Oamenii cerului şi povestea preotului lor fericit

- În Ţara Pădurenilor, pe culmile munţilor Poiana Ruscă, departe de lumea asfaltului şi de iureşul ei, mai trăiesc o mână de oameni frumoşi şi curaţi, cu credinţă neclintită în Dumnezeu şi cu datini de la facerea lumii. O călătorie printre sfinţi -

Mergi mult, mai mult de un ceas, printr-o pă­dure bătrână, numai şoapte şi umbre. Te strecori prin tuneluri vegetale, cău­tând cu ochii zarea unui luminiş. Toate zgomotele, tot tumultul lumii e sorbit în încolăcirea deasă a crengilor şi în vuietul apelor care se împletesc sub tine, în văile de piatră adânci. E atâta pădure în jur, atâta foşnet şi atâta verde, încât eşti sorbit, cu totul, în adâncul magiei, închis în ea, ca în farmecul unui basm.
Dar brusc, desişul se rupe şi vezi, între­ză­rin­du-se, spre golu­rile al­pine, lumina stră­­lu­ci­toa­re a soare­lui. Dru­mul urcă acum pieptiş, se ca­ţără vân­jos, pe coas­ta din ce în ce mai abruptă. Încă puţin, şi muntele se ostoieşte domol, apăsat parcă şi el de urcuşul cel greu. Pădurea a rămas de acum în urmă, lăsând locul unei mări nesfâr­şite de pajişti înflorite şi înmiresmate. Dea­su­pra mea e doar cerul. Sunt sus, pe acoperişul lumii, în Ţara Pădu­renilor. Mă gândisem câteva zile la călătoria aceasta, dar ni­meni nu m-a putut pre­găti în­dea­juns pentru în­tâl­­nirea cu frumuseţea neo­bişnuită a locului şi cu oa­menii de aici. Lo­cui­tori ai văzduhului, în­cre­­meniţi în rostul lor omenesc, acelaşi de la facerea lu­mii, au vecini de ogradă doar iarba, vântul şi-un preot ca un înger de pază, care îi mângâie la durere şi se roagă împreună cu ei.

Badea Ignat
"E bine să te găteşti de moarte"

E drept de spate, cu umeri laţi şi trupul încă vânjos, deşi bătrâneţea şi bolile nu l-au ocolit. Are răbdare în glas, şi o aşezare înţeleaptă a vorbelor, de parcă atunci le-ar rosti prima dată, ale­gându-le pe cele frumoase de cele urâte, ca neghina de grâu.
"Când eram io tânăr, nu erau atâtea scârbii pă lume. Nu era televizoru ăsta, care o îniebunit tătă lumea. Satu era credincios, lumea mer­gea la biserică, nu suduia ca acu. Pă vremea aia, dacă auzeai o su­duială în sat, apăi trăbuia să te aştepţi să hie moarte dă om, aşa rar să întâmpla! Acu, oaminii înjură şi de cele sfinte, d-apăi dă celelalte. Io, prima oară când am auzit o suduială d-asta grozavă, o fost când munceam în mină şi era unu vinit dân alte părţi, că aşa s-o stricat satu, cu amestecătură. Ş-apăi, când o suduit ăla de Dumnezău, o fost vai de capu meu! Am crezut că să dărâmă abatajul peste noi! Când am auzit aşa ceva, nu ştiu cum, o trecut un fior prin mine, de am rămas înregistrat! Nu cred că oi uita, până mă duce şi mă pune în groapă. Şi nici atunci!"
Badea Ignat Crişan are peste "şaptezăci" de ani. Îşi aduce aminte limpede, şi acum, de încercările prin care a trecut, cu seninătatea omului credincios. Războiul, foa­metea, ţara sub cizma ruşilor...
"Apăi, ştii cum o fost? Ruşii ne luau tăt grâul, ca despăgubire dă război, şi porumbul îl dădeam noi, de bunăvoie, ca să fim pre­tini! Şi era o foamete, jos pălăria! Da eram pre­tini cu ruşii... Dacă plecai la coasă, dimineaţa, luai o fălie de mălai şi o cea­pă, dacă aveai noroc. Şi asta trăbuia să-ţi ţână până sara, când mâncai o ciorbă de fasole. Şi atunci, dacă prindeam un bob, eram fericit! O fost greu, da le-am răbdat pe toate, cu credinţă în Dum­nezău, că el îngăduie şi bunele şi rălele, păntru mân­tuirea noastră. Lu­mea pă vremea aia trăia cu Dumnezău. Oamenii în­cepeau să să pregăteas­că dă moarte dă la cinci­zeci dă ani! Mergea omu în pădure şi, dacă avea bani, îşi tăia un gorun fal­nic, ş-apăi îl aducea aca­să şi-l lua la joagăr şi făcea dân el scânduri. Ş-apăi le suia în pod să se usuce. Şi când îi venea vremea, doar fă­cea din ele sicriu şi gata era! E bine să te gă­teşti de moarte şi să nu-ţi hie frică de ea. Că de murit tăţi murim. N-o scăpat nime până acu!"

Olivia
"Dumnezău şi şăpte câni"

Parcă toată sufe­rin­ţa din lume i s-a întipărit pe chip şi în ochii verzi. Şi anii... "Şaptezăci şi patru trecuţi". Şi cre­dinţa. Fie­care cută, orice rid sunt săpate adânc, lucrate de o mână a destinului care a fost aspru cu ea. Parcă prea aspru. Şi totuşi, ea nu s-a frânt. "Ba încă îmi pare rău că nu mi-o dat Domnu să îndur mai mult, pântru multele mele păcate. Dă la cei mai mici ani ai mei am fost rămasă de părinţi, la bunici. Pă mine părinţii nu m-or vrut, că or di­vorţat, ş-apăi s-or recăsătorit şi şi-or refăcut viaţa. Şi pă mine m-or adus aici, în casa asta, să stau cu bunicii, care n-aveau niciun venit, trăiau dă pă o zi pă alta, dân grădina asta. Ş-apăi aici am crescut, apăi m-am măritat şi am avut copii. În casa asta."
"Casa asta" e departe de sat. Nu are nici curent, nici apă. Doar un drum care şerpuieşte prin faţa ei, pentru a se pierde între păşuni. Olivia Suciu stă sin­gură cuc, numai cu cei "şăpte câni" şi cu Dum­ne­zeu, de care nu s-a despăr­ţit niciodată, oricâte în­cer­cări i-a trimis. Răbdarea şi cre­dinţa ei se văd din lacrimile care îi mijesc în ochi ori de câte ori vor­beşte "dă Domnul Iisus".
"Părinţii mi-or mu­rit. Am îngrijit-o pă mama, patru ani am tras cu ea, i-am dat cu siringa să mânce, şi pă tata, chiar dacă ei nu m-or vrut. Apăi mi-o murit bărbatu, ş-apăi un copil, la treizăci şi şasă dă ani, dă cancer. Mai am un copil, da îi operat, şi stă în oraş, la Deva. Eu am rămas singură aci, în pădure. Neam nu mai am cu mine, dăcât pă Dum­ne­zău. D-asta stau şi cu ăşti şăpte câni, că mi-i urât noaptea. Ziua nu, doar noaptea. Nu mi-i frică, păntru că Dumnezău îi şi ziua şi noaptea, da mi-i urât.
Domnu mie mi-ajută, dar eu nu sunt în stare să-i mulţămesc tătdeuna păntru asta. Mă mai zăuit câteo­da­tă, că-s lenioasă şi la rugăciune. Dăcât zâc - «Doam­­ne, ajută-mă!». Dă multe ori, sara, îs prea obo­sâtă, şi n-apuc să mai zâc dăcât: «Doamne, iartă pă toată lumea, şi pă cei vii, şi pă cei morţi. Pă cei vii fereşte-i, pă fiecare, după numele lor!»" Şi dimineaţa mai zâc şi eu «Tatăl nost», că nu prea mai am ţânere de minche.
Eu îi mulţămesc lui Dumnezău pă tot ce-mi dă. Şi pântru bun şi pântru rău. Că mi-o omorât dihoru tri găini, şi vulpea şăpte, găini pă care trăbuia să le dau la copilul mieu şi la nepot. M-am năcăjit, da n-am înjurat, că am înjurat dăstul cât am fost tânără. Asta-i viaţa mea, şi îi mulţămesc la Dumnezău, di tăt ce-mi dă. Că nu-i după mine nimica. Şi-s bucuroasă că ne-o trimis la biserică un părinte atât de bun, ca părintele Florin, pă care tare-l iubesc."

Părintele Puf
"Nu pot lăsa să moară bisericile acestea!"

"Îi cam activ", mi-a spus scurt, despre el, badea Ignat Crişan. "Ăştialalţi preuţi, dă pân la el, cam greu îi prindeai să vină, să-ţi facă o slujbă. Da el îi mereu pă la noi, ori dă câtă ori ai nevoie."
"Când am urcat pentru prima oară munţii aceştia, până aici sus, la Bătrâna, m-am trezit faţă în faţă cu Dumnezeu." Când spune vorbele astea, pe chip i se aşterne un zâmbet larg şi liniştit, iar în ochi i se aprin­de o lumină subţire.
Părintele Florin Puf este inima pădurenilor din "şăpte sate şi opt cătune". Un uriaş scurt la trup, dar cu o inimă mare şi caldă, ca pâinea scoasă din cup­toa­rele pădurenilor. Şi cu un zâmbet cât soarele. Zâm­beşte şi râde tot timpul, de parcă fierbe mereu într-o fericire ascunsă.
"Niciodată nu am încercat să îmi fac un program bine stabilit. Sunt perioade când nu-mi văd familia timp de două săptămâni. Stau aici şi slujesc. Soţiei i-am spus, din prima clipă când am fost hirotonit preot, că nu mai pot avea viaţă de familie rânduită, pentru că rostul meu este comunitatea de care am gri­jă. Bătrânii ăştia. Ultimii pădureni. Oricând mă sună careva dintre ei, în două ore şi jumătate am venit. La mine nu există cuvântul «nu» sau «nu se poate»! Cel mai rău e când aud: «mai discutăm, mai vedem». Pen­tru mine, e mai rău decât să spui «nu pot». Aşa că pe ploaie torenţială sau pe cel mai crunt viscol, eu vin aici, când mă cheamă creştinii, atât la năcazuri, cât şi la bucurii, ca să fim alături, unii cu ceilalţi. Vara vin cu maşina sau cu motocicleta, iarna, dacă e iarnă grea, cu zăpadă multă, vin pe jos. S-a întâmplat să mă cheme credincioşii de urgenţă şi să fiu nevoit să urc pe jos cincisprezece kilometri de la drumul mare, prin pădure, prin zăpadă, pentru că viscolea puternic şi aici nu putea să urce nimic. După ce am făcut sluj­ba, am mers înapoi, tot cincisprezece kilometri, prin zăpadă, ca să mă întorc acasă, unde locuiesc cu soţia şi cu copiii."
Încerc să-mi imaginez drumul făcut de părintele prin nămeţii din pădurea de jos, pe care eu abia am stră­bătut-o în plină vară. Şi e şi beteag de-un picior, săracul. I l-a zdrobit anul trecut un cal nărăvaş. Îmi spune asta zâmbind!, găsind în necazul care i s-a în­tâm­plat un sprijin pentru credinţa sa. "Suferinţa aceea să ştiţi că m-a întărit. M-a făcut să-L slujesc pe Dumnezeu cu mai multă frică, cu mai multă dragoste. Chiar m-am bucurat la sfârşit că am trecut prin toate aceste încercări. Le-am înţeles oamenilor mai bine năcazul, care la ei e mult mai mare şi greu. E grozăvie să fii bătrân, bolnav, şi pe deasupra şi singur, prin pustietăţile astea din munţi".

- Sfinţiei voastre nu vă e frică de ele? Când mer­geţi kilometri întregi, prin zăpadă şi prin păduri, ca să ajungeţi la cei ce v-aşteaptă, nu vă simţiţi singur şi înfri­coşat?

- Nu. Niciodată! Întotdeauna sunt la drum cu Hris­tos! Totdeauna l-am avut şi-L voi avea pe Dumnezeu în inima mea.

Jarul de sub altar

Părintele Florin nu e din Ţara Pădurenilor. S-a născut în părţile Aradului, unde şi locuieşte, împreună cu familia lui. A crescut cu credinţă în Dumnezeu, moştenită din moşi-strămoşi, cu dragoste de Hristos şi de biserică.
"Bunicii şi părinţii mei erau oa­meni credin­cioşi. Se închinau mereu, când se sculau şi când se culcau, şi înainte să facă orice lucru. Şi-i mul­ţumeau lui Dumnezeu pentru toate, şi pen­tru cele bune, şi pentru cele rele. În sat, casa noastră era vecină cu biserica, la zece metri. Mergeam singur la biserică. La şase ani, ros­team deja Tatăl Nostru, în faţa alta­rului, la liturghie."
Îşi aduce aminte şi acum de o rân­duială cu totul aparte, care exista în satul lui. În faţa Sfin­tei Mese, chiar acolo unde preotul îngenun­chea­ză pentru a se ruga, era un grătar de fier. Şi sub grătar, preotul aşeza cărbuni aprinşi. "Atunci când înge­nun­chea pentru a se ruga ca pâinea şi vinul să se prefacă în Sfântul Trup şi Sân­ge al Mântuitorului, preotul simţea cum îl arde jarul, iar chinul acesta de câteva clipe, din timpul ce­lei mai importante rugăciuni a Sfin­tei Litur­ghii, îl ajuta să guste şi el din dure­rile Mântuitorului pe Cruce. Să se unească şi el cu Iisus cel răs­tig­nit. Simţeam şi eu acel moment, până în adâncul sufletului. Cea mai adâncă linişte pe care am simţit-o în viaţa mea şi cele mai mari bucurii le-am avut în copilărie, ru­gându-mă în acea biserică. Am avut un preot cu har, de la care am deprins dra­gos­tea de Dumnezeu. Şi mi-am dorit să-L slujesc şi eu pe Domnul, toată viaţa."

- Nu v-aţi gândit niciodată să vă luaţi o parohie mai bună, mai a­proa­pe de casă, o parohie bogată, într-un loc înstă­rit?

- Eu nu ştiu ce înseamnă parohie bogată. Bogăţia e în primul rând în inimă. Dacă nu o ai acolo, degeaba o ai. Dacă e să alergi după bani, nu-i ajungi niciodată. Omul din ce are, din ce i-ar mai trebui. Eu unul mă simt bogat în Dumnezeu. Cea mai mare bogăţie a mea e în inimă, când îl simt pe Dumnezeu şi văd că şi cel de lângă mine îl simte. Dar să ştiţi că oamenii de aici mă ajută, cât sunt ei de săraci, mă sprijină, pentru că sunt tare inimoşi. Nici eu nu le-am cerut niciodată bani, dar nici ei nu m-au lăsat. Nu aş pleca de aici, pentru nimic în lume. Mărturisesc în faţa lui Dum­nezeu! Nu pot lăsa să moară bisericile acestea! Nădăj­duiesc să trăim amândoi, şi dvs. şi eu, şi peste două­zeci de ani să vă întoarceţi aici, ca să faceţi încă un reportaj şi să vedeţi că încă sunt preot la pădureni şi că satele lor n-au murit. Eu cred că oamenii se vor în­toarce. Cu siguranţă. Liniştea de aici nu cred că o găseşti în occident.

- Linişte nu, dar bunăstare şi bani...

- Şi atât! spune apăsat, în locul părintelui, crâs­nicul, care a tăcut până acum. Şi degetul lui, îndreptat spre cer, îi întăreşte vorbele cu pecetea credinţei.

Crâsnicul Ioan Pădurean
"Simt aşa, o uşurire la inimă"

Şi-a dorit încă de mic să fie preot. S-a rugat, a învăţat, apoi a dat examen "dă preoţi", dar nu a intrat, pentru că "o fost lucrările lui Dumnezău, dă el rân­duite. O vrut să nu fiu preot, să fiu cantor." Şi de atunci, de pe la paisprezece ani, s-a "tras lângă un crâsnic bătrân" şi i-a cântat Domnului, şi oamenilor, mai bine de patruzeci de ani. "Orice lucru pă care-l faci, dacă nu-ţi place şi nu-l faci cu dra­goste, nu-l prinzi. Da eu am avut drag de biserică, şi atunci cântarea s-o lipit dă sufletul meu. Mă cheamă acu oamenii şi dân alte sate, să le cânt la înmor­mân­tarea rudelor, că ştiu să le zic viaţa celor morţi, din versuri făcute de mine. Le com­pun, aşa, pe loc, o cântare, şi oame­nii se alină cu ea. Eu îi mulţămesc Tată­lui Ceresc pentru ce mi-o dat. Munca asta dă la biserică m-o ajutat cu tăt. Totu-i de la Dumnezău şi noi îi mulţu­mim. Că degeaba lucră omu şi nădăj­du­ieşte numa în el, că fără Domnu, lucri fără rost. Tre să ai o credinţă şi o dra­goste faţă de Cel care ne-a lăsat toate pă pământ şi ne vede şi ocroteşte pă toţi."
Ca mai toţi pădurenii, Ioan a deprins, şi el, credinţa de la bunici şi de la părinţi. "Tata se ruga nesmintit, în fiecare dimi­neaţă şi sara. Că el săracu n-o fost anga­jat nicăorea, ş-apăi o grijit tătă viaţa dă oi. Da or de era acasă, or de era cu oile, nu să exista dimineaţă să nu stea drept în faţa icoanei şi să să-nchi­­ne. Şi aşa fac şi eu. Mă-nchin şi spun rugă­ciunile pă care le respect - Tatăl nos­tru, Maica Pre­cistă, Milu­ieşte-ne pă noi Doamne. Ş-atunci Dumne­zău parcă mă luminează. Simt o uşu­rire, parcă ceva-i în inimă. Ş-apăi, după ce zâc rugă­ciu­nile pă care le ştiu, mai spun: «Doamne, Tată Ce­resc, îţi mulţămesc de tot ce-mi dai şi păntru tot aju­torul pă care mi-l dai. În lu­crarea şi drumurile pă care le fac, Tu, Doamne, însoţeş­te-mă şi fii cu mine şi m-adu în pace acas şi păzeşte-mă!». Ăste cuvinte de la urmă îs din sufletu' meu, nu din carte."
Înainte să mă despart de badea Ioan, l-am întrebat ce ar trebui să facă românii ca să-şi păstreze credinţa în Dumnezeu. Mi-a dat un răspuns pe care nu mi l-a mai dat niciun preot sau duhovnic iscusit - "Să mai ier­tăm! Că focul nu să stinje cu foc, focul să stinje cu apă. Dacă un om dă cu o piatră în mine şi eu o iau şi o arunc iar spre el, cre­dinţa mea să stinje. Dar dacă întorc obrazul şi zâc - «Dumnezeu să-ţi dea sănă­tate!», atunci credinţa ră­mâne vie în inima mea."

Maria Bălan
"Frică de moarte? Ba o iubesc!"

Am întâlnit-o într-o margine de ogor. Maria Bălan îi e numele. Micuţă, adusă de spate, beteagă de un ochi pe care-l ţine mereu închis, şi cu sapa în spate, pare aşa de când lumea. Venea de la ţarină, că "dădusă buruienile în fasole". Are optzeci şi şase de ani, "dar nu s-astâmpără", după cum mi-a mărturisit fiul ei, care a ajuns la şaizeci. "Eu lucru greu, că am reumă, da mama mă întrece. Mereu fuge de acasă la ţarină să sape. Îi tot spun să steie cumin­te, că-i bătrână de acu, dar n-o pot ţine-n loc." Şi aşa ca ea sunt toţi pădurenii. Nu pot sta în loc. Nu au cum. Sunt juraţi din leagăn, cu rugăciunea şi munca, iar când le vine ceasul, mor - nu de boli sau de bătrâneţe - ci pentru că sunt neputincioşi şi nu-şi mai pot lucra ţarinile. "Mie mi-i tare greu să merg, nu pot să mai mişc picioarele şi tare mi-i ciudă, că de lucrat mai pot lucra. Ţân bine încă în mână sapa, da n-am cum s-ajung la ţarină, dăcât tare greu. Şi m-amărăsc... Uite aşa îmi aştept moartea..."

- Dar nu ţi-i frică de moarte, ţaţă Marie?

- Frică? Ba o iubesc!

(Fotografiile autorului)