parcă din basmele copilăriei, era acoperit de o mască fragilă, din aur, ochii săi, închiși în lumea palpabilă, ne vegheau de după stele, ca într-o magie, mâinile sale înnegrite de vreme și de flăcările din care ieșise biruitor ni se dăruiau spre binecuvântare, picioarele sale, ce străbătuseră atâtea drumuri în căutarea mântuirii, erau cufundate în veșmântul de un albastru deschis, asemenea cerurilor spre care urcase la Domnul. Dormea un somn lin, vegheat de cetele îngerești și de privirea atotvăzătoare a Tatălui Ceresc. Era atât de senin în nemurire, atât de mic și totuși atât de puternic! Un ocean de pace, de sfințenie, răzbătea prin raclă către sufletele noastre. Un sfânt de lumină ne zâmbea din eternitate și ne binecuvânta...
Am revenit în țară cu gândul la sfânt. Nu mi-l puteam scoate din minte. Între timp, am aflat de pe internet că mai există o mânăstire cu acest hram, păstrătoare de părticele de moaște, în țara noastră, la Giurgiu. Informația avea să se adeverească rapid. Mergând la biserica din cartierul meu, în timpul unei liturghii dintr-o duminică ce părea a fi ca toate celelalte, o doamnă necunoscută mi-a zis: "Vreți să mergeți la Sf. Ioan Rusul? Moaștele lui se află la o mânăstire din Giurgiu".
Am avut același sentiment ca și în Grecia. Parcă timpul se oprise în loc. Nu-mi venea să cred. M-am înscris imediat, împreună cu mama. Erau ultimele două locuri. Se pare că sfântul ne scoate în cale tot ce ne trebuie ca să ajungem la biserica sa, așa cum este scris și în acatist.
Mânăstirea din Giurgiu a fost o altă etapă în drumul spre purificarea trupească de boală și de durere. Un paradis floral, cu câțiva monahi blânzi și credincioși, care așteptau cu brațele deschise pe oricine le călca pragul cu semerenie și iubire de Dumnezeu și de sfinții săi. Acolo am înțeles, mai mult ca oricând, că sfântul lucrează în viața mea și că mă va salva.
Ziua cea mare
Plecând din acele sfinte locuri încărcate de minuni pentru care nu aveam poate încă ochi sau suficientă credință, am ajuns acasă. Am început să am o durere relativ constantă în zona abdomenului, unde aveam de regulă probleme. Mă gândeam că poate am greșit cu ceva, poate nu meritam atâta ajutor. Însă am mers la medic curând după aceea și am constatat că mai aveam doar un singur nodul, ceilalți se retrăseseră ca prin minune. Câtă bucurie! Însă existau riscuri ca ele să se refacă și urma să revin în toamnă, pentru o intervenție laparoscopică sau clasică. Am înțepenit, pur și simplu. Medicul era, și el, foarte abătut. Îmi promisese că va face totul pentru a mă scăpa de operație, însă era mai mult decât putea el, ca om. Spera, probabil, ca și mine, într-un ajutor divin. Și a zis cu seninătate: "Reveniți în trei luni. Acum mi se întâmplă ceva ciudat. V-aș opri pentru operație chiar acum, dar ceva mă împiedică să fac acest lucru. Ceva din afara mea. Însă după trei luni veniți pregătită pentru orice". Am ieșit din cabinet cu o stare de blocaj emoțional. Mai aveam o singură șansă: am decis să citesc zilnic până la noul control rugăciunea în caz de boală către Sf. Ioan Rusul. Și ziua cea mare a venit: 20 septembrie 2010. Înainte de a pleca de acasă, am avut o nouă premoniție: am știut, în mod straniu, că voi primi o veste neașteptată. Nici bună, nici rea. Pur și simplu, neașteptată. Am ajuns la medic. Mai întâi la ecograf, unde am fost invitată să intru mai devreme, deoarece se eliberase un loc. Am pătruns cu teamă, deși doamna doctor era de o finețe rară. M-am întins pe pat și am așteptat cu spaimă verdictul. Însă doamna doctor, zâmbind, m-a întrebat: "Pentru ce ați fost trimisă la ecograf?". Am răspuns: "Domnul doctor mă suspectează de endometrioză de fund de sac Douglas (boală relativ nouă și care în general recidivează după operație) și vrea să știe ce intervenție să aplice, laparoscopică sau clasică, pentru îndepărtarea nodulului rămas". Zâmbetul doamnei doctor a fost și mai sincer: "Dar nu aveți nimic". Este o vindecare inexplicabilă din punct de vedere medical. Ca prin minune, și medicul ginecolog m-a invitat mai devreme la consult. Nu venise o bolnavă. A recunoscut, ca și doamna doctor, minunea, și a rostit zâmbind: "V-am spus doar că o să vă scap de operație!". Mi-a venit să cad în genunchi. Eram sănătoasă! Sfântul inimii mele îmi împlinise rugăciunile. Credința mă mântuise. Îl port în minte și-n suflet și astăzi, un prieten drag, ale cărui îndemnuri le urmez pas de pas.
CARMEN-ELENA ENACHE - Ploiești
Nota redacției: Protos. Teodor Șerban, starețul Mânăstirii "Sfântul Ioan Rusul" din Slobozia, jud. Giurgiu, ne-a comunicat că de ziua Sfântului, pe 26 mai a.c., va avea loc sfințirea noii biserici a mânăstirii.
O amintire cu Părintele Arsenie Boca
Se întâmpla în urmă cu peste 65 ani, prin anii 1948-1950. Îmi amintesc destul de vag. Era o vară cu cer frumos, parcă special pregătit pentru mărețul eveniment ce avea să se întâmple.
La invitația părintelui Valeriu Voineag, parohul bisericii "Sf. Treime" din Scheii Brașovului, părintele Arsenie, care atunci slujea la mânăstirea de la Sâmbăta, urma să facă o vizită la biserica noastră. Lume multă, adunată în curtea umbrită de arbori străvechi. Mii de credincioși, pregătiți ca de sărbătoare. Mama, o femeie cu credință mare în Dumnezeu, m-a luat în rândurile din față, ținându-mă și pe mine de mână.
Părintele Arsenie Boca a apărut înveșmântat într-o haină albă, după cum îmi amintesc, binecuvântând mulțimea, care i-a făcut o primire plină de entuziasm. Deși tânăr, pe-atunci, părintele avea, în zona noastră, a Brașovului, renume de sfânt. După slujbă, urma să facă o vizită la familia Chicomban, doi frați în vârstă, bărbat și femeie, peste măsură de credincioși. Cu bătrânul se petrecuse chiar o minune. Nu cunosc prin ce împrejurare își pierduse vederea, și era însoțit și ajutat de sora sa, o femeie foarte distinsă. Într-o noapte, d-lui Chicomban i s-a arătat în vis Arhanghelul Mihail, dându-i vestea că își va recăpăta vederea. Ceea ce s-a și întâmplat. A doua zi dimineața, drept urmare a credinței lui, a văzut, iarăși, soarele strălucind. Este, deci, de la sine înțeleasă vizita părintelui Arsenie Boca la această familie, împreună cu părintele paroh Voineag. O bună parte a credincioșilor fiind aflați în curtea bisericii, ne-am luat după ei, mergând spre casa familiei Chicomban, care se afla în apropiere. Ne-am instalat, cu toții, într-un fel de hol încăpător, așteptând o nouă binecuvântare din partea părintelui Arsenie Boca, la plecare. Atunci s-a petrecut ceva foarte special (și sunt sigur, n-a fost închipuire). De câte ori intra sau ieșea cineva din camera unde se aflau gazdele și părintele Arsenie Boca, se auzea un ciripit, un tril superb de păsărele, trimis parcă din Rai, să se întâlnească cu smerenia celor prezenți, înspre preamărirea lui Dumnezeu. Aceasta este frumoasa mea amintire despre Sfântul Părinte Arsenie Boca, singura dată când l-am văzut.
IOAN SUCIU - Brașov
Prea puțin, despre ajutorul Sfântului Nectarie
"Căutați-l pe Sfântul Nectarie!"
Dragă "Formula AS",
Ești revista mea de suflet, de 20 de ani... adică, de când aveam 10 ani, când ți-am scris la rubrica "Necuvântătoarelor" despre cățelul meu drag, Elzica. Atunci mă chema Oana Chirpac, acum, pentru că am întâlnit un om minunat, mă cheamă Oana Pireu.
Ajutorul Sfântului Nectarie a fost neprețuit pentru mine, într-un moment dificil al vieții, și de aceea vă rog să-mi publicați mărturia, unde veți considera de cuviință, în revista dvs. ce este un balsam pentru sufletul atâtor români care vă citesc, asemeni mie, săptămână de săptămână, pe nerăsuflate, simțind cum răzbate prin fiecare cuvințel tipărit dorința dvs. de a ne picura în suflet speranță și dragoste de frumos...
Eram însărcinată cu primul copil, dar în loc să mă bucur de acest moment unic, căzusem într-o depresie gravă. Mă simțeam foarte rău, fiind sub amenințarea permanentă de avort spontan. Nu îmi puteam depăși spaimele, cu toate că soțul și familia mea mi-au fost aproape întotdeauna. Salvarea mi-a venit de la Sfântul Nectarie. Auzisem de el de la mama, care suferise o operație dificilă, pentru a cărei reușită, era sigură că Sfântul contribuise din plin. Cu o speranță de care m-am agățat cu toate puterile, am început să citesc și eu Acatistul și, ca prin minune, am dus sarcina până la capăt cu bine, iar momentul nașterii a fost foarte ușor. Fetița mea s-a născut perfect sănătoasă, deși mă temeam că problemele mele o vor afecta.
După naștere, cu dragostea familiei mele și rugăciunile Sfântului Nectarie, viața noastră s-a împlinit în mod aproape miraculos: soțul meu și-a schimbat profesia și a întâlnit un mediu în care s-a putut dezvolta intelectual; mama s-a vindecat și se simte mult mai bine, în ciuda prognosticului medical. După cinci ani, în viața noastră a apărut și un băiețel minunat, a cărui naștere a fost ușoară. Am născut repede, natural, aproape fără dureri, iar recuperarea mea a fost rapidă și completă. Să nu cred că rugăciunile mi-au fost ascultate? Că visul maternității mi s-a împlinit atât de armonios? (Ca mulțumire Sfântului, pentru răspunsul său plin de dragoste la rugăciunile mele din timpul sarcinii dificile, pe fetița mea o cheamă și Nectaria.)
Un alt moment când am simțit fizic ajutorul Sfântului Nectarie a fost anul acesta, când m-am îmbolnăvit de hepatită A. Am făcut o formă gravă, cu vărsături și dureri, cum n-am avut nici în timpul nașterilor. În momentul când mă rugam Sfântului Nectarie și când mă atingeam de locul dureros cu ulei de la candela Sfântului, simțeam fizic cum îmi recapăt puterile. Nu doar sufletește mă simțeam mai bine, ci, în mod perceptibil, simțeam cum Sfântul mă ajută și e alături de mine. Mai mult decât atât, vindecarea mea a fost rapidă. M-am externat cu valorile transaminazelor de trei ori mai mici decât s-ar fi așteptat doctorul, care îmi spusese că va dura câteva luni până să am analizele normale.
Cine altcineva, dacă nu Sfântul Nectarie, să mă fi ajutat în acest fel minunat? Nu sunt în măsură să dau sfaturi, dar îmi voi depăși "competențele" îndrumând pe oricine se simte singur, trist, debusolat, deprimat, să îl caute pe Sfântul Nectarie și să i se adreseze ca unui prieten. Veți vedea ce trecere are acest mare sfânt în fața Celui Fără de Început. Și veți câștiga un prieten grabnic ajutător, apropiat de oameni, deși "locuiește", acum, în ceruri.
OANA PIREU - Brăila