Pentru locuitorii aşezărilor dintre Dunăre şi sălbăticiile Mehedinţilor, el este întruchiparea sfinţeniei. Mistuit de o viziune dăruită de Sus - să ridice o mânăstire lângă o cădere de apă - a bătut potecile Munţilor Mehedinţilor, de la Dunăre până la graniţa cu Ardealul. Popasul cel de pe urmă a fost la Tismana, locul unde şi-a găsit şi odihna de veci. Dar de stins nu s-a stins niciodată. Sfântul Nicodim a lăsat în urmă o dâră de aur care a aprins şi face să ardă şi astăzi, credinţa în aşezările Mehedinţilor.
Erau în vârstă, cu bărbile albe şi chipurile luminate de rugăciuni şi uscate de nevoinţe. Monahi din Sfântul Munte al Athosului. Cu totul altfel decât toţi ceilalţi preoţi, pe care-i văzuse în scurta lui viaţă de până atunci. Priveau altfel, vorbeau altfel, tăceau altfel. Nu râdeau niciodată, dar o veselie lăuntrică, un surâs luminos, le însenina mereu faţa. Cu veştmintele lor largi şi negre, care fâlfâiau precum aripile de păsări, cu metaniile lungi şi roase, aveau ceva de sfinţi pogorâţi pe pământ.
Lui Nicodim, vederea lor i-a aprins un dor foarte vechi. Toată copilăria tânjise după o altă viaţă. Se simţise mereu stingher în casa părinţilor săi, boieri vechi, înrudiţi cu strălucitul Lazăr, cneazul Serbiei, şi cu Basarab I, Descălecătorul, primul domn al Ţării Româneşti. Nicodim era, aşadar, spiţă de voievod, dar se închipuia mereu în pustiu, vieţuind în deplină singurătate, doar el şi cu Dumnezeu. Şi se ruga pentru asta din tot sufletul, până când plânsul îi rupea băierile inimii şi-i dădea nădejde că dorul acesta i se va împlini.
Chemarea sa spre călugărie nu le-a fost niciodată părinţilor pe plac. Ei l-ar fi vrut, dacă nu pe tron, atunci foarte aproape de el, cu slujiri mari şi vrednice de neamul său boieresc. Dar nimeni nu-l întrebase vreodată dacă visurile de mărire sunt şi visurile lui. Nimeni nu-i înţelesese taina inimii. În adâncul sufletului, Nicodim era un străin printre ai săi. Dispreţuia toată fala şi mărirea pe care o vedea în casă şi la rudele sale. Iubea, în schimb, traiul aspru, sărăcia deplină, veştmintele proaste, mâncarea modestă, pentru că în felul acesta trăiau cei către care îl chema inima, monahii, vulturii lui Dumnezeu. Un copil cu totul aparte, ce visa să fie ca ei.
Aşa că în ziua când i-a văzut pe călugării athoniţi adunaţi în cetatea Prilep, unde veniseră cu ascultare din Munte, s-a dus în mijlocul lor şi a început să le povestească despre dragostea sa pentru mânăstire, şi visul de a se face, şi el, monah. Şi copilul a vorbit cu atâta credinţă fierbinte, încât călugării l-au crezut şi l-au luat cu ei, deşi era crud la minte şi suflet. Nicodim a plecat pe furiş din casa părintească, îmbrăcat în hainele unor slugi. Ajuns în Muntele Athos a intrat ca simplu frate începător la Mânăstirea Hilandar. Aşa a început drumul său spre ceruri.
Tânăr egumen
Trei ani. Atât a fost nevoie ca părinţii de la Hilandar să-i încerce sufletul, să vadă dacă e pregătit pentru vâltoarea luptelor duhului. După acest răstimp a fost călugărit, apoi, la scurtă vreme, hirotonit preot şi diacon. Monahii din mânăstire l-au preţuit foarte mult şi, nu după multă vreme după ce fusese rânduit preot, l-au ales chiar egumen al mânăstirii. Un drum pe care alţii îl străbat greu, dar pe care el a mers foarte repede, ajutat de virtuţile sale.
În acele timpuri, mânăstirile erau, pentru Imperiul Bizantin şi Balcani, nu doar focare de spiritualitate, ci şi de cultură. În Athos, Sfântul Nicodim a învăţat limba greacă, dar şi caligrafia şi arta miniaturilor. În scurtă vreme, faima sa a ajuns şi la ruda sa, cneazul Lazăr, înscăunat, între timp, domn al Serbiei. Acesta l-a rugat pe Nicodim să mijlocească ridicarea anatemei aruncate de Patriarhia de Constantinopol asupra Patriarhiei Serbiei. În urma discuţiilor purtate în capitala Imperiului Bizantin, care s-au sfârşit cu ridicarea anatemei, Nicodim l-a impresionat atât de mult pe mai-marele Bizanţului, încât a fost ridicat de acesta la rangul de arhimandrit, primind şi binecuvântarea de a sfinţi singur biserici, binecuvântare care se acorda foarte rar. Tot atunci, Patriarhul i-a dăruit părticele din moaştele Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Mucenic Teofil, pe care el le va aduce în Ţara Românească.
Impresionat de succesul misiunii la Constantinopol, cneazul Lazăr l-a rugat pe Nicodim să fie Patriarh al Serbiei. Dar monahul visa la altfel de "înălţări". Aşa că, într-o noapte, a părăsit pe ascuns curtea ţarului şi s-a sihăstrit la sud de Dunăre, aproape de fluviu, în Kladova, ţinut locuit aproape în întregime de vlahi, unde a şi ridicat împreună cu ucenicii săi două mânăstiri - Vratna şi Mănăstiriţa.
Vedenia
În ţinutul acesta al Kladovei a avut Nicodim prima vedenie. Domnul i-a descoperit că tot pământul Greciei, Bulgariei şi Serbiei va trece prin ascuţişul sabiei, din pricina păcatelor în care se afundaseră creştinii. Ucenicii lui Mahomed aveau să-i asuprească pe cei ai lui Hristos, veacuri de-a rândul. Măreţii cneji şi chiar împăratul de la Constantinopol aveau să se prăvălească în pulbere, îngenuncheaţi de semilună.
Înfricoşat de proorocia urgiei, Sfântul Nicodim s-a aşezat la rugăciune. Le-a spus şi ucenicilor ce-i aşteaptă pe creştini şi au început privegherile de toată noaptea. S-au rugat zile în şir, de multe ori cu lacrimi, ca Hristos să înlăture prigoana, să stăvilească marea otomană care dădea să se verse peste toţi Balcanii. Zadarnic... După multă rugăciune Domnul i-a descoperit că altă cale de mântuire pentru creştinii de aici nu este în afara prigoanelor şi durerii. Trebuia ca ei să treacă prin suferinţe, ca să se cureţe de multele păcate pe care le făceau. Dar Hristos avea să-i dea lui Nicodim o slujire, departe de toată urgia care stătea să se dezlănţuie.
S-a întâmplat într-o zi de sărbătoare. De bună seamă, slujise şi se împărtăşise, iar apoi se retrăsese în liniştea chiliei, pentru a se adânci în rugăciune. Clipele acelea, după ce primea Trupul şi Sângele Domnului, erau ca o mare de har. Se cufunda în lumina lor, fără să mai aibă nevoie de nimic. Trupul i se subţia atunci, făcându-se străveziu. Cuprins de beatitudinea privegherii, a adormit. În graniţa aceea firavă dintre somn şi veghe, când mintea e încă trează, i-a apărut Sfântul Antonie cel Mare, verhovnicul sihaştrilor, la care se ruga adesea. Marele pustnic egiptean i-a cerut lui Nicodim să-şi părăsească mânăstirea şi să treacă Dunărea. Acolo să caute un loc cu o cascadă, pe care ţăranii o numesc La Pişători, unde să zidească o mânăstire, cum nu s-a mai văzut. Când Nicodim s-a trezit, visul s-a risipit ca un fum, dar porunca marelui Antonie i s-a înfipt în inimă cu un dor de nestins. De acum încolo, nu avea cum să-şi mai găsească liniştea, până nu-şi ducea la bun sfârşit chemarea.
A plecat înfrigurat din mânăstire. S-a dus drept la Dunăre şi a căutat un luntraş, dar nu a găsit pe nimeni care să-l treacă dincolo. A stat pe mal, s-a frământat, dar nu a dat înapoi. Vedenia îi ardea inima şi se cerea împlinită. Aşa că a făcut un gest nebunesc (căci iubirea nu ascultă de legile minţii), şi-a dat jos rasa călugărească, a întins-o pe apă, şi-a făcut de trei ori cruce, a călcat pe ea, iar mantia aceea bătrână şi roasă a ascultat de dorul inimii lui şi l-a purtat pe valuri, ca o luntre, ducându-l în faţa Orşovei.
Din clipa când a călcat pe pământul străbunilor săi, nu a mai avut astâmpăr. Nu ştim dacă înţelesese pe atunci că nu va mai pleca niciodată din Ţara Românească, dar s-a purtat de parcă era mistuit de o vâlvătaie, ca şi cum timpul îl zorea să isprăvească degrabă ce avea de făcut. Să se fi gândit că, poate, urgia semilunei avea să treacă Dunărea, iar el nu mai avea răgaz ca să împlinească porunca Sfântului Antonie?
La început, valea e strâmtă. Te gâtuie, când vrei să intri, dar apoi dealurile mehedinţene se înalţă, deodată, ca spinările unor jivine uriaşe, şi se desfac, lăsând apele Vodiţei să-şi lăţească la soare prundişul rotund. Verdele copacilor te îmbrăţişează din toate părţile, iar ochii nu au altă cale decât să caute în sus, spre cer. E un loc tihnit, ferit, ca o cetate a rugăciunii, clădită doar de apă, piatră şi pădure. Chiar la malul Vodiţei e zidită acum o mânăstire nouă, cu bisericuţă de lemn şi chilii albe. Din ctitoria Sfântului Nicodim se mai zăresc doar câteva ziduri de piatră bătrâne. A rămas în picioare o arcadă care va fi fost cândva intrarea în biserică. Aşa ruinată şi mâncată de vremuri, are o frumuseţe sălbatecă şi e parcă şi acum o poartă spre o altă lume. Doar să crezi, şi, dacă faci un pas peste pragul ei, ajungi în lumea veche românească de acum şapte veacuri. O lume frământată de lupte şi urgii, dar luminată de credinţa fierbinte că viaţa asta nu e decât umbră şi vis, iar cea adevărată nu începe decât din buza morţii.
În lumea de piatră a Mehedinţilor şi-a durat Sfântul Nicodim ctitoriile. Când a ajuns aici, pe apa Vodiţei, şi a văzut cascada, a crezut, de bună seamă, că găsise locul indicat de vedenie. Aşa că a purces la lucru, fără zăbavă. Bani nu avea defel. Singura lui avere era numele său, cunoscut şi preţuit, din bordeiele ţăranilor sărmani, şi până în curţile domneşti cu care se înrudea. Curţi care, dincolo de ce credem noi astăzi despre ele, erau bogate şi fastuoase, moştenind rafinamentul, eleganţa şi cultura Imperiului Bizantin cu care se învecinau şi care, în acel veac, era la apusul, dar şi la culmea splendorii sale.
Sfântul Nicodim a luat câţiva ucenici şi a mers la Vladislav Vlaicu, domnul Ţării Româneşti. Vodă a primit bucuros să fie ctitorul noii mânăstiri şi i-a dat sfântului bani şi meşteri, ca să ridice biserica: "Încă şi pre cât l'a ajuns vremea, a adăugat o Evanghelie fericată cu argint şi poleită cu aur, o cădelniţă de argint, şi sânte vase de argint, atât şi câte trebuesc bisericii, cât şi sate, moşii prin prejur. Şi Dunărea din partea Horevei până în podul de sus, ce merge în Roşava."
Tradiţia spune că mânăstirea a fost ridicată în anul 1371, în doar 40 de zile, şi a primit drept hram pe Sfântul Antonie cel Mare, care-i apăruse lui Nicodim în vis. Dar drumul sfântului era departe de a se fi sfârşit... După ce a rânduit obştea, a primit din nou veste de la Dumnezeu. Lăcaşul abia ridicat nu avea să dăinuie. Vitregiile vremii îl vor surpa, căci nu acesta era locul ce-i fusese sortit. Să caute mai sus, pe ape, o altă cascadă. Şi când o va fi găsit, să ridice acolo o mânăstire, în cinstea Maicii Domnului, şi să fie încredinţat că acea mânăstire va dăinui până la venirea lui Hristos cea din urmă. Sfântul a avut inima grea după această vedenie. Aşa cum obişnuia, le-a cerut să se roage fraţilor, poate că înduplecă voia Domnului. În zadar... Era chemat altunde. A plecat într-ascuns, să nu-i tulbure pe fraţi.
Locul în care se împletesc apele
A colindat mult. Se oprea în câte un crâng, oriunde găsea o cascadă. Curăţa locul, se apuca de ridicat o chilie, dar apoi înceta lucrul, căci inima îi vestea că trebuie să meargă mai departe. Să urce, să urce mereu. Popasurile lui nu au rămas sterpe. Prin toată Bănia Severinului mersese vestea că sfântul aghiorit, ctitorul Vodiţei, rătăceşte în căutarea unui loc sfânt. Aşa că, în urma sa, un căpitan de oaste, ca la Topolniţa, ori un boier cu dare de mână, ca la Gura Motrului, ridicau ctitoria, biserică şi chilii. Aşa au apărut, de la Dunăre şi până la Munţii Vâlcan, graniţa de piatră a Transilvaniei, o salbă de locuri sfinţite de rugăciunea şi dorul fierbinte al lui Nicodim, după locul menit în vis.
Când s-a apropiat de apa Jiului, glasul ceresc i-a vestit: "Mergi de aici în sus, până ce vei da de alt râu cu apă vie, ce i se zice Tismeana. Şi apucă pre acel râu în sus, şi vei găsi locul cel poruncit ţie."
Se lăsase întunericul, când a ajuns într-un sat, Groşani. A tras la o familie de creştini, al cărei copil i-a spus că ştie un loc, sus, pe apa Tismanei, "unde curge apă multă, de sus, de prin peşcerile munţilor şi de prin găurele petrilor, de amendouă laturile ale râului acestuia al Tismeanei. Acolo să zice «La Pişători»." Era locul pe care-l căuta de atâta amar de vreme. Dimineaţa, a luat copilul cu sine şi a plecat. Trei zile şi trei nopţi au rătăcit împreună, prin munţi, până li s-au gătat merindele, dar au ajuns, în cele din urmă, în locul unde cascadele se uneau, prăvălindu-se din munte. Frumuseţea locului şi, mai ales, liniştea lui, i-au spus lui Nicodim că a ajuns, în sfârşit, acasă.
S-a întors la Vodiţa, a aşezat un egumen în locul său, apoi a strâns o mică obşte de călugări tineri, care să-l ajute la ridicarea noii mânăstiri.
Ctitorirea Tismanei
Sfântul Nicodim şi-a ales drept sălaş o peşteră mică, deasupra peşterii mari care acum se vede lângă mânăstire. Când a vrut să intre, a găsit în ea un şarpe mare, care s-a repezit să-l muşte, dar sfântul şi-a scos crucea de plumb de la gât, a însemnat jivina cu semnul răstignirii, iar şarpele a sărit jos şi s-a prăpădit pe stânci. Drept amintire a acestei înfruntări, semn al curăţirii locului de lucrarea celui rău, sfântul a pus de s-a sculptat deasupra intrării un şarpe cu gură căscată, care se vede şi astăzi.
Au urmat zile întregi de post şi rugăciune. Micuţa obşte trebuia de acum să pună la încercare locul, să vadă dacă, după atâţia ani de peregrinări, vedenia îşi aflase împlinirea. Nicodim a coborât din peşteră şi a privegheat pe o lespede mare, de piatră, în locul în care se află acum biserica. Trei zile şi trei nopţi a stat în picioare, rugându-se neclintit. Era marea încercare a vieţii lui. Bătrân şi ostenit de atâtea căutări, avea să afle acum răspuns. La capătul acestei mari nevoinţe, aproape de miezul nopţii, fraţii au văzut o lumină coborându-se asupra lui, asemenea unui stâlp de foc care unea cerul cu pământul. Iar lumina i-a spus: "Aicea, unde stai, este locul cel poruncit ţie de mai nainte, ca să-mi înalţi mie jertfelnic întru cinstea şi pomenirea Adormirei Maicei mele, cu mânăstire de adunare de monahi. Şi iată că-ţi dau ţie putere preste tote duchurile cele necurate, şi să tămădueşci cu darul meu, toate boalele şi toate neputinţele din oameni."
Era glasul lui Hristos, glasul focului care-i arsese inima în toţi anii aceştia de căutări şi care acum îi binecuvânta odihna. Din ziua aceea, Nicodim a fost altul. O putere dumnezeiască ieşea din el şi vindeca orice suflet sărman.
Ultimele minuni
Au făcut un rug mare, chiar în faţa bisericii, cu buşteni zdraveni aduşi de monahi din pădure, de cu seară. Nicodim petrecuse toată noaptea în priveghere, rugându-L pe Domnul să arate puterea dreptei credinţe. La dreapta şi la stânga focului au aşezat jilţurile domnilor vremii - de o parte, Mircea cel Bătrân, de cealaltă, Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, cu toată suita sa.
Bătrân şi adus de spate, Nicodim a intrat în sfântul lăcaş, împreună cu diaconul său şi s-au îmbrăcat în veştmintele de slujbă. Apoi au ieşit afară şi au cădit rugul de trei ori, în chipul crucii. La sfârşit, bătrânul i-a cerut diaconului să-l urmeze. Adâncit în rugăciune, în tăcerea de gheaţă a obştii şi curtenilor, a păşit în mijlocul vâlvătăii care dogorea de la depărtare. Mulţimea a vuit înfricoşată. Atunci s-a întâmplat minunea. Vâlvătaia s-a desfăcut în două, lăsându-i pe Nicodim şi pe diacon să stea în mijlocul ei, fără nicio vătămare. Au rămas aşa, preţ de un sfert de ceas, apoi au ieşit şi au intrat iarăşi. De trei ori, ca nimeni să nu cuteze a crede că e la mijloc o prefăcătorie. La sfârşit, Nicodim a luat cu mâinile goale un tăciune şi l-a atins de epitrahil. Lâna a sfârâit uşor şi a luat foc, adeverindu-le tuturor că focul avea puterea să-i mistuie, dar fusese oprit de Sus.
Sigismund de Luxemburg a îngenuncheat atunci şi a cerut iertare în faţa întregii curţi. Venise la Tismana cu inima îndoită, însoţit de o fiică a sa, care era chinuită de duhuri necurate. Auzise de puterea tămăduitoare a acestui sfânt valah şi a plecat cu tot alaiul, mai mult curios decât credincios. Aproape de mânăstire, fără de veste, copila a căzut fără simţire, iar demonul din ea a început să strige numele lui Nicodim. Apoi demonul a ieşit cu un răgnet, iar fetiţa s-a ridicat senină. Se izbăvise. Curtea a murmurat uimită, iar Sigismund a zorit spre Tismana. Când a intrat în mânăstire, Sfântul Nicodim i-a spus să dea slavă de tămăduirea copilei. Cum nu-i spusese nimeni de miracol, era limpede că văzuse toată întâmplarea cu ochii minţii. Tulburat, împăratul l-a ispitit. I-a spus că a citit în scrierile bisericii răsăritene de sfinţi care trecuseră nevătămaţi prin foc. Şi i-a cerut bătrânului călugăr să facă asta, altminteri îi trece mânăstirea prin sabie. Iar dacă va izbândi, atunci va trece la credinţa Răsăritului.
Regele şi-a ţinut cuvântul. Naş lui Sigismund i-a fost însuşi Mircea cel Bătrân. La botez, craiul Ungariei a primit numele de Mateiaş, dar hrisoavele străine nu au pomenit întâmplarea, iar regele a făcut-o repede uitată, ca să nu stârnească mânia Romei. Dar pe racla cu moaştele Sfântului Nicodim a rămas întipărit botezul marelui domn al Ungariei, care acolo e pomenit cu numele ortodox - Mateiaş, aşa cum fusese scufundat în cristelniţă de mâna Sfântului Nicodim.
Plecarea
Mânca puţin, doar pâine şi apă, de-a lungul săptămânii pe care o petrecea singur în peştera sa. Duminica se cobora la mânăstire, ca să tămăduiască bolnavii şi să stea cu fraţii la masa de obşte. Apoi urca din nou şi se însingura în rugă. Aşa a petrecut sfântul ultimii cinci ani din viaţă. Era bătrân şi plin de înţelepciune, iubit de toată obştea şi de tot poporul Ungrovlahiei, care l-ar fi vrut pururi alături. Dar Domnul i-a vestit plecarea. S-a întâmplat să coboare din peşteră chiar de Naşterea Domnului a anului 1406. A privegheat cu părinţii la slujbă, apoi a mers la chilie şi le-a dat ultimele sfaturi. În a doua zi a praznicului, pe 26 decembrie, şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, pe care l-a căutat şi urmat întreaga viaţă. Avea 96 de ani. Din trupul neînsufleţit s-a răspândit atunci o mireasmă în toată mânăstirea, semn că trecuse la ceruri un mare sfânt.
Moaştele sale au fost scoase din mormânt la şase ani de la trecerea la cele veşnice, dar în timpul distrugerilor din secolul al XVIII-lea, ele au fost ascunse de egumenul mânăstirii, pentru a nu fi pângărite de turci. În vâltoarea acelor vremuri, cei care ştiau locul îngropării moaştelor au murit fără să spună nimănui. Astăzi mai avem de la Sfântul Nicodim doar degetul de la mâna dreaptă, crucea de plumb pe care purtat-o întreaga viaţă, şi urma rugăciunilor sale, care ţine aprinsă şi astăzi credinţa în aşezările Mehedinţilor.