Părintele DIMITRIE JURA - "Sunt un preot făcut pentru locul ăsta. Aici, în Jieţ, era nevoie de mine"

Preoţii satelor româneşti

Jieţ - Hunedoara

Momârlanii sunt oameni aspri şi mândri. Urmaşi ai dacilor, nu-şi uită stirpea şi tradiţia. Au acelaşi port, acelaşi fel de a-şi croi casele din lemn, aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi ocupaţie, oieritul, de mii de ani. Nu­mai comunismul a reuşit să-i tulbure niţel dintr-ale lor, luân­du-le agoniseala şi ducându-i la muncă în mină. Dar nu s-au smin­tit, aşa cum nici după 1989 nu au făcut-o, când noile zări deschise au tulburat mulţi români. Ei, mo­mâr­lanii, au rămas încă­păţânaţi, cu cre­dinţa şi năzuinţele lor, în vechea lor vatră de sub Munţii Pa­râng.
Jieţul este unul din cele mai fru­moase şi mai bogate sate mo­mârlă­neşti. Un ţinut numai pe ju­mătate do­mesticit, în care tradiţia mai rezistă şi pe care sălbăticia pri­veliştilor, belşugul gospo­dă­riilor şi francheţea oamenilor ţi-l fixează în memorie.
Jieţul are un fel de căpetenie neo­ficială: preotul ortodox Dimi­trie Jura, om tare, fibră de haiduc, de tri­bun şi de răzvrătit. Nu su­por­tă nedreptatea, nu admite nici via­ţa într-o doară, fără un ori­zont limpede. De aceea, orice necaz al momârlanilor lui este neca­zul său personal şi orice bucurie a oricărui enoriaş îi face inima să tresalte. Nu e doar un lider spiritual al lo­cu­lui, ci şi un luptător pentru bi­nele obştesc. Pentru părintele Jura, Dumnezeu trebuie cinstit în toate: şi în biserică, dumi­nica, şi în natură, pe care unii o distrug, şi în fiecare om care îi iese în drum. Aşa încât n-ai să auzi la părintele Jura o vorbă blândă, aşezată duhovni­cesc, cum te-ai aştepta la un preot, ci vorbe pă­timaşe şi revoltate. Părintele are întotdeauna o cau­ză pentru care să lupte, în afară de strădania sa preo­ţească de fiecare zi.
Oştean cu cerbicia neînfrântă, părintele Jura are numai două "slăbiciuni". Prima este amintirea pioasă şi îndatoritoare, la care revine mereu şi mereu, a tată­lui său, Marcu, preot cu doctorat la Strasbourg, erou al celui de-al doilea război mondial, şi deţinut politic sub comunişti. Şi a doua: oieritul. Între două slujbe la biserică, merge pe munte cu oile, împreună cu fiul său, Dimitrie Marcu, om cu studii superioare, dar care preferă singurătatea muntelui, a zărilor nesfârşite şi a căutării de sine. Un filosof.

"Un preot nu se poate sustrage realităţii. Nu poate fi interesat numai de viaţa veşnică"

- Părinte, numele dvs. de preot este dublat, deo­potrivă, de acela de luptător pentru apărarea tradi­ţiei şi identităţii momârlanilor din zona hunedo­reană a Parângului. Aţi ajuns preot din întâmplare, sau aţi avut vocaţie?

- Eu sunt, ca preot, făcut exact pentru Jieţ. Aici era nevoie de unul ca mine. Pe mine nu mă poţi ţine la oraş, într-o catedrală, aici mă simt ca peştele în apă. Sunt printre ai mei, vorbim aceeaşi limbă, ne ştim obi­ceiurile, ştim ce avem de apărat. Da, am avut vocaţie pentru preoţie, deşi nu mi-am dorit să fiu preot, pentru că modelul meu de preot a fost tata - un model greu de urmat, prea înalt, prea bun. M-am temut că nu mă voi ridica la înălţimea lui. Până la urmă, chiar tata m-a pregătit pentru preoţie şi mi-a stat mereu alături. Îmi stă şi acum, în duh, chiar dacă s-a mutat la Domnul.

- Strădania dvs. de apă­rare a istoriei şi tradi­ţiei locului, de salvare a frumuseţilor naturale, amenin­ţate de înnoiri, se potriveşte cu menirea de preot?

- În anii '80, când abia deveni­sem preot aici, în Jieţ, am găsit o tragedie în plină desfăşurare: autori­tăţile comuniste încercau să distrugă satul, pentru a nimici cultura ţărănească a momârlanilor şi pentru a-i momi spre industrie, ca să "dea ţării cât mai mult cărbune". Petrila e la o palmă de noi, şi ademenirea era puternică. M-am dus cu memorii la Bucu­reşti, am făcut intervenţii, proteste, m-am plâns, şi până la urmă au renunţat. Mi-am făcut duş­mani pe viaţă, dar eu cred că un preot nu se poate sustrage realităţii, nu poate spune că îl intere­sează nu­mai viaţa veşnică, şi nu şi viaţa de zi cu zi a enoria­şilor săi, viaţa lor pă­mân­tească.

- Sătenii vă sunt ală­turi în lupta pe care o du­ceţi?

- Nu prea... nu toţi. Nu mă înţeleg, uneori. Dar nu mă supăr, pentru că ştiu că Hristos e adevăr şi trebuie trăit. Nu e un profet, un re­vo­luţionar, un conducător politic. Este Adevărul. E sin­gurul lucru care mă mo­tivează, însă atât de pu­ter­nic, încât lupt şi singur, dacă trebuie. Vreau să spun că eu nu-mi pun atât nă­dejdea în oameni, ci în Dumnezeu. Că oamenii, în cele din urmă, înţeleg şi apreciază ce fac sau nu - contează mai puţin. Faptele noastre sunt socotite de Dumnezeu. Şi Dumnezeu e cu noi pretutindeni şi oricând.

- Sunt credincioşi momârlanii? Tră­iesc creşti­neşte? Mai ţin de biserică?

- Sigur, cred, vin la biserică, ţin rân­duielile, doar că nu prea ştiu în ce cred. Credinţa lor face parte din datini, e mai degrabă un ritual pe care îl duc mai de­parte. Nu-şi pun întrebări legate de Dum­nezeu. Or, eu cred că trebuie să ştim în ce credem, altfel, credinţa e doar superstiţie. Le explic mereu şi mi-ar plăcea să îşi însu­şească cele învăţate. Momârlanii noştri vin la bise­rică din obişnuinţă, nu din con­ştiinţă. Eu vreau să-i fac con­ştienţi de adevă­rul lui Hristos şi de prezenţa Lui în Biserică - nu doar în timpul slujbelor, ci în comunitatea de credincioşi, ori­când, la lucru, la petreceri, la bu­cu­rii şi tristeţi. Sigur că oamenii simt nevoia să vină la biserică, mai ales când au probleme. E ceva de înţeles, uman, dar spre folosul lor sufletesc ar fi să-şi adu­că aminte de Dum­ne­zeu şi când le e bine, ca să-I mulţu­meas­­că şi-atunci. Acum, să nu credeţi că avem în sat numai credincioşi "de dumi­nică", care vin la bise­rică fiindcă aşa e bine şi e frumos, sunt destui şi min­toşi, oameni cu inteligenţă adâncă. Între cei bătrâni, sunt mulţi înţelepţi, iar între tineri - copii extraor­dinari, cu rezultate ex­cep­ţionale la învăţătură şi cu o viaţă reli­gi­oasă ca la carte. Din păcate, tot mai mulţi tineri pleacă din Jieţ. Se duc în lume, să se chiver­nisească, să înveţe. La Cluj, cred că e o stradă formată numai cu momârlani din Jieţ.

"Mineritul din Valea Jiului ne-a stricat tot rostul"

- Momârlanilor le-a mers vestea în lume de mân­dri şi înstăriţi, oameni liberi, înfrăţiţi cu păsto­ritul şi muntele...

- Nu mai sunt aşa înstăriţi. Când am venit eu aici, erau zece mii de oi, iar acum mai sunt câteva sute. Fa­milia mea are trei sute de oi - mai mult de jumătate din cât are tot satul. Dacă nu exista mineritul în Valea Jiului, era o viaţă mult mai bună aici. Industrializarea ne-a stricat rostul, toate rosturile. Acum, ca să fii înstărit, trebuie să fii nemaipomenit de harnic. Deci, nu de la bogăţie li se trage mândria şi îndărătnicia momârlanilor.

- Dar de la ce?

- Paradoxal, de la simţul tradiţiei, căci îl au adânc. Ei ştiu că stau pe o comoară. Dar acest simţ a rămas numai pe orizontală, nu se mai ridică şi pe verticală la noile generaţii. Mai simplu spus: nu contează doar să te ţii de obiceiuri, să crezi în Dumnezeu şi să vii la biserică, ci şi ce faci după ce ieşi din biserică. Sfânta Tradiţie şi Scripturile ne învaţă să ne ducem toată viaţa după poruncile Bisericii, dar ei se mulţumesc numai cu ritualul duminical ori cu cel ocazional - nunţi, botezuri, înmormântări, sfinţiri acasă şi cam atât. Bătrânii erau altfel, dar generaţiile s-au schimbat, iar vremurile i-au făcut mai confuzi pe momârlani, ceva important s-a pierdut din viaţa lor. Trebuie, to­tuşi, să spun apăsat că oamenii te fac preot. Pe mine, credincioşii m-au ajutat mult, cu sfaturi, cu poveţe, cu puterea lor de iubire şi de rugăciune, cu exemplul personal.

- Ce s-a pierdut, părinte?

- Înainte, nimeni nu se punea la masă fără a se închina şi a binecuvânta masa, nimeni nu se apuca de lucru fără rugăciune... În toate momentele importante ale vieţii sale, momârlanul era cu mintea şi cu sufletul la Dumnezeu, ştia că sănătatea o are de la Dumnezeu, că recolta bogată e de la Dumnezeu... Totul era cu Dum­nezeu. Generaţiile tinere sunt mai superficiale şi e păcat. Credinţa e ca un drum pe munte: sunt oameni care au în faţa ochilor numai vârful pe care trebuie să urce şi aşa înaintează, şi alţii, care văd până la desti­naţie toate frumuseţile muntelui şi se bucură de ele. Drumul este la fel de important ca destinaţia, ba s-ar putea să fie chiar mai important uneori... Le spun asta...

"Preotul trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaş'

- Cum vă câştigaţi consătenii pentru Biserică?

- Oamenii nu trebuie câştigaţi, trebuie să vină ei singuri. Chemarea la sfinţenie este universală. Dacă o simţi, vii, dacă nu, pot să-ţi spun eu câte-n lună şi-n stele... Ce pot să fac în plus este să slujesc frumos, să fiu prezent oricând pentru tine, să refuz orice taxă pe munca mea, cum şi fac... Fac asta pentru că, după mine, preotul nu trebuie să fie salarizat de către eno­riaşi, că atunci eşti la mâna lor şi-ţi pierzi libertatea, ca la orice patron. Preotul trebuie să vorbească liber, pentru că al său cuvânt este adevărul... El trebuie să fie un lider spiritual, nu un meseriaş. El trebuie să fie cel mai bine informat cu privire la mersul lumii şi la problemele enoriaşilor, ca să-i poată ajuta, să se implice în viaţa lor imediată, să-i certe şi să-i mângâie, după caz. Însă, azi, preoţia a devenit o meserie, ceea ce e un dezastru. Eu caut să fiu mereu prezent în viaţa credincioşilor, şi când nu pot fizic, sunt alături de ei cu rugăciunea. Când sunt în munte, cu oile, de exemplu, mă gândesc la ei, mai ales la cei care au probleme, mă rog pentru ei, nicio clipă nu-i părăsesc. Când le ştiu păsurile, mi-e mai uşor, le spun ce cred că trebuie făcut, alteori văd că persistă în greşeală şi le atrag atenţia. Nu poţi să nu suferi cu ei. Mi-ar plăcea să fie mai vii sufleteşte şi în credinţa în Dumnezeu.

"Pe momârlani, dacă îi faci altceva decât ortodocşi, îi distrugi"

- Cu atâta luptă, părinte, mai există oare şi bucu­rii? Care sunt marile satisfacţii pe care vi le aduce preoţia aici, în Jieţ?

- Întâi de toate, viaţa liturgică, trăirea în Dum­nezeu. Să faci Sfânta Liturghie timp de 37 de ani cu aceeaşi parti­cipare, cu acelaşi cutremur, cu aceeaşi sfială şi cu aceeaşi cre­dinţă ca în prima zi este o bu­curie extraordinară. Eu aşa fac. Şi simt o fericire pe care nu o pot descrie. Simt cum Hristos este cu noi, cum sângele şi tru­pul lui sunt în mâi­nile mele aievea, cum din ele ne împăr­tăşim. Şi credincioşii simt. Se răsfrânge bucuria mea şi peste ei, iar cei care se împărtăşesc sunt cu adevărat strălu­minaţi de o mare împlinire sufle­teas­că. Apoi, sunt bucuros că bise­rica e plină în fiecare duminică. În al treilea rând, dar nu la urmă, sunt bucuros că la noi nu au intrat sectele, ca prin alte locuri. Pe momârlani, dacă îi faci altceva decât ortodocşi, îi distrugi, nu mai sunt oameni. Li se potriveşte foarte bine or­to­doxia. În ortodoxie au li­bertatea deplină - şi asta e ceea ce îi defineşte. Tot ce am moş­tenit de la daci noi am în­creş­tinat, nu am renunţat la ni­mic. Dacilor li s-a potrivit foarte bine creş­tinismul, iar nouă, ur­maşilor, la fel.

- Care este cea mai mare izbândă duhovnicească pe care aţi avut-o, de când sunteţi preot?

- Nu ştiu dacă e cea mai mare, dar este una dintre cele mai importante: salvarea satu­lui Jieţ de la dispariţie, în 1989. Eu şi câţiva enoriaşi l-am în­vins pe Ceauşescu prin rugă­ciu­ne. Veniseră geologii cu son­da, în faţa bisericii, să lichideze satul, ca să-i transforme pe ţărani în mineri. Noi slujeam în vremea asta înăuntru, în fiecare zi. O zi, două, nouă, până la sfârşit. Nu cred că a re­nunţat Ceau­şescu la planul lui, doar pen­tru că s-a lăsat convins de argu­men­tele noastre raţionale. Dumnezeu a lu­crat. Şi noi împreună cu El.

- Purtăm acest dialog în pragul marelui praznic al Adormirii Mai­cii Domnului. Cum se ţin sărbă­torile Sfintei Fecioare aici, printre mo­mârlani?

- De fiecare dată este la fel, dar şi diferit. La fel ca slujire, diferit ca trăire. Vor veni mulţi credincioşi, pentru că la astfel de evenimente se adună toţi mo­mârlanii, şi cei pe care nu-i vedem cu lunile, că umblă prin munţi cu oile. Şi se va aşterne masă mare, ca la nedeile de altă­dată. Am făcut masă şi pentru 1.500 de persoane. Să ştiţi că nu e un mit: puterea rugăciunii creşte odată cu numărul de credincioşi care se roagă, dacă se roagă cu adevărat, cu zdrobire de inimă şi cu lacrimi. În ast­fel de mo­mente, se pot petrece mari minuni. Cred că de asta sunt conştienţi toţi.

"Când scoţi sacrul dintr-un lucru, s-a terminat"

- Care sunt sărbătorile religioase cu trecere prin­tre momârlani?

- Învierea şi Naşterea Dom­nului, Rusaliile, Sân­zienele... Toate sărbătorile creştine sunt respectate de momârlani, dar asta nu-i opreşte să şi le ţină şi pe cele precreştine, moştenite din moşi-strămoşi. De exem­­plu, sâmbăta de dina­inte de Rusalii este "Sâm­băta Pietrei", şi nu se pune mâna pe sapă, orice ar fi. Puţin după Sânziene, pe 8 iulie, e "Ziua Lupului", în care sunt interzise muncile casnice şi secerişul, alt­minteri, peste cei care o încalcă vor veni grindină, foc, lupi sau boli. Tot aşa, când Biserica sărbătoreşte Întâm­pinarea Domnu­lui, oamenii noştri ţin şi "Ziua Ur­su­lui". Îi dau "vamă" ursului, pu­nând bu­căţi de carne şi vase cu miere de albine pe potecile pe unde umblă el, pentru a-l îmbuna şi a-l opri să dea iama-n oi. Eu, în toate aceste zile, slujesc Litur­ghia chiar şi pe munte, la oi, dacă mă nime­resc acolo. Ca să ne păzească Dum­nezeu de rele.

- Credeţi şi sfinţia voastră în superstiţiile bătrâneşti?

- Nu crezi, până ţi se întâmplă. S-a nimerit să nu respect anumite zile din calendarul vechi, popular, şi am dat de necaz. Şi-atunci... Dum­­nezeu trebuie invocat mereu, să nu lipsească din gân­dul şi inima noastră. Când scoţi sacrul dintr-un lucru, s-a terminat. De exem­plu, acest porumb, pe care îl avem pe masă, cu viaţa pe care a sădit-o Dumnezeu în el, poate să producă o holdă, dar dacă ai scoate din el binecuvântarea divină, rămâne sterp, fără viaţă. De aceea, eu mă rog continuu, şi citind, şi stând în bâtă la oi, şi mergând cu maşina, şi gândindu-mă la proble­mele oamenilor... Nu trebuie să te desparţi de Dum­ne­zeu! Cum te-ai despărţit, adică ai încetat rugăciu­nea, cum intră Vrăjmaşul în loc, în viaţa ta, şi eşti gata. Deci, rugăciune continuă! Asta le repet enoriaşilor mei.

- Aţi spus că aţi avut necazuri după ce nu aţi res­pectat o sărbătoare din calendarul popular. Ce s-a întâmplat?

- Odată, am făcut clacă de ziua Sfântului Foca, deşi nu era voie, şi am cosit o grămadă de fân. Era musai, că aveam multă treabă şi nu o mai puteam lungi. Şi după ce am terminat, când mă uitam bucuros la brazdele acelea de iarbă cum străluceau într-un verde stins în soare, a venit din senin furtuna. A plouat cu găleata, numai pe dealul meu. De jur-împrejur era soare, la mine a trăsnit şi a tunat şi mi-a băgat tot fânul în pământ. Vedeam cum umblă fulgerul pe brazdele mele şi mi le ardea şi îngropa. Mi-a distrus toată munca şi toată strânsura. De atunci, nu mai lucrez de ziua Sfântului Foca.