Farmecul iernilor de altădată
- Atunci când iarna se hotărăște să vină iar printre noi, te mai poți lăsa cuprins de farmecul ei, o mai poți privi, chiar și pentru câteva clipe, prin ochii copilului de altădată?
- Da, încă sunt înnebunit după anotimpul ăsta. Îmi aduc atât de bine aminte cum stăteam noaptea, până mi se închideau ochii de somn, privind pe geam la felinarele din stradă, ce reflectau cel mai bine ninsoarea, în timp ce ascultam muzică la magnetofonul lui tata. Am copilărit la bloc, însă mergeam deseori la casa unei prietene a mamei, care avea nepoți, cu care mă jucam la derdeluș, făceam oameni de zăpadă, ne puneam patinele alea cu cheie, care îți stricau până la urmă încălțămintea, ne jucam până aveam toate hainele ude. Zăpada și gheața rezistau săptămâni întregi. Pentru bucuria asta așteptam nerăbdător iarna, nu pentru cadourile de Crăciun. Mai târziu, tot iarna, m-am amorezat foarte tare pentru prima oară, și au urmat plimbări în parc, pe viscol... Așa am scris, încă din 1976, piesa "Iarna". Iar discul meu nou este cumva o continuare a acestei piese. M-am simțit dator acestui anotimp, cu un album întreg, cu o desfășurare cronologică, de la burniță, primii fulgi, până la venirea ghioceilor, atunci când copilul îi spune iernii, un pic trist, "la revedere". Încă-l mai simt pe copilul din mine, care vede lucrurile curat, inocent, nu observă mizeria din jur, ci doar fulgii de zăpadă. Mă ajută foarte mult și faptul că am o fetiță de opt ani, mai privesc prin ochii ei. Ambra Călina rostește, pe disc, cuvintele de "la revedere", în piesa "Ghiocei".
- Cum ți-ai descoperit talentul și vocația muzicală? Provii dintr-o familie pasionată de muzică?
- Ai mei nu au avut treabă cu muzica, știu doar că bunicul din partea lui tata cânta la "higheghe" (vioară cu goarnă) pe la nunți. Nu-l țin minte cântând, nu prea l-am cunoscut. Primeam tot felul de instrumente muzicale de jucărie, muzicuță, acordeon, clarinet, și cei din jur observau că scot din orice, sunete melodioase. Îmi amintesc că și dansam foarte fain, aveam ritm. Când bunica din partea mamei m-a auzit zdrăngănind, așa, de capul meu, "Valurile Dunării", la chitara cu corzi de plastic, a zis: "Dați copilul ăsta la muzică, se pricepe, are ureche bună!" Și așa am ajuns la Casa Pionierului și apoi la lecții particulare de chitară clasică. Nu-mi plăcea deloc clasica, dar ce bine mi-au prins mai târziu aceste lecții!
"Asta e, ăsta-i drumul!"
- Când ai simțit fiorul muzicii rock?
- Tata primise o invitație la un concert și mi-a zis: "Du-te, măi copile, și tu, să vezi o formație de rock". Era 8 martie 1971 și eu nu am știut la ce mă duc. M-am așezat în fotoliu și, când a început muzica, m-am scufundat în el și am rămas vrăjit, timp de o oră și ceva. Phoenix își prezenta albumul "Cei ce ne-au dat nume", la Casa de Cultură din Oradea, iar eu, la 11 ani, mi-am zis: "Asta e! Ăsta-i drumul!". Eram fascinat de forța chitarelor, de sunet, de atmosferă, de puterea amplificatoarelor, de tot. M-a marcat pe viață, așa cum, mai târziu, alți copii și tineri s-au apucat de muzică, pentru că ne-au văzut pe noi în concert. Din acel moment, am devenit cu adevărat pasionat de chitară, de solistică, l-am descoperit pe Jimi Hendrix, am început să ascult muzică rock. Am făcut Școala Populară de Artă și nu mă gândeam la altceva decât că o să devin cântăreț. În clasa a noua, cântam deja în trupa liceului.
- Acolo de unde a pornit și legendara voastră formație Celelalte Cuvinte...
- Eu eram a noua și cântam cu cei de a XII-a, din trupa liceului. Peste un an, când ei au terminat, am rămas responsabil cu trupa și am dat anunț în revista "Țara visurilor noastre", revista liceului: "Organizez selecție toboșari". Stăteam singur, într-o sală de clasă, în care erau aranjate tobele liceului și așteptam să intre cineva. Singurul concurent a fost un tip de care-mi amintesc că mergea foarte crăcănat, așa, ca Charlie Chaplin. "Mă", zic, "tu ce ești, fotbalist?". "Da, da, mai joc și fotbal". O bătut el la tobe, nu știa prea multe, dar făcuse ceva ore de "pian de piept", adică acordeon, așa că i-am zis, "Bine, hai, că înveți tu și la tobe." Ăsta era Tinu Iovan, toboșarul dintotdeauna al trupei Celelalte Cuvinte. Am luat ceva premiu cu piesa "Iarna", apoi basistul a avut o corijență la matematică și a renunțat. Pe lângă noi, se tot învârtea un tip foarte interesat de chitara mea. Nu știa să cânte, dar încet-încet, l-am învățat basul. Cu Tinu și cu tipu' ăsta, Marcel Breazu, suntem și astăzi în Celelalte Cuvinte. Inițial, cântam la serile de dans din liceu, sâmbăta seara. Pe atunci, muzica de dans însemna Pink Floyd, Led Zeppelin, mergeau piesele lente, cât mai lungi, că țineai fata în brațe, o mai și pupai, câte 15 minute. Veneau băieții să ne întrebe ce urmează și, în funcție de cât știau că durează piesa, invitau la dans. Era o atmosferă psihedelică, nu se certa nimeni, nici urmă de violență. Cântam în sala de festivități, cu sculele liceului, fenomenul era încurajat. Nu spun că plâng după vremurile alea, dar nu cred că acum liceele mai au trupe cărora li se pune totul la dispoziție.
Ani magici la Timișoara
- Foarte interesant cum, după absolvirea liceului, ați ajuns, toți trei, la pachet, studenți la Timișoara...
- Eu ziceam că rămân în Oradea, să cânt în birturi, adică într-o trupă de restaurant. Taică-meu, Dumnezeu să-l ierte, om cu mintea la cap, îmi tot spunea să merg să fac o facultate. Să am acolo, o meserie, și apoi pot să cânt cât vreau. M-a convins într-un singur fel: "Mă, ție-ți place Phoenix? Da? Păi, vezi, au plecat din țară, gata! Du-te tu la Timișoara și umple golul!" Nici prin gând nu mi-a trecut câtă dreptate a avut, săracu'! Am dat la facultate la Timișoara și, normal, au venit și ceilalți după mine. Eram trei băieți ce mergeau la Timișoara să cânte. Asta cu facultatea era un pretext. Eu nu zic că acum îi rău, dar lucrurile se schimbă în timp, nu mai poate fi la fel, iar perioada aia, între '81 și '85, a fost foarte frumoasă pentru noi. Am stat mult împreună și am cântat, am compus primele două discuri și jumătate, zdrăngănind chitarele pe holurile și prin camerele căminelor studențești. Ce atmosferă faină era! Oamenii ăia erau însetați de cultură, citeau, ascultau muzică, închiriau câte un video și se uitau toată noaptea la filmele lui Tarkovski. Învățau, discutau, beau bere, iar noi eram mereu acolo, cântând la chitară. Așa ne-am închegat ca trupă, am trăit din pasiunea pentru muzică și am strâns toate acele cântece.
- Cântece care au făcut istorie. Primele voastre discuri au avut un puternic impact în rock-ul românesc, o nouă vibrație, un nou suflu...
- Da, însă lucrurile au pornit dintr-o întâmplare. Cântam la un festival "Tim Rock", și Florian Pittiș, care era acolo pentru a recita poezii, ne-a plăcut atât de tare, încât ne-a cerut să-i dăm o bandă, ceva înregistrări cu noi. Aveam înregistrări făcute la Radio Cluj, pe care el le-a dus direct la Electrecord, și așa am apărut cu o față de disc, în "Formații rock" nr 8. De acolo, calea ne-a fost netezită, următoarele două discuri au venit imediat. Pe fiecare din ele l-am avut invitat pe Pittiș, care a recitat, iar de câteva ori s-a întâmplat asta și în concert. Era fascinant, emana o energie, o forță de atracție extraordinare. A însemnat foarte mult pentru noi. Un om foarte darnic, care a dăruit mult suflet și i-a iubit pe cei din jurul său. Mergeam la el acasă, de Florii, pe Calea Victoriei, sunam la ușă și îmi răspundeau Anda Călugăreanu sau Gil Dobrică, actori mari, lume bună, era atât de plăcut la el acasă! Duceam palincă, îi plăcea, și stăteam toată noaptea discutând, ascultând muzică.
- Ce a însemnat pentru tine acest succes, care ți-a depășit, probabil, visele?
- Nu mă gândeam, la început, că vom ajunge să scoatem un disc, că vom cânta la săli pline. Eram, ca și acum, un tip pesimist, nu am mari așteptări. Când s-a întâmplat, mă simțeam ca în sânul lui Avram, nu-mi mai încăpeam în piele de fericire. Apoi am realizat că toată această stare de bucurie nu e doar pentru noi, ca să fim noi fericiți, poate că și noi alinăm niște suflete, atunci când cântăm. Au fost momente în Timișoara în care nu mai puteam susține vreun concert anunțat, și îi simțeam pe oameni atât de triști din cauza asta! Simțeam că au nevoie de noi, că îi putem face fericiți, și atunci când am conștientizat lucrul acesta, a fost un moment foarte important pentru noi.
"Nu poți să cânți ceva în care nu crezi"
- Perioada magică din Timișoara a trecut, v-ați întors la Oradea, vremurile s-au schimbat. Rețeta succesului, chiar și în rock, a devenit la noi compromisul, de multe ori jenant. Voi ați știut să vă păstrați muzica curată.
- Am decis să ne întoarcem la Oradea, pentru că fiecare din noi aveam rădăcini familiale mult prea puternice aici. Așa că am refuzat propunerile de a ne muta în București. Dar curând, după 1990, am înțeles că nu se poate trăi din muzica pe care o faci tu, așa cum îți place și așa cum simți, încât am decis să continuăm să cântăm pentru noi, din pură plăcere. Să trăim pentru muzică și nu din muzică. Fiecare are afacerile sale, se descurcă financiar, și atunci când ne întâlnim și cântăm, o facem fără să ne gândim câți bani vor ieși din asta. Nici dacă am fi vrut să facem compromisuri muzicale nu am fi putut. Nu ne-ar fi stat bine, am fi arătat urât. Nu poți să cânți ceva în care nu crezi, cel puțin noi așa suntem.
- Ați arătat o remarcabilă unitate de-a lungul anilor. Cum e să rămâi 35 de ani lângă prietenii din copilărie, să treci de la statutul de puștan, la cel de legendă rock?
- La început, era tare fain să-ți găsești tovarăși de drum, oameni de vârsta ta, cu aceleași idei, pasiuni. Apoi, lucrurile au devenit mai complicate. Și într-o căsnicie apar momente în care te cerți, te plictisești, te mai superi. Ai tendința să vezi mai degrabă defectele celuilalt decât pe cele ale tale. Însă la noi, controversele se încheie întotdeauna cu bine și mergem mai departe. Adevărul e că viața într-o formație este cu atât mai complicată, cu cât formația este mai longevivă. Și nu neapărat din punct de vedere al relațiilor personale, cât mai ales datorită muzicii. E din ce în ce mai greu să eviți locurile prin care ai călcat deja, să construiești fără a te repeta, să aduci mereu ceva nou, ceva ce nu ai mai făcut. Continuăm, pentru simplul fapt că satisfacția pe care o avem când urcăm pe scenă este deplină, simțim asta în toată ființa noastră.
- Pe lângă activitatea alături de trupă, ai lansat de curând două albume solo, care deschid o poartă spre o zonă foarte intimă, sensibilă, a ta...
- Sunt cântece pe care le adun de mulți ani. Le mai trimiteam la prieteni, de Crăciun, până ce cântecele s-au tot strâns, prietenii au început să insiste să le fac cunoscute și cumva au ajuns la Florian Lungu, care le-a prezentat celor de la "Soft Records". Albumul următor aș vrea să îl fac împreună cu fiul meu, chitaristul Marius Pop. Are 32 de ani, este foarte bun, citește notele mult mai bine ca mine, a câștigat premii internaționale și a scos un disc grozav. Nu eu i-am pus chitara în mâini. Numai ce l-am văzut că începe să zdrăngăne singur prin casă, după ureche, așa cum făceam și eu. M-am despărțit de mama lui atunci când el avea 7-8 ani, el a plecat cu ea, așa că nu ne-am petrecut mult timp împreună. L-am luat la câteva concerte, a mirosit el cum stă treaba, apoi l-am încurajat la modul "Mă, nu-i pentru tine, e complicat, nu știi tu să cânți așa". Știam că așa îl ambiționez cel mai bine. Tatăl meu nu mă lăuda în față, dar aflam că se mândrea peste tot cu mine.
- Unde este acel "Undeva", acea lume a ta, despre care vorbești pe primul tău disc? De unde îți tragi izvorul, inspirația, energia?
- Aici (pune pumnul în piept), aici e lumea mea, în interior, în suflet. Am capacitatea asta nativă de autoapărare, de a mă retrage în mine, de a mă închide în fața urâtului din jur. Mă prefac că nu văd ce se întâmplă cu muzica la noi și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mai există fani ai muzicii noastre. De multe ori sunt absent, eu cu gândurile mele care zboară. Îmi vorbești, dar eu nu te aud, trec pe lângă mine vorbele. De când eram puști pluteam așa, în imaginațiile mele. Mintea mea e mai mereu la muzică, apar tot felul de idei. Nu știu exact de unde-mi vine inspirația. De unde vine vocea mea? De unde vin compozițiile? De undeva de sus, poate. Asta-i o treabă ce depășește munca unui chitarist, poți sta 24 din 24 de ore și nu-ți vine. Mai nou, o sursă de inspirație și de energie este fetița mea de opt ani. Apariția ei a schimbat multe lucruri în bine în viața mea. Nu aș fi crezut niciodată că poate fi atât de frumos să mai ai un copil și, mai ales, o fetiță. După eșecul anterior, mă gândeam că nu-mi mai trebuie mie căsătorie sau copil. Dar am zis, hai să mai încerc, și mare păcat aș fi făcut dacă nu aș fi încercat. Mă face foarte fericit copilul ăsta, îmi dă un nou scop în viață, mă ține pe linia cea bună, inclusiv cu muzica.