Sfântul Gherasim vindecă un leu
Sfântul Gherasim trăise în deșert încă din tinerețe. Se învățase cu mireasma lui de piatră arsă de soare, cu rarele lui ierburi aspre și țepoase, cu vântul care sufla nebun pe nemărginirea aurie și, mai ales, cu nopțile lui. Da, pentru nopțile acelea din deșert părăsise el lumea. Erau întotdeauna nesfârșite, cu cerul imens, plin de stele, prăbușit parcă peste pământ. În miezul lor, la câteva ceasuri după ce soarele scăpăta, liniștea se întindea nestingherită și clară, încremenindu-i simțurile, lăsând rugăciunea să-i copleșească sufletul. Da, mai ales pentru nopți iubise el deșertul încă din tinerețe, lăsând în urmă lumea cu toată frământarea ei searbădă, care pleca de nicăieri și ajungea niciunde. În Postul cel Mare, obișnuia să plece din mânăstire, luând cu el doar un ulcior cu apă. Zilele se scurgeau atunci liniștite, egale una cu cealaltă, ritmate doar de psalmi și închinăciuni. Știa atunci că nu-și mai trăiește sieși. Că și-a lepădat sufletul mic și cuprins de patimi prezenței infinite și limpezi a lui Hristos.
Într-una din acele zile însorite de har, s-a întâlnit cu un leu. Uriaș și mândru ca un rege, dar abătut și trist ca un om în pragul morții. S-a strecurat până la el cu pași vătuiți, în timp ce Sfântul Gherasim se ruga. Nu l-a auzit. S-a trezit cu el în față, privindu-l drept în ochi, fără sfială, și l-a simțit că suferă și că-l roagă, așa, fără cuvinte, doar cu graiul lui de sălbăticiune, să-i curme durerea. I-a văzut piciorul mare și umflat și s-a gândit că-i beteag. Nu i-a fost nicio clipă frică de el. În urma rugăciunii, inima i se frăgezise și simțea doar milă pentru întreaga zidire. Ar fi vindecat și-un șarpe veninos, dacă i-ar fi cerut-o. Așa că sfântul i-a luat leului laba în mână și-a găsit un spin înfipt în ea. Era acolo de câteva zile, căci copsese și făcuse puroi. Când i l-a smuls, leul a gemut înăbușit și i-a întors o privire caldă. În clipa aceea a simțit că vor fi prieteni pe viață, dar nu i-ar fi trecut prin minte cât de strâns se va lipi de sufletul lui fiara aceasta uriașă, de care fugeau toate sălbăticiunile deșertului. I-a spălat rana cu puțină apă, a însemnat-o cu semnul crucii și a așezat peste ea câteva boabe de rășină, pe care le purta tot timpul la el. Apoi și-a rupt o fâșie din rasa lui ponosită și i-a legat leului piciorul. Animalul l-a mai privit o dată în ochi, apoi i-a lins încet mâna și s-a tolănit lângă el. După răsuflare, sfântul a înțeles că adormise, zdrobit de osteneala durerii.
Când s-a trezit, l-a mângâiat pe coama-i stufoasă, iar leul s-a supus, plecându-și capul ca o pisică. Era, de acum, al lui și, deși nu știa ce va să facă după ce se va întoarce în mânăstire, se gândea de pe acum că nu-l va lăsa inima să-l alunge. Între ei se țesuse o legătură nevăzută. Săriseră împreună peste o prăpastie pe care oamenii și animalele nu o mai trecuseră de mii de ani.
Leul paznic peste un catâr
De sărbătoarea Învierii, Sfântul Gherasim s-a întors în mânăstire. În urma lui, cuminte ca un câine, venea leul, care nu se mai despărțise de el nicio clipă. La început, frații din obște s-au speriat. Le era frică și să iasă din chilii, dar când bătrânul i-a încredințat că fiara e blândă și când au văzut cum mănâncă din mâna lui doar linte și pâine, au prins curaj. Hotărât lucru, leul nu mai era leu! După câteva luni, s-au gândit să-l pună la muncă, să-i ajute la treburile zilnice. Sfântul Gherasim l-a luat deoparte și, vorbind cu el ca și cu un copil, l-a rugat să stea lângă catârul mânăstirii, în timp ce acesta păștea. Nu care cumva să-l vâneze vreo altă fiară. Iar leul s-a supus. Așa că pelerinii care poposeau în lavră puteau vedea dimineața cum catârul pleca la păscut cu leul care pășea în urma lui.
Dar, într-o seară, leul s-a întors fără catâr. Frații au alergat la stareț, strigând că fiara își redobândise vechiul nărav - le mâncase animalul de povară, cu care cărau apă pentru mânăstire. Monahii erau furioși și temători. Dacă leul ucisese un biet ierbivor, înseamnă că se săturase de linte și pâine și poftea din nou la carne. Putea să se repeadă și la ei! Trebuia alungat din obște! Negreșit! Locul lui e în deșert, cu celelalte fiare, mânăstirea e pentru oameni și animale domesticite. Da! Chiar așa! Ce-i venise starețului să-l aducă aici?!
Sfântul Gherasim le-a ascultat smerit vorbele mânioase, apoi a încercat să-și apere prietenul. Poate că s-a nărăvit iar la carne și a greșit. Dar noi nu greșim? Zilnic! Iar Domnul ne îngăduie, cu tot cu greșeli. E de neapărată trebuință ca frații să-i arate bietei sălbăticiuni dragoste și să-i lase răgaz să se îndrepte. Și pentru asta, Sfântul Gherasim s-a legat că-l va certa și-i va da și un canon pe măsură. "Unde este catârul? L-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vom alunga de aici, dar tot ce făcea catârul, slujind la trebuința mânăstirească, vei face de acum tu!" Leul a ascultat mustrarea cu capul plecat, ca un om spășit. I-a privit apoi cu ochii blânzi pe frați și a primit să care apă în locul măgarului. În fiecare zi, chiar înainte de revărsatul zorilor, pleca la Iordan unde un călugăr îi încărca pe spate un vas mare, plin-ochi cu apă. Se zorea apoi spre mânăstire, mergând lin ca să nu-l verse. Și făcea asta cu un soi de nepăsare, de parcă toată viața nu ar fi hălăduit liber prin deșert, ci ar fi fost un biet animal de povară. Până într-o zi, când aproape de el a trecut o caravană. La coada ei, încărcat ochi cu samare, mergea catârul mânăstirii. Dobitocul fugise de leu în timp ce păștea și fusese apoi prins de câțiva negustori, care-l luaseră în caravana lor.
Văzându-și catârul legat, leul s-a repezit răcnind la cămile, care au fugit care încotro, iar el i-a luat frâul în dinți și l-a adus la mânăstire. Spre seară, intra voios cu el de căpăstru, ca un țăran gospodar care-și aduce vita de la păscut. L-a dus țintă la stareț, a fluturat mândru din coada stufoasă, a mugit ușor și i-a așezat laba uriașă pe genunchi. Cerea împăcare. Ochii Sfântului Gherasim se vor fi umplut de lacrimi, văzând cinstea prietenului său spălată: "Fraților, în zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul! Se cuvine să-i cerem iertare". Așa că a îngenuncheat în fața lui, i-a cuprins în brațe coama de uriaș al deșertului și l-a strâns cu duioșie. "De acum te vei numi Iordan!" S-au scurs așa cinci ani de zile, iar obștea a trăit de atunci în pace cu sălbăticiunea.
Prietenie pe viață și pe moarte
Își aduc aminte toți călugării că în seara aceea Iordan a fugit în deșert. Monahii nu știau ce l-a apucat, pentru că nu mai făcuse niciodată asta. Poate că simțea și el că Sfântul Gherasim e bolnav și trage să moară, sau poate că Dumnezeu nu a vrut să-l lase să-și vadă stăpânul trecând pragul acestei vieți. De întors s-a întors doar după ce starețul fusese deja îngropat și toată mânăstirea era în doliu. A intrat pășind ușor, fără să-l simtă nimeni, și s-a oprit la chilia sfântului, pufnind ușor, a chemare. Frații au venit și au încercat să-i spună că stăpânul lui nu mai este printre cei vii, că și inima lor e îndurerată ca și a lui, dar că trebuie să se împace cu asta. Nimeni nu poate stăvili moartea. Iordan i-a ascultat spășit, dar apoi a început să alerge prin mânăstire, căutându-l pe sfânt. A mers la trapeză, la chilii, la grajduri, răcnind ușor, a jale. A venit la el chiar Savatie, ucenicul apropiat al Sfântului Gherasim - "Iordane, Iordane, nu-l mai căuta! Starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!" Leul s-a oprit, l-a privit cu ochii lui mari și aurii, și a alergat spre grajduri, continuând căutarea. Monahii l-au privit triști, apoi Savatie a fugit în urma lui, strigând: "Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde e înmormântat starețul!". Iordan s-a oprit, de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt. S-a întors neîncrezător și l-a urmat pe Savatie. Când au ajuns la mormântul Sfântului Gherasim, leul a încremenit. Ai fi zis că e mort, dacă nu i-ai fi văzut spinarea ridicându-se și coborând. Apoi un răget ca un tunet a cutremurat mânăstirea, iar capul lui uriaș s-a prăbușit în țărâna proaspăt săpată. A rămas așa, prăvălit de durere. Apoi un alt răget și încă unul au cutremurat aerul uscat. Peste dunele de nisip începuse să apună soarele.
Stă scris în toate vechile hrisoave că Iordan nu a mai părăsit de atunci nicio clipă mormântul Sfântului Gherasim. Monahii au venit la el, aducându-i apă și mâncare, dar leul le-a lins doar mâinile, și-a ridicat ochii triști, apoi s-a întins pe mormânt cât era de lung. În primele zile, răgetul lui mai tulbura slujbele, dar apoi s-a auzit din ce în ce mai stins, transformat într-un scâncet sfâșietor, ca de pui de om. Apoi, peste deșert s-a înstăpânit nemișcată liniștea. Într-o dimineață, când au mers să cădească mormântul sfântului, frații l-au aflat pe Iordan mort. Se sfârșise de dorul prietenului său. Povestea lor a străbătut deșertul și veacurile, iar în icoana sa, Sfântul Gherasim e pictat mereu împreună cu prietenul său, leul Iordan. Ca o mărturie vie a paradisului de odinioară, în care fiarele și oamenii trăiau în bună pace.
Francisc din Assisi, frățiorul greierilor și al turturelelor
Dacă Dumnezeu nu l-ar fi făcut om, Sfântului Francisc din Assisi i-ar fi plăcut, cu siguranță, să fie o floare. Da, da, o floare, una mică, delicată, pe care, ca să o bagi în seamă, trebuie să fii atent și să ai sufletul frumos. Cred că ar fi înflorit tot anul. Nu pentru el, ci pentru oameni, căci toată viața lui a trăit numai pentru ceilalți. Așa a ajuns să fie prietenul tuturor - nu numai al oamenilor, ci și al animalelor cu care se întâlnea, fie ele micuțe - insecte, păsărele - sau sălbăticiuni din pădure, de care noi ne temem. Vorbea cu ele ca și cu semenii săi - direct, simplu, din inimă, având credința că va fi ascultat. Și așa se și întâmpla.
Așa l-a ascultat, odată, un greiere care obișnuia să cânte chiar atunci când Francisc se ruga. Se ruga din inimă, topit de dragoste, spunând doar câteva cuvinte și înălțându-se uneori de la pământ. În stările acelea de extaz, țârâitul greierului îi risipea atenția. Așa că a mers la găurica din pământ în care stătea acesta și l-a chemat afară. Supus, greierașul a ieșit și s-a cățărat pe degetul sfântului. Francisc i-a vorbit ca unui copil: "Te-aș ruga să taci puțin până mă rog eu, după aceea poți să cânți din nou, cât vrei". Și micuța gânganie, smerită, l-a ascultat. Nu a fost singura.
S-a întâmplat chiar ca Francisc, în elanul lui de iubire, să le predice unor turturele, după ce primise de la Hristos chemarea de a vesti evanghelia tuturor. Așa că sfântul s-a gândit că nu poate să le excludă pe păsărele de la propovăduire. Le-a spus însoțitorilor săi, Cannaio și Bevangno: "Mă veți aștepta aici, pe drum, iar eu o să merg mai încolo să le predic surioarelor mele păsărele". Și toate zburătoarele din apropiere au pornit spre el într-un iureș și s-au așezat în copacii din preajmă și pe câmpul din fața lui. Erau atât de multe încât, pe unele, Francisc le atingea cu pulpana rasei, dar ele nu se speriau. "Surioarelor, voi trebuie să-i aduceți laudă Domnului, pentru că El v-a dat libertatea de a zbura și un veșmânt pentru care nu trebuie să știți să toarceți sau să coaseți. Voi nu aveți nevoie nici să semănați, nici să secerați, pentru că Domnul însuși vă hrănește, vă dă râurile ca să puteți bea, munții și văile ca să aveți unde să vă adăpostiți și arbori înalți ca să vă faceți cuiburile. De aceea, întotdeauna, să vă străduiți să-l iubiți pe Dumnezeu!".
Martorii spun că, pe tot timpul predicii, păsările au ascultat fără să scoată un sunet, iar la final, după ce sfântul le-a binecuvântat, au început toate să ciripească, fiecare în felul ei, făcând o zarvă asurzitoare. Își arătau, în felul lor, bucuria.
"Nu-l ucideți pe fratele lup!"
Era o blestemăție de animal - mare cât un vițel și rău ca un diavol. Nu-l văzuseră decât câțiva săteni, și aceia de-abia scăpaseră din gura lui. Fiara se nărăvise la carne de om și de-acum nu mai aveau trai cu ea. Azi un miel, mâine o oaie, apoi un copilaș micuț, se părea că lupul nu mai putea fi oprit de nimeni și de nimic. Sătenii din preajma cetății nu știau ce să mai facă. Umblau cu toții înarmați, de parcă ar fi fost război, își închideau copiii în case și noaptea nu mai ieșeau afară nici de-ar fi fost să ia foc toată cetatea.
Când Francisc a ajuns în Agobbio, teama era atât de mare, încât o puteai adulmeca. Vâzând durerea oamenilor, sfântul s-a gândit să iasă în calea lupului și să-l îmblânzească. În zadar au stăruit cu toții, încercând să-i spună că nu e chip să dai piept cu fiara. Nu au reușit decât să-l stârnească și mai mult. Așa că nu au avut încotro și a trebuit ca o mână de bărbați cucernici și viteji să-l însoțească până la hățișul în care se spunea că lupul își avea sălașul.
Francisc a plecat fără teamă, frământând din buze o rugăciune, dar, când s-au apropiat de hățiș, au înlemnit cu toții. Namila de lup ieșise în calea lor, clefăind din colții albi. S-au gândit că e clipa prielnică să-l răpună, dar sfântul le-a luat-o înainte și s-a aruncat în fața fiarei. A însemnat-o cu semnul crucii și le-a strigat însoțitorilor: "Vă rog, nu-l ucideți pe fratele lup!" Apoi i-a șoptit: "Vino aici, frate, și-ți poruncesc în numele lui Hristos să nu le faci rău însoțitorilor mei". După binecuvântarea sfântului, lupul a venit și s-a așezat la picioarele lui Francisc. El l-a cuprins de gât, ca pe un câine credincios, fără teamă că ar putea pătimi ceva și a început să-i vorbească, de parcă ar fi fost om. "Frate lup, frate lup, știu că suferi de foame, dar ai făcut multe pagube prin aceste locuri. Ai omorât făpturile lui Dumnezeu, fără îngăduința lui. Pentru asta, ai merita furci, ca un hoț și ucigaș ce ești. Dar eu, fratele meu lup, vreau să fac pace între tine și ei, iar dacă tu nu-i vei mai ataca, ei îți vor ierta orice pagubă din trecut și nu te vor mai urmări să te omoare. Eu promit că sătenii îți vor da de mâncare de acum încolo, dar tu poți să-mi promiți că nu vei mai ataca pe nimeni, niciodată?". Și atunci s-a întâmplat. Francisc i-a întins mâna ca unui prieten, iar lupul, care stătuse la picioarele sfântului, și-a plecat urechile de-a lungul capului apoi și-a așezat laba în mâna lui, așa cum face orice câine care-și iubește stăpânul. Sătenii, uluiți de blândețea fiarei, au dat de veste în cetate. Femei cu copii în brațe, bătrâni care abia puteau să meargă, împreună cu toți bărbații în putere, s-au strâns să vadă cum lupul mergea spășit în urma sfântului. Teroarea luase sfârșit.
Doi ani neîntrerupți, uriașul lup din Agobbio s-a purtat ca un câine credincios. Toată cetatea îl hrănea, iar el se plimba liber și nestingherit printre casele oamenilor, se juca împreună cu țâncii, fără a face rău nimănui. Când a murit, au plâns toți după el, căci pierduseră nu numai un prieten, ci și un martor al uneia dintre cele mai mari minuni săvârșite de Sfântul Francisc, sărăcuțul din Assisi, frățiorul oamenilor și al tuturor sălbăticiunilor.
Ursul Sfântului Serafim de Sarov
Matrona Plesțeieva nu dormise aproape toată noaptea. Cu o zi înainte, mersese la Sfântul Serafim în chilia sa, deznădăjduită și cu puterile sufletești sleite. Avea o ascultare grea, iar ispitele o duseseră la deznădejde. Dar batiușka (părințelul), îi luase parcă povara inimii cu mâna. Îi vorbise blând, îi ștersese lacrimile cu dosul palmei, ca și cum ar fi fost fetița lui, și apoi o împinsese ușor spre icoana Maicii Domnului: "Haide, surioară, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu te va mângâia". Când a sărutat chipul Maicii Domnului, un fulger dulce i-a pătruns în inimă și a uitat toate necazurile pentru care se grăbise la duhovnic. "Copilă, mâine nici să nu mai stai la slujba utreniei. Când te trezești, să pornești spre chilia mea din pustiu, să vorbim. O să ți se dezlege toate băierile sufletului. Ai să vezi..."
Cuvintele sfântului îi răsunau și acum în minte, când mergea prin pădurea deasă, care o înfricoșa. Știa că-i va fi teamă să meargă la chilia din pustiu a duhovnicului și-i era greu de înțeles de ce acesta o chemase acolo. Dar trebuia să facă ascultare. "Doamne, Iisuse! Doamne, Iisuse, ajută-mă să ajung!". Striga necontenit și în suflet i se așternea un colțișor de pace.
Când a văzut printre copaci poiana în care era chiliuța sfântului, bucuroasă, a vrut să se repeadă la ușă să-și vestească sosirea, dar l-a văzut pe batiușka stând pe o buturugă, cu o namilă de urs în față. De teamă, nu și-a mai putut mișca niciun deget. Simțea cum frica îi îngheață sângele, cum o strânge încet de gât, lăsând-o fără aer. Încă o clipă și nu va mai putea să respire. Cu ultimele puteri, a îngăimat stins: "Mor, mor! Batiușka! Mor!", apoi a căzut la pământ, ca un lemn. Ultima imagine a fost cea a sfântului care se apleca asupra ei.
"Hai, bucuria mea, hai, revino-ți! Moartea ta întârzie. Trebuia să te bucuri de ceea ce ai văzut". A luat-o ușor de braț și apoi au plecat să se roage. Alături de sfânt, pădurea i-a devenit, parcă, prietenă. "Surioară", îi spuse Sfântul Serafim, băgând mâna într-o desagă veche din care a scos o bucată de pâine, "acum îi vei da tu de mâncare ursului!". Matrona a înlemnit. Nu-i trecuse prin minte că totul e o încercare. Că sfântul a chemat-o tocmai aici, la chilia lui din pădure, cu un rost anume - să-i zdruncine temerile, să o ajute să se înfrângă pe sine pentru ca, apoi, liberă și liniștită, să se poată dărui întru totul ascultării ei din mânăstire. "Mi-e teamă, batiușka, mi-e tare teamă că o să-mi mănânce mâna". "Nu, soră, nu-ți va mânca mâna, crede-mă". Și când a privit-o cu ochii lui albaștri, toată neîncrederea s-a topit. A luat bucata de pâine și s-a așezat pe buturugă. În câteva clipe, a apărut și ursul. Și parcă nu mai era atât de fioros, ba chiar i se părea frumușel, cu mersul lui agale și ochii mici și negri, ca două bobițe de strugure. A venit la ea, cuminte ca un miel. A amușinat bucata de pâine, apoi a luat-o delicat cu dinții, încet, parcă temător să nu o sperie, și a înfulecat-o dintr-o înghițitură. Apoi i-a lins mâna a mulțumire. Când Matrona i-a simțit limba aspră și umedă ca o scoarță de copac după ploaie, a știut că-i va fi prieten. Un prieten tare bun.
"Ține minte, soră", a zis Sfântul Serafim, "pe Sfântul Părinte Gherasim de la Iordan îl slujea un leu. Așa, și pe sărmanul Serafim îl slujește un urs. Chiar și fiarele ni se supun. Tu însă te descurajezi... De ce să ne pierdem curajul?".
"Batiușka, dacă îl văd măicuțele, vor muri de frică". "Nu, nu-1 vor vedea. Înainte de a trece unsprezece ani de la moartea mea, nu vei vorbi nimănui de ceea ce ai văzut. Apoi, îți va descoperi Dumnezeu cui să vorbești".
Și așa a fost. Timpul a trecut, Sfântul Serafim de Sarov a plecat la Domnul, maica Matrona a ajuns stareță și, după unsprezece ani împliniți, un pictor evlavios a pictat scena întâlnirii cu ursul, așa cum i-a povestit-o chiar ea. Acum, ea este o icoană foarte dragă tuturor credincioșilor.