Crâmpeie din grădina raiului

- Despre prietenia dintre animale şi sfinţi -- Despre prietenia dintre animale şi sfinţi -

Sfântul Gherasim vindecă un leu

Sfântul Gherasim trăise în deşert încă din tinereţe. Se învăţase cu mireasma lui de piatră arsă de soare, cu rarele lui ierburi aspre şi ţepoase, cu vântul care sufla nebun pe nemărginirea aurie şi, mai ales, cu nop­ţile lui. Da, pentru nopţile ace­lea din deşert părăsise el lumea. Erau întotdeauna nesfârşite, cu ce­rul imens, plin de stele, prăbuşit par­că peste pământ. În miezul lor, la câteva ceasuri după ce soarele scă­păta, liniştea se întindea nestin­gherită şi clară, încremenindu-i sim­ţurile, lăsând rugăciunea să-i copleşească sufletul. Da, mai ales pentru nopţi iubise el deşertul încă din tine­reţe, lăsând în urmă lumea cu toată frământarea ei sear­bădă, care pleca de nicăieri şi ajungea niciunde. În Postul cel Mare, obişnuia să plece din mânăstire, luând cu el doar un ulcior cu apă. Zilele se scurgeau atunci liniştite, egale una cu cealaltă, ritmate doar de psalmi şi închinăciuni. Ştia atunci că nu-şi mai trăieşte sieşi. Că şi-a lepădat sufletul mic şi cuprins de patimi prezenţei infinite şi limpezi a lui Hristos.
Într-una din acele zile însorite de har, s-a întâlnit cu un leu. Uriaş şi mândru ca un rege, dar abătut şi trist ca un om în pragul morţii. S-a strecurat până la el cu paşi vătuiţi, în timp ce Sfântul Gherasim se ruga. Nu l-a auzit. S-a trezit cu el în faţă, privindu-l drept în ochi, fără sfială, şi l-a simţit că suferă şi că-l roagă, aşa, fără cuvinte, doar cu graiul lui de sălbăticiune, să-i curme durerea. I-a văzut piciorul mare şi umflat şi s-a gândit că-i beteag. Nu i-a fost nicio clipă frică de el. În urma rugăciunii, inima i se frăgezise şi simţea doar milă pentru întreaga zidire. Ar fi vindecat şi-un şar­pe veninos, dacă i-ar fi cerut-o. Aşa că sfântul i-a luat leului laba în mână şi-a găsit un spin înfipt în ea. Era acolo de câteva zile, căci copsese şi făcuse puroi. Când i l-a smuls, leul a gemut înăbuşit şi i-a întors o privire caldă. În clipa aceea a simţit că vor fi prieteni pe viaţă, dar nu i-ar fi trecut prin minte cât de strâns se va lipi de sufletul lui fiara aceasta uriaşă, de care fugeau toate sălbăticiunile deşertului. I-a spălat rana cu puţină apă, a însemnat-o cu semnul crucii şi a aşe­zat peste ea câteva boabe de răşină, pe care le purta tot timpul la el. Apoi şi-a rupt o fâşie din rasa lui po­nosită şi i-a legat leului piciorul. Animalul l-a mai pri­vit o dată în ochi, apoi i-a lins încet mâna şi s-a tolănit lângă el. După răsuflare, sfântul a înţeles că adormise, zdrobit de osteneala durerii.
Când s-a trezit, l-a mângâiat pe coama-i stufoasă, iar leul s-a supus, plecându-şi capul ca o pisică. Era, de acum, al lui şi, deşi nu ştia ce va să facă după ce se va întoarce în mânăstire, se gândea de pe acum că nu-l va lăsa inima să-l alunge. Între ei se ţesuse o legătură nevăzută. Săriseră împreună peste o prăpastie pe care oamenii şi animalele nu o mai trecuseră de mii de ani.

Leul paznic peste un catâr

De sărbătoarea Învierii, Sfântul Gherasim s-a în­tors în mânăstire. În urma lui, cuminte ca un câine, venea leul, care nu se mai despărţise de el nicio clipă. La început, fraţii din obşte s-au speriat. Le era frică şi să iasă din chilii, dar când bătrânul i-a încredinţat că fiara e blândă şi când au văzut cum mănâncă din mâna lui doar linte şi pâine, au prins curaj. Hotărât lucru, leul nu mai era leu! După câteva luni, s-au gândit să-l pună la muncă, să-i ajute la treburile zilnice. Sfântul Gherasim l-a luat deo­parte şi, vorbind cu el ca şi cu un copil, l-a rugat să stea lângă catârul mânăstirii, în timp ce acesta păştea. Nu care cumva să-l vâneze vreo altă fiară. Iar leul s-a supus. Aşa că pelerinii care poposeau în lavră puteau vedea dimineaţa cum catârul pleca la păscut cu leul care păşea în urma lui.
Dar, într-o seară, leul s-a întors fără catâr. Fraţii au alergat la stareţ, strigând că fiara îşi redobândise ve­chiul nărav - le mâncase animalul de povară, cu care cărau apă pentru mânăstire. Monahii erau furioşi şi temători. Dacă leul ucisese un biet ierbivor, înseamnă că se să­turase de linte şi pâine şi pof­tea din nou la carne. Putea să se repeadă şi la ei! Trebuia alun­gat din obşte! Negreşit! Locul lui e în deşert, cu celelalte fiare, mânăstirea e pentru oameni şi animale domesticite. Da! Chiar aşa! Ce-i venise stareţului să-l aducă aici?!
Sfântul Gherasim le-a as­cul­tat smerit vorbele mânioase, apoi a încercat să-şi apere prie­tenul. Poate că s-a nărăvit iar la carne şi a greşit. Dar noi nu gre­­şim? Zilnic! Iar Domnul ne îngăduie, cu tot cu greşeli. E de neapărată trebuinţă ca fraţii să-i arate bietei sălbăticiuni dragos­te şi să-i lase răgaz să se în­drep­te. Şi pentru asta, Sfântul Gherasim s-a legat că-l va certa şi-i va da şi un canon pe mă­sură. "Unde este catârul? L-ai mân­cat? Bine este cuvântat Dom­nul, că nu te vom alun­ga de aici, dar tot ce făcea catârul, slujind la tre­buinţa mânăstirească, vei face de acum tu!" Leul a ascultat mustrarea cu capul plecat, ca un om spăşit. I-a privit apoi cu ochii blânzi pe fraţi şi a primit să care apă în locul măgarului. În fiecare zi, chiar înainte de revărsatul zorilor, pleca la Iordan unde un călugăr îi încărca pe spate un vas mare, plin-ochi cu apă. Se zorea apoi spre mânăstire, mergând lin ca să nu-l verse. Şi făcea asta cu un soi de nepăsare, de parcă toată viaţa nu ar fi hălăduit liber prin deşert, ci ar fi fost un biet animal de povară. Până într-o zi, când aproape de el a trecut o caravană. La coada ei, încărcat ochi cu sa­mare, mergea catârul mâ­năstirii. Dobitocul fugise de leu în timp ce păştea şi fu­sese apoi prins de câţiva ne­gustori, care-l luaseră în ca­ravana lor.
Văzându-şi catârul legat, leul s-a repezit răcnind la că­mile, care au fugit care în­cotro, iar el i-a luat frâul în dinţi şi l-a adus la mânăs­tire. Spre seară, intra voios cu el de căpăstru, ca un ţă­ran gospodar care-şi aduce vita de la păscut. L-a dus ţin­tă la stareţ, a fluturat mân­dru din coada stufoasă, a mugit uşor şi i-a aşezat laba uriaşă pe genunchi. Ce­rea împăcare. Ochii Sfântului Gherasim se vor fi um­plut de lacrimi, văzând cinstea prietenului său spălată: "Fraţilor, în zadar am ocărât leul, crezând că a mân­cat catârul! Se cuvine să-i cerem iertare". Aşa că a îngenuncheat în faţa lui, i-a cuprins în braţe coama de uriaş al deşertului şi l-a strâns cu duioşie. "De acum te vei numi Iordan!" S-au scurs aşa cinci ani de zile, iar obştea a trăit de atunci în pace cu sălbăticiunea.

Prietenie pe viaţă şi pe moarte

Îşi aduc aminte toţi călugării că în seara aceea Iordan a fugit în deşert. Monahii nu ştiau ce l-a apucat, pentru că nu mai făcuse niciodată asta. Poate că sim­ţea şi el că Sfântul Gherasim e bol­nav şi trage să moară, sau poa­te că Dum­nezeu nu a vrut să-l lase să-şi vadă stăpânul trecând pragul acestei vieţi. De întors s-a întors doar după ce stareţul fusese deja îngropat şi toată mânăstirea era în doliu. A intrat păşind uşor, fără să-l simtă nimeni, şi s-a oprit la chilia sfântu­lui, pufnind uşor, a chemare. Fraţii au venit şi au în­cercat să-i spună că stăpânul lui nu mai este printre cei vii, că şi inima lor e îndurerată ca şi a lui, dar că trebuie să se împace cu asta. Nimeni nu poate stăvili moar­tea. Iordan i-a ascultat spă­şit, dar apoi a început să alerge prin mânăstire, căutându-l pe sfânt. A mers la trapeză, la chilii, la grajduri, răcnind uşor, a jale. A venit la el chiar Savatie, ucenicul apropiat al Sfântului Gherasim - "Iordane, Iordane, nu-l mai cău­ta! Stareţul nostru ne-a lăsat săr­mani şi s-a dus către Domnul!" Leul s-a oprit, l-a pri­vit cu ochii lui mari şi aurii, şi a alergat spre grajduri, continuând căutarea. Monahii l-au privit trişti, apoi Savatie a fugit în urma lui, strigând: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde e în­mormântat stareţul!". Iordan s-a oprit, de parcă ar fi înţeles fiecare cuvânt. S-a întors neîncrezător şi l-a ur­mat pe Savatie. Când au ajuns la mormântul Sfântului Gherasim, leul a încremenit. Ai fi zis că e mort, dacă nu i-ai fi văzut spinarea ridicându-se şi coborând. Apoi un răget ca un tunet a cutremurat mânăstirea, iar capul lui uriaş s-a prăbuşit în ţărâna proaspăt săpată. A rămas aşa, prăvălit de durere. Apoi un alt răget şi încă unul au cutremurat aerul uscat. Peste dunele de nisip începuse să apună soarele.
Stă scris în toate vechile hrisoave că Iordan nu a mai părăsit de atunci nicio clipă mormântul Sfântului Gherasim. Monahii au venit la el, aducându-i apă şi mân­care, dar leul le-a lins doar mâinile, şi-a ridicat ochii trişti, apoi s-a întins pe mormânt cât era de lung. În primele zile, răgetul lui mai tulbura slujbele, dar apoi s-a auzit din ce în ce mai stins, transformat în­tr-un scâncet sfâşietor, ca de pui de om. Apoi, peste deşert s-a înstăpânit nemişcată liniştea. Într-o dimi­neaţă, când au mers să cădească mormântul sfântului, fraţii l-au aflat pe Iordan mort. Se sfârşise de dorul prie­tenului său. Povestea lor a străbătut deşertul şi vea­curile, iar în icoana sa, Sfântul Gherasim e pictat mereu împreună cu prietenul său, leul Iordan. Ca o mărturie vie a paradisului de odinioară, în care fiarele şi oamenii trăiau în bună pace.

Francisc din Assisi, frăţiorul greierilor şi al turturelelor

Dacă Dumnezeu nu l-ar fi făcut om, Sfântului Fran­cisc din Assisi i-ar fi plăcut, cu siguranţă, să fie o floare. Da, da, o floare, una mică, delicată, pe care, ca să o bagi în seamă, trebuie să fii atent şi să ai sufletul frumos. Cred că ar fi înflorit tot anul. Nu pentru el, ci pentru oameni, căci toată viaţa lui a trăit numai pentru ceilalţi. Aşa a ajuns să fie prietenul tuturor - nu numai al oamenilor, ci şi al animalelor cu care se întâlnea, fie ele micuţe - insecte, păsărele - sau sălbăticiuni din pădure, de care noi ne temem. Vorbea cu ele ca şi cu semenii săi - di­rect, simplu, din inimă, a­vând credinţa că va fi ascul­tat. Şi aşa se şi întâmpla.
Aşa l-a ascultat, odată, un greiere care obişnuia să cânte chiar atunci când Francisc se ruga. Se ruga din inimă, topit de dragoste, spunând doar câteva cuvinte şi înălţându-se uneori de la pământ. În stările acelea de extaz, ţârâitul greierului îi risipea aten­ţia. Aşa că a mers la găurica din pământ în care stătea acesta şi l-a chemat afară. Supus, greieraşul a ieşit şi s-a căţărat pe degetul sfântului. Francisc i-a vorbit ca unui copil: "Te-aş ruga să taci puţin până mă rog eu, după aceea poţi să cânţi din nou, cât vrei". Şi micuţa gânganie, sme­rită, l-a ascultat. Nu a fost singura.
S-a întâmplat chiar ca Francisc, în elanul lui de iu­bire, să le predice unor turturele, după ce primise de la Hristos chemarea de a vesti evanghelia tuturor. Aşa că sfântul s-a gândit că nu poate să le excludă pe păsărele de la pro­po­văduire. Le-a spus însoţitorilor săi, Cannaio şi Bevangno: "Mă veţi aştepta aici, pe drum, iar eu o să merg mai încolo să le predic surioarelor mele păsărele". Şi toate zburătoarele din apropiere au pornit spre el într-un iureş şi s-au aşezat în copacii din preaj­mă şi pe câmpul din faţa lui. Erau atât de multe încât, pe une­le, Francisc le atingea cu pulpana rasei, dar ele nu se speriau. "Su­rioarelor, voi trebuie să-i aduceţi laudă Domnului, pentru că El v-a dat libertatea de a zbura şi un veşmânt pentru care nu tre­buie să ştiţi să toarceţi sau să coa­seţi. Voi nu aveţi nevoie nici să semănaţi, nici să seceraţi, pen­tru că Domnul însuşi vă hră­neşte, vă dă râurile ca să puteţi bea, munţii şi văile ca să aveţi unde să vă adăpostiţi şi arbori înalţi ca să vă faceţi cuiburile. De aceea, întotdeauna, să vă stră­duiţi să-l iubiţi pe Dumnezeu!".
Martorii spun că, pe tot timpul predicii, păsările au ascultat fără să scoată un sunet, iar la final, după ce sfântul le-a binecuvântat, au început toate să ciri­peas­că, fiecare în felul ei, făcând o zarvă asurzitoare. Îşi arătau, în felul lor, bucuria.

"Nu-l ucideţi pe fratele lup!"

Era o blestemăţie de animal - mare cât un viţel şi rău ca un diavol. Nu-l văzuseră decât câţiva săteni, şi aceia de-abia scăpaseră din gura lui. Fiara se nărăvise la carne de om şi de-acum nu mai aveau trai cu ea. Azi un miel, mâine o oaie, apoi un copilaş micuţ, se părea că lupul nu mai putea fi oprit de nimeni şi de nimic. Sătenii din preajma cetăţii nu ştiau ce să mai facă. Umblau cu toţii înarmaţi, de parcă ar fi fost război, îşi închideau copiii în case şi noaptea nu mai ieşeau afară nici de-ar fi fost să ia foc toată cetatea.
Când Francisc a ajuns în Agobbio, teama era atât de mare, încât o puteai adulmeca. Vâzând durerea oamenilor, sfântul s-a gândit să iasă în calea lupului şi să-l îmblânzească. În zadar au stăruit cu toţii, în­cercând să-i spună că nu e chip să dai piept cu fiara. Nu au reuşit decât să-l stârnească şi mai mult. Aşa că nu au avut încotro şi a trebuit ca o mână de bărbaţi cucernici şi viteji să-l însoţească până la hăţişul în care se spunea că lupul îşi avea sălaşul.
Francisc a plecat fără teamă, frământând din buze o rugăciune, dar, când s-au apropiat de hăţiş, au în­lem­nit cu toţii. Namila de lup ieşise în calea lor, clefăind din colţii albi. S-au gândit că e clipa prielnică să-l răpună, dar sfântul le-a luat-o înainte şi s-a aruncat în faţa fiarei. A însemnat-o cu semnul crucii şi le-a strigat înso­ţitorilor: "Vă rog, nu-l ucideţi pe fra­tele lup!" Apoi i-a şoptit: "Vino aici, frate, şi-ţi poruncesc în nume­le lui Hristos să nu le faci rău înso­ţitorilor mei". După binecuvânta­rea sfântului, lupul a venit şi s-a aşezat la picioarele lui Francisc. El l-a cuprins de gât, ca pe un câine cre­dincios, fără teamă că ar putea pătimi ceva şi a început să-i vor­beas­că, de parcă ar fi fost om. "Fra­te lup, frate lup, ştiu că suferi de foame, dar ai făcut multe pa­gube prin aceste locuri. Ai omorât făptu­rile lui Dumnezeu, fără îngă­duin­ţa lui. Pentru asta, ai merita furci, ca un hoţ şi ucigaş ce eşti. Dar eu, fratele meu lup, vreau să fac pace între tine şi ei, iar dacă tu nu-i vei mai ataca, ei îţi vor ierta orice pagubă din trecut şi nu te vor mai urmări să te omoare. Eu promit că sătenii îţi vor da de mâncare de acum încolo, dar tu poţi să-mi promiţi că nu vei mai ataca pe nimeni, niciodată?". Şi atunci s-a întâmplat. Francisc i-a întins mâna ca unui prieten, iar lupul, care stătuse la picioarele sfântului, şi-a plecat ure­chile de-a lungul capului apoi şi-a aşe­zat laba în mâna lui, aşa cum face orice câine care-şi iubeşte stăpânul. Sătenii, uluiţi de blândeţea fiarei, au dat de veste în cetate. Femei cu copii în braţe, bă­trâni care abia puteau să meargă, împreună cu toţi băr­baţii în putere, s-au strâns să vadă cum lupul mergea spăşit în urma sfântului. Te­roarea luase sfârşit.
Doi ani neîntrerupţi, uriaşul lup din Agobbio s-a purtat ca un câine credincios. Toată cetatea îl hrănea, iar el se plimba liber şi nestingherit printre casele oa­menilor, se juca împreună cu ţâncii, fără a face rău ni­mă­nui. Când a murit, au plâns toţi du­pă el, căci pierduseră nu numai un prie­ten, ci şi un martor al uneia dintre cele mai mari minuni săvâr­şite de Sfân­tul Francisc, sărăcuţul din Assisi, frăţiorul oamenilor şi al tuturor sălbă­ti­ciunilor.

Ursul Sfântului Serafim de Sarov

Matrona Plesţeieva nu dormise aproape toată noaptea. Cu o zi înain­te, mersese la Sfântul Serafim în chi­lia sa, deznădăjduită şi cu pute­rile sufleteşti sleite. Avea o ascultare grea, iar ispitele o duseseră la dez­nădejde. Dar batiuşka (părinţelul), îi luase par­că povara inimii cu mâna. Îi vorbise blând, îi ştersese lacrimile cu dosul pal­mei, ca şi cum ar fi fost fetiţa lui, şi apoi o împinsese uşor spre icoana Maicii Domnului: "Hai­de, surioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu te va mângâia". Când a sărutat chipul Maicii Domnu­lui, un fulger dulce i-a pătruns în inimă şi a uitat toate necazurile pentru care se grăbise la du­hov­nic. "Copi­lă, mâine nici să nu mai stai la sluj­ba utreniei. Când te trezeşti, să por­neşti spre chilia mea din pustiu, să vorbim. O să ţi se dez­lege toate bă­ie­rile sufletului. Ai să vezi..."
Cuvintele sfântului îi răsunau şi acum în minte, când mergea prin pă­durea deasă, care o înfri­co­şa. Ştia că-i va fi teamă să mear­gă la chilia din pustiu a duhovni­cului şi-i era greu de înţeles de ce acesta o che­ma­se acolo. Dar tre­buia să facă as­cul­tare. "Doamne, Iisuse! Doamne, Iisuse, ajută-mă să ajung!". Striga necontenit şi în suflet i se aşternea un colţişor de pace.
Când a văzut printre copaci po­iana în care era chiliuţa sfântu­lui, bucuroasă, a vrut să se repeadă la uşă să-şi ves­teas­că sosirea, dar l-a văzut pe batiuşka stând pe o buturugă, cu o namilă de urs în faţă. De teamă, nu şi-a mai putut mişca niciun deget. Simţea cum frica îi îngheaţă sângele, cum o strânge încet de gât, lăsând-o fără aer. Încă o clipă şi nu va mai putea să respire. Cu ultimele puteri, a îngăi­mat stins: "Mor, mor! Ba­tiuş­ka! Mor!", apoi a căzut la pământ, ca un lemn. Ultima imagine a fost cea a sfântului care se apleca asupra ei.
"Hai, bucuria mea, hai, revino-ţi! Moartea ta întârzie. Trebuia să te bucuri de ceea ce ai văzut". A luat-o uşor de braţ şi apoi au plecat să se roage. Alături de sfânt, pădurea i-a devenit, parcă, prietenă. "Surioară", îi spuse Sfântul Serafim, băgând mâna într-o desagă veche din care a scos o bucată de pâine, "acum îi vei da tu de mâncare ursului!". Matrona a în­lemnit. Nu-i trecuse prin minte că totul e o încer­care. Că sfântul a chemat-o tocmai aici, la chilia lui din pădure, cu un rost anume - să-i zdruncine teme­rile, să o ajute să se înfrângă pe sine pentru ca, apoi, liberă şi liniştită, să se poată dărui întru totul ascultării ei din mânăstire. "Mi-e teamă, batiuşka, mi-e tare tea­mă că o să-mi mănânce mâna". "Nu, soră, nu-ţi va mânca mâna, crede-mă". Şi când a privit-o cu ochii lui albaştri, toată neîncrederea s-a topit. A luat bu­cata de pâine şi s-a aşezat pe buturugă. În câteva clipe, a apărut şi ursul. Şi parcă nu mai era atât de fio­ros, ba chiar i se părea frumuşel, cu mersul lui agale şi ochii mici şi negri, ca două bobiţe de strugure. A ve­nit la ea, cuminte ca un miel. A amuşinat bucata de pâine, apoi a luat-o delicat cu dinţii, încet, parcă temă­tor să nu o sperie, şi a înfulecat-o dintr-o înghiţitură. Apoi i-a lins mâna a mulţumire. Când Matrona i-a sim­ţit limba aspră şi umedă ca o scoarţă de copac du­pă ploaie, a ştiut că-i va fi prieten. Un prieten tare bun.
"Ţine minte, soră", a zis Sfântul Serafim, "pe Sfân­tul Părinte Gherasim de la Iordan îl slujea un leu. Aşa, şi pe sărmanul Serafim îl slujeşte un urs. Chiar şi fiarele ni se supun. Tu însă te descurajezi... De ce să ne pierdem curajul?".
"Batiuşka, dacă îl văd măicuţele, vor muri de fri­că". "Nu, nu-1 vor vedea. Înainte de a trece unspre­zece ani de la moartea mea, nu vei vorbi ni­mă­nui de ceea ce ai văzut. Apoi, îţi va descoperi Dum­nezeu cui să vorbeşti".
Şi aşa a fost. Timpul a trecut, Sfântul Serafim de Sarov a plecat la Domnul, maica Matrona a ajuns stareţă şi, după unsprezece ani împliniţi, un pictor evlavios a pictat scena întâlnirii cu ursul, aşa cum i-a povestit-o chiar ea. Acum, ea este o icoană foarte dragă tuturor credincioşilor.