Aș fi vrut să pot spune că, locuind doar la câțiva kilometri depărtare de Mânăstirea Prislop, mă număr printre cei care merg des la mormântul Părintelui Arsenie Boca, că-i păstrez imaginea lângă icoanele din casă sau că nu ezit să cumpăr orice carte ce are, într-un fel sau altul, legătură cu numele Sfinției sale. N-o fac, pentru că n-ar fi adevărat. Adevărat e, însă, că Părintele mi-a salvat viața, demult, la doar câteva luni după moartea sa. N-am vorbit prea des despre asta. O fac acum...
Încă liniște
Era o vreme când la Mânăstirea Prislop era foarte multă liniște. Trecuseră doar câteva luni de la moartea Părintelui Arsenie Boca. Pe atunci, mergeam foarte des, ba chiar, adolescentă fiind, stăteam acolo zile la rând, înaintea examenelor importante. Nu avusesem ocazia să-l cunosc pe Părintele Arsenie, dar îi simțeam prezența în gândul și-n vorba măicuțelor ce-l cunoscuseră și-l plângeau. Era, totodată, și ciudată, întrucâtva, pentru mine, bucuria ce răsuna din glasurile celor care-mi vorbeau despre el. Eram îndemnată mereu: "Du-te la mormântul Părintelui și vorbește-i, ca și când ar fi viu. Dacă ai o problemă sau o rugăminte pe care o faci cu inima curată, cu siguranță Părintele te va ajuta!". Eram prea tânără să am probleme...
Într-o zi, s-a întâmplat să am o discuție în contradictoriu cu o persoană mai în vârstă, tocmai în incinta mânăstirii. M-am cam supărat, deși nu aveam neapărat motive. M-am decis să merg la mormântul Părintelui, să-i vorbesc, să mă liniștesc. N-am luat-o pe cărarea obișnuită, ci pe ocolite, pe un deal din apropiere. În dreptul cimitirului, urma doar să traversez albia unui pârâiaș secat. Era o primăvară tare frumoasă, o zi senină și liniștită. Mai aveam câțiva metri până la cimitir, când, de undeva, de pe un alt deal, am văzut venind spre mine câțiva câini ciobănești. Erau mari și tare, tare furioși - câinii turmei de oi de la stâna din apropiere. M-am oprit. Nu știu dacă am apucat să mă sperii. Oricât aș fi strigat după ajutor, prea departe erau și stâna, și chiliile măicuțelor, ca să mă fi putut auzi cineva. Mi-am spus: "Nu mi se poate întâmpla nimic, căci merg la mormântul Părintelui Arsenie!". Am stat pe loc. Câinii s-au apropiat, lătrând nervoși. Ne despărțeau vreo trei metri, când s-au oprit brusc. Parcă se loviseră de un perete. Au încetat să latre, au început să dea din coadă, s-au uitat nedumeriți la mine, după care s-au întors și au plecat, ca și când nici nu fuseseră acolo. Sau ca și când eu nu fusesem acolo. Am ajuns, tremurând, la mormânt. Am stat mult, m-am rugat și i-am mulțumit Părintelui de ajutor. De atunci, trec nepăsătoare printre haite de câini vagabonzi și niciunul nu se apropie de mine. Intru în curți cu câini fioroși, și se gudură pe lângă mine, și ne împrietenim, de se miră până și stăpânii și nu înțeleg ce se întâmplă...
Simt mereu ajutorul Părintelui, cerut sau nu. În lucruri mici, în lucruri mari, dar importante toate, la un moment dat.
Și, totuși... Abia anul acesta s-a întâmplat să ajung la Vața de Sus, locul în care s-a născut Părintele Arsenie Boca.
Septembrie în Apuseni
În Apuseni, la sfârșit de septembrie, toamna de-abia-și insinuează venirea. Iarba, cosită după rânduială, e de un verde nefiresc, primăvăratic. Flori galbene și înalte, ca un fel de sori căzuți de sus, stau aliniate soldățește pe firul Crișului. O ceață albicioasă și străvezie se ridică încet de peste văile unde stătuse ascunsă de cine știe când, și pare un caier imens, tors de vreo vâlvă a locurilor. Undeva, foarte aproape, se simte cum răsare soarele. Ca și când lumina-i moale nu s-ar vrea numai văzută, ci percepută pe de-a-ntregul, cu toate simțurile. E semn de bine: la ceas de sărbătoare, Apusenii își așteaptă, primeniți și calzi, oaspeții, ca de fiecare dată. Și dacă încă nu s-au stins cu totul ecourile și emoțiile serbărilor de la Țebea, când toată suflarea moțească și-a cinstit Crăișorul, de această dată, spre o altă cinstire vin nu numai moții, ci o mulțime de credincioși din toate colțurile țării: ziua de naștere a Părintelui Arsenie Boca, sfântul Ardealului, născut aici, la doi pași de Brad, la Vața de Sus.
Unde s-a născut sfințenia
Sute de credincioși îl caută zilnic pe Părintele, la Mânăstirea Prislop, în Țara Hațegului, rugându-se la mormântul în care i se odihnește trupul. Florile, rugăciunile și lacrimile par a nu se sfârși niciodată, acolo. Dincoace, în Țara Moților, unde Părintele își are rădăcina și de unde și-a pornit rostul spre lume, spre eternitate și spre sfințenie, vin mai puțini credincioși, și doar o singură dată pe an: atunci când ar fi fost ziua de naștere a Părintelui: pe 29 septembrie.
Dealul Bujoara e locul unde s-a născut sfințenia. O casă micuță, din bârne de lemn, a adăpostit copilăria lui Zian, încă neștiutul înger cu ochi albaștri, cum numai cerul mai are culoarea uneori, în zile senine și curate. Aici, lângă mama Creștina și bunica Păscuța, copilul cel frumos și cuminte s-a apropiat, pentru prima oară, de Dumnezeu. Poate nu-l căuta încă, dar de găsit, Îl găsise, cu siguranță, în iarba cea verde și florile fără număr, în cerul când senin, când înnorat, dar de fiecare dată la fel de aproape. În rugăciunile rostite la ceas de seară și-n "Tatăl nostru" cel de fiecare zi... Căsuța aceea de-nceput de lume nu mai este. După ce Creștina s-a recăsătorit, într-un sat din Banat, și copilul Zian a crescut și a plecat să trăiască ce DUMNEZEU îi va fi rânduit, căsuța a mai rezistat, fără glas și suflet, încă o vreme. Apoi a-ngenuncheat, și ea, subt vremi. Și pentru că nimic nu e întâmplător, pe locul unde casa va fi fost odinioară, se înalță acum o troiță, în memoria Părintelui. E dorința celor care au cumpărat teren pe dealul Bujoara. Sunt familii de preoți și sunt cei care organizează aici, de vreo zece ani, slujbe de pomenire a Părintelui, la fiecare sfârșit de septembrie. Și tot ei intenționează să ctitorească pe aceste locuri o mânăstire. Cum altfel?...
Sâmbătă, 27 septembrie 2014. Cu doar o zi în urmă, neguri potrivnice și vânturi supărate au întunecat Țara Moților. O ploaie rece, venită de niciunde, părea să zădărnicească intențiile celor ce-și plănuiseră drumul de a doua zi, în vârful dealului. Și, totuși... Încă de la primele ore ale dimineții, soarele a acoperit cu lumină întreaga zonă. Sau, poate, va fi fost Părintele, îmbrățișându-și, de departe, oaspeții. "Am crezut că nu se vor încumeta prea mulți să urce dealul, după cum o fost vremea aseară", spune Minodora Hațegan, venită din Alba Iulia. "Dar, ajunsă sus, îi vedeam cum vin și tot vin, din toate direcțiile, de unde nici nu gândeai c-ar fi putut fi drum. Or fost destul de mulți, cred că peste 400 de persoane au participat la slujba de sfințire a troiței, ridicată în memoria Părintelui Arsenie Boca". Slujba a fost oficiată de șapte preoți, veniți din Timișoara și de pe-aici, din împrejurimile satului Vața de Sus. Oamenii le-au ascultat, răbdători și liniștiți, cuvintele. Doar gândul le-a fost mereu, undeva, mai sus, cât de aproape se va fi putut de Părintele Arsenie. Lângă memoria căruia au așezat nu numai flori și lumânări aprinse, ci și rugi fierbinți, de ajutor.
În fața crucii
...Așa cum au făcut și duminică, 28 septembrie 2014, aceiași și mulți alții, la Vața de Sus. Sfânta Liturghie și slujba de duminică s-au sfârșit deja, de mai bine de o oră. În curtea bisericuței din sat, câteva doamne stau de povești, pe niște bănci așezate la soare. E-atât de cald, încât, dacă n-ai ști, mai că nu ți-ar veni să crezi că e sfârșit de septembrie. Mai e jumătate de oră până când ar trebui să înceapă slujba de parastas, în memoria Părintelui Arsenie. Lângă poartă, un drapel tricolor uriaș are drept stemă chipurile lui Avram Iancu și al Părintelui Arsenie Boca. Cum intri, în partea dreaptă, albă și curată, tăiată fin în marmură, e crucea ridicată, cu ani buni în urmă, tot în memoria Părintelui. Are un soclu înalt și trainic și e îngrădită de un foișor micuț, din lemn. Lângă ea ard o mulțime de candele, iar buchetele de flori stau așezate frumos, în vaze elegante. În doar câteva minute vin, fără să-ți dai seama de unde, o mulțime de oameni. Se așează cuminți în fața crucii, pe bănci, printre mormintele din cimitir, pe lângă zidul casei parohiale sau în drum, aninați de gard. Cu toții vor să fie cât mai aproape de soborul de preoți ce va oficia parastasul și apoi slujba Sfântului Maslu. De parcă apropierea asta, în trup, de cele sfinte, îi va apropia de însăși sfințenia Părintelui, de ajutorul pe care nădăjduiesc toți a-l primi din partea sa. Sunt mulți, vreo 500 de persoane, venite din toate colțurile țării. Cei mai mulți sunt tineri. Îmbucurător, cu siguranță. Discută unii cu alții, cunoscuți sau nu, ceea ce umple zona cu un zgomot fin, ca de ploaie, un murmur învăluitor. O vreme, doar. Până când cei nouă preoți încep oficierea slujbei. Liniște. Și cerul, nefiresc de albastru, coboară parcă, întrupat, printre credincioși, așezându-li-se în suflet, ca semn că Părintele e și el acolo. Ca semn că, într-un fel sau altul, Părintele s-a întors, fie și vremelnic, acasă. Printre oamenii ce-l îndrăgesc, ce-i cinstesc memoria, ce-l vor rânduit în calendar, printre sfinții mai vechi sau mai noi ai țării.
Intru în vorbă cu o doamnă în vârstă, lângă care m-am așezat întâmplător. Se numește Mia Copandi și e din Arad. Are 81 de ani, iar aici, la Vața de Sus, vine de vreo zece ani. "Am venit la marele eveniment dedicat Părintelui Arsenie Boca, la care în fiecare clipă, în fiecare minut, se întorc mii de oameni, cu rugăminți către DUMNEZEU, prin el. Vin deja de zece ani, dar parcă anul acesta e mai animat. Grozav mi se pare a fi că vin oameni din cele mai diverse colțuri ale țării să cinstească memoria Părintelui! Părintele Arsenie Boca mi se pare o minune în sine, un dar al lui DUMNEZEU pentru această țară. E un ceva în care trebuie să crezi, dincolo de orice fel de așa-zise manifestări, mai mult sau mai puțin concrete".
Și mă gândesc: poate e firesc ca drumul canonizării Părintelui Arsenie Boca să fie lung și greu. Pentru că trebuie să treacă, înainte de toate, izbăvitor și blând, prin sufletele tuturor celor care, cunoscându-l sau nu, cât timp a fost în viață, îl simt, mai mult decât orice altceva, al lor. Și poate că măcar acum, când, la sfârșit de noiembrie, se vor împlini 25 de ani de la moartea Părintelui Arsenie Boca, locul din fața crucii, de pe mormântul de la Prislop, se cere atins de-ngenuncherea unui Patriarh. Cum nu s-a întâmplat încă...
În Apuseni, sunt fără de număr crucile de hotar, așezate la răscruci de drumuri sau unde drumuri au fost cândva. Altcândva. Ca semn că drumul - către orice va fi fiind să ducă - poate avea nu numai un capăt, ci și un sfârșit. Doar Sfințenia celor aleși și credința celor mulți nu se sfârșesc niciodată.
CAMELIA STÂRCESCU