Îi plăcea să închipuiască animale de tot felul și flori cum nu mai văzuse nimeni. Dar, mai ales, îi era drag să meșteșugească chipuri de sfinți, pe raclele pentru moaște. Așa ajunsese să prindă drag de ei. Și îi erau ca niște casnici. Ca Athanasia sau ca cei doi copii ai săi. Vorbea cu sfinții încă de dimineața, atunci când intra în atelier să ațâțe focul. Le spunea tot ceea ce avea pe inimă - gânduri mai grele sau mai ușoare, tristeți, bucurii... Avusese în viață de toate. Și din unele și din celelalte. Dar parcă acum, când se uita la firicelul acesta de argint pe care trebuia să-l încolăcească pentru a închipui un vrej, acum, în liniștea asta a serii, rămânea o singură bucurie. Ea! Parcă așa fusese dintotdeauna. El și ea.
O văzuse într-o zi la târg, pe când se ducea să caute pietre scumpe pentru inelul unui patrician. Înaltă, zveltă, sfioasă. Avea un păr lung și negru și doi ochi de cărbune. Era și ea fiică de meșter aurar, unul priceput și vestit. S-a îndrăgostit pe nesimțite, dar n-a iubit-o așa cum iubea de obicei. Nimic din obișnuita furtună care-i rupea bucăți din suflet nu a anunțat noua dragoste. Așa cum nu i se mai întâmplase niciodată, s-a îndrăgostit lin. Cum vine primăvara. Fără să bagi de seamă. O descoperi abia după ce nu mai vezi peticele de zăpadă și după ce vântul, care adie seara dinspre muntele Silpius, vine încărcat de miresme. Și mai straniu era că ea, deși îi intrase în suflet încetișor, nu mai dădea semne că va să plece. Dar nu pentru că era cea mai frumoasă fată din toată Antiohia, ci pentru felul ei de a trece printre lucruri. Pentru zâmbet, pentru delicatețe, pentru grația cu care le răspundea tuturor la salut. Parcă nu era dintre pământeni. Parcă Domnul, atunci când îi plămădise sufletul, închisese în el și un colț de cer. Și cerul acela din ea îi stârnea un dor răscolitor și, în același timp, liniștit. Ceva ce nu mai simțise la nicio femeie, niciodată. Dar Athanasia nu era orice femeie. Nu degeaba îi dăduseră părinții un nume ce însemna "Fără de moarte". Pentru că purta în ea o nemurire.
Ea îl zărise, dar înțelesese târziu. La început nici nu a știut cine e bărbatul acela puternic și blând care o urmărea cu privirea prin târg. După șorțul de piele, ars pe alocuri, s-a gândit că e meșter aurar. Ca și tatăl său. I-a zâmbit, fără să știe de ce. Apoi a ajuns acasă și și-a întrebat surorile, care i-au spus că e vestit și dorit de multe fete din Antiohia. Dar ea nu simțea nimic. Poate doar o ușoară părere de rău la gândul că el se va fi îndrăgostit deja, iar ea nu putea să-i răspundă pe măsură.
Apoi l-a întâlnit din nou și au vorbit. Nu de dragoste și nici de viață. Au vorbit de Dumnezeu. Și atunci i-a trecut prin minte că el este cel hărăzit, bărbatul lângă care avea să-și petreacă tinerețea, căruia avea să-i dăruiască prunci, pe care-l va vedea încărunțind și a cărui mână o va strânge, poate, în pragul morții. Și când s-a gândit la asta, parcă s-a și văzut suferind lângă el, sorbindu-i ultimele cuvinte, amestecându-se în aerul pe care el avea să-l tragă cu ultima suflare. Și, fapt greu de înțeles, s-a bucurat. S-a bucurat pentru că înlăuntru i s-a întins întreaga veșnicie în care aveau să fie doar ei doi. Ei doi și lumina Lui. Și iubirea pe care a întrezărit-o i-a împrospătat inima și rugăciunile, într-un chip nemaiștiut până atunci. De aceea, în dimineața în care el a prins-o de mână, a știut că nu-i va mai da drumul. Niciodată. Așa că i-a strâns palma aspră cu degetele ei subțiri și albe, până când a simțit sudoarea caldă aburindu-i pielea. Andronic va fi omul ei. Era, deja, omul ei.
A cerut-o de soție, părinții ei au fost de acord, și s-au căsătorit. Fără pețit, fără jocurile dragostei, ca și cum ar fi fost împreună de când lumea. De bună seamă că Domnul îi știuse dinainte de a se fi întâlnit. Și le mijlocise dragostea și cununia.
Sufletele Athanasiei
Era multă liniște între ei doi. Tăceri, mai multe decât vorbe. Și multe îmbrățișări. Calde, vii. O căuta des prin casă cu privirea. Sau cu gândul. Și ea îi răspundea de fiecare dată. Nu se certaseră niciodată. Nici nu aveau pentru ce. De mici crescuseră în credință, iar de când se întâlniseră, dragostea lor de Dumnezeu crescuse. Athanasia se ruga des și stăruitor. Când îngenunchea, părea că nu-i mai trece prin minte să se ridice. Domnul era pentru ea nu doar un sfetnic sau un părinte ocrotitor, ci Inima inimii ei. Lăuntrul mai apropiat de ea decât propriul sine.
După ce termina lucrul, venea și Andronic, lăsându-i pe ucenici să deretice în urmă. Și atunci, când zarva casei și a orașului se potoleau și când doar foalele din atelier continuau să respire ca un balaur uriaș, atunci sufletele lor păreau că se ating în rugăciune. Asta era viața lor. Nu micile griji și nici chiar bucuriile care vin odată cu ele. Nu. Ei vâsleau în ape pe care locuitorii mândrei cetăți siriene nu le bănuiau decât în rarele clipe în care se rugau cu adevărat. Dar pentru Andronic și Athanasia, alipirea de Dumnezeu era continuă. Firească.
Nu câștigau foarte mult, dar din primele clipe petrecute împreună se hotărâseră să aibă grijă de săraci. Așa se face că la sfârșitul fiecărei zile, Andronic împărțea toți banii în trei părți egale: una o dăruia săracilor, o alta bisericii, iar o a treia o păstra pentru familie. Și, fapt minunat, poate că tocmai de aceea Domnul le sporea mereu avutul. Cu cât dăruiau, parcă se înmulțea. Și cu el, și dorința lor de a se dărui.
Copiii au venit firesc. Ca mugurii care cresc dintr-o tulpină încă verde. Întâi Ioan și apoi Maria. Athanasia s-a lipit de ei cu totul. Îi lua cu ea pretutindeni. La biserică sau la piață, când mergea să-și vadă părinții sau atunci când îngrijea de bătrânii bolnavi și săraci ai Antiohiei. Mare parte din iubirea ce fremăta în ea se scursese deja în trupurile celor doi micuți. De la nașterea lor nu mai trăise pentru ea. Sufletul i se împărțise în două - jumătate trăia acum în Ioan, iar cealaltă în Maria. Zâmbetele lor erau și ale ei, bucuriile lor o făceau fericită pentru întreaga zi, iar plânsetul îl simțea până în rărunchi. Pentru ea, Athanasia nu păstrase nimic. Rămăsese doar o cochilie goală, un loc care aștepta revărsarea harului.
Sfredelul lui Dumnezeu
"Durerea e sfredelul lui Dumnezeu. Sfredelul lui Dumnezeu... El se folosește de ea ca să ne străpungă platoșa grea a sufletului, ca să ajungă la inima noastră pentru a o trezi, pentru a ne deștepta iubirea sau pentru a o înflăcăra mai mult". Cuvintele rostite de diaconul Ioan, cel pe care creștinii din Antiohia îl porecliseră Gură de Aur, pentru predicile sale de foc, îi răsunau și acum în minte lui Andronic. Sfredelul acesta îi străpunsese și lui viața și schimbase în ea totul.
În ziua aceea venise mai devreme de la atelier. Nu știa de ce, dar rugăciunea nu se lega ca de obicei, iar vrejurile de plante din argint, care altădată se încolăceau cuminți pe mica nicovală, se rupeau acum încăpățânate. O presimțire grea îi atârna de inimă. Așa că s-a închinat și a plecat, lăsându-i pe ucenici să lucreze fără el.
Casa era goală. Înăuntru nu se auzea ca de obicei chicotitul copiilor și nici vocea blândă a Athanasiei. I-a strigat. Nu i-au răspuns. I-a găsit pe amândoi în pat, arzând de febră și îngăimând vorbe fără șir, iar Athanasia era doar o umbră suptă de spaimă. Nu se treziseră de dimineață. Îi aflase bolind și de atunci nu reușea să-i trezească. Pe fața lui Andronic se întinse o umbră neagră. Știa de ce sufereau. O boală care secerase mulți copii în Antiohia. Năpraznică. Iute. Fără leac. Scăparea? Avea să vină doar de Sus. Dacă va veni... A alergat la biserica Sfântului Mucenic Iulian. Zidită în afara zidurilor cetății, adăpostea mormintele părinților săi. Nu a îndrăznit să ceară vindecarea copiilor. Știa că sufletul unui creștin se vădește în încercări și că tocmai acum trebuia să aibă tăria să se lase în voia Domnului. Cu totul. Așa s-a rugat. Ceasuri în șir L-a implorat să-i așeze viața așa cum știa El mai bine. El i-o scosese pe Athanasia în cale, El i-i dăruise pe Maria și Ioan și tot El, în înțelepciunea Lui, va să-i aștearnă drum nou.
Când Andronic s-a întors acasă, i-a aflat morți. Pe amândoi. Răspunsul la rugăciuni fusese cumplit, dar trebuia să aibă tăria să treacă peste toate acestea. Să nu se rupă de Domnul. S-a prăbușit în fața icoanei Mântuitorului - "Domnul a dat, Domnul a luat, precum a voit Domnul așa a făcut, fie numele Domnului binecuvântat în veci". Pentru Athanasia, moartea copiilor a fost mult mai grea. De netrecut. Nu mai vorbea cu nimeni, nu mai mânca, nu se mai ruga. Durerea îi împietrise inima. Murmura mereu - "Să mor și eu ca fiii mei".
I-au înmormântat pe amândoi la biserica Sfântului Mucenic Iulian, alături de bunicii lor. Cu patriarh și episcopi, îmbrăcați în haine albe ca de îngeri, cu coruri de psalți și nori de tămâie. Venise toată cetatea înlemnită de moartea cea năpraznică. În astfel de momente, oamenii se strâng chirciți în jurul durerii. Doar că pentru Athanasia orice împreună-pătimire era în van. După slujbă s-a prăbușit în biserică pe lespedea rece a mormântului, șoptind că vrea să moară. Să moară și... atât. Andronic era prea departe de inima ei și prea puternic. Cum putea fi atât de nepăsător, când Maria și Ioan, lumina lor, plecaseră din lumea aceasta?
Rămăsese singură. Trăise doisprezece ani prin sufletele copiilor ei și, odată plecate în cealaltă lume, viața ei se mutase și ea cu totul dincolo. Acolo avea un viitor. Aici, nimic. Doar o durere fără margini și o inimă goală.
Învierea
A venit la ea aprig, dar cu o mânie sfântă. Un bărbat tânăr și nespus de frumos, îmbrăcat în veșmântul călugăresc. "Femeie, de ce nu-ți lași copiii să se odihnească? De ce le întuneci bucuria pe care o au acum în ceruri, de a primi lumina dumnezeiască?".
Athanasia îl auzea ca prin vis, dar, fapt ciudat, cuvintele lui îi răsunau parcă din inimă. Gândul acesta a cutremurat-o. Nu gândise până atunci că durerea ei le poate tulbura copiilor tihna cerească. Și nici nu-i mai vorbise cineva ca acest om. S-a întors să-i răspundă, dar plecase. A alergat la portarul bisericii să-l întrebe cine fusese, dar acesta a privit-o ca pe o smintită, arătându-i porțile încuiate. De la înmormântare, nu mai lăsase pe nimeni înăuntru. Pentru Athanasia a fost ca o revelație. A înțeles că monahul fusese un oaspete ceresc. Poate chiar Sfântul Mucenic Iulian, ocrotitorul. Și acum, când se uita la icoana lui, vedea o mare asemănare cu chipul străinului. Și în suflet i-a încolțit o nădejde. Va trăi. Dar nu aici, nu în cetatea aceasta în care vedea chipul copiilor în orice colț. Altundeva, departe, în alt chip. Să intre într-o mânăstire din deșert, și acolo, prin rugăciune stăruitoare, să-L afle din nou pe Domnul. Pe Domnul pe care-L pierduse în clipa în care copiii ei muriseră. Da, monahie pentru toată viața. Așa va putea trăi. Altcum, nu.
Andronic a încuviințat. A primit să se despartă de trupul soției sale pentru a-i salva sufletul. A acceptat să nu o mai vadă niciodată, doar pentru a o regăsi pe celălalt mal al vieții, în lumea de dincolo. Au mers la Ierusalim să se închine și apoi au plecat în Egipt, patria monahilor. Acolo s-au sfătuit cu un mare părinte, cuviosul Daniil, care le-a scris maicilor de la Tebaida o scrisoare, rugându-le să o primească pe Athanasia în mânăstirea lor. Pe Andronic, înțeleptul bătrân l-a oprit lângă el. I-a dat chilie singuratică să se deprindă cu liniștea și cu rugăciunea. Așa au trecut doisprezece ani. Pe mormintele copiilor din Antiohia a crescut iarba, iar în sufletul Athanasiei s-a așezat, desăvârșită, liniștea. Își regăsise inima pierdută la moartea lor.
Monahul cel spân
De ani de zile nu mai plouase. Și acum, când stropii mari cădeau lovindu-i fața, amestecându-i-se cu lacrimile, acum își aducea aminte de clipele în care-l reîntâlnise. Era o zi albă și fierbinte, iar el se adăpostise la umbra unui copac. Trecuseră doisprezece ani de când ea plecase în mânăstirea maicilor din Tebaida, iar Andronic rămăsese cu bătrânul Daniil. Doisprezece ani în care amintirea fostului ei soț crescuse din nou, pârjolindu-i sufletul. Era vindecată, gata să se îndrăgostească de el din nou, dar jurase curăție și ascultare și sărăcie, iar calea monahală nu are drum înapoi. Doar înainte, spre împărăția cerurilor.
A știut că e Andronic, de când i-a văzut spatele lat, rezemat de trunchiul copacului. Nu putea să-i vadă fața, dar știa, știa în adâncul inimii că e el. Știa după sângele care-i urcase în obraji, după picioarele care se înmuiaseră, după mâinile care începuseră să tremure. Era el. Andronic. Mai bătrân, mai liniștit și, parcă, mai puternic. El, omul care avusese tăria să o lase să plece în deșert. Și care o urmase pe calea călugăriei. Ar fi putut să o lepede ca o zăludă, să-și ia altă femeie, mai tânără. Era bogat, frumos și iubit de toate femeile din Antiohia. Dar a preferat să rămână la ea.
"Ești Andronic, ucenicul cuviosului Daniil?". Nădăjduia din tot sufletul să o recunoască și, în același timp, ar fi vrut să-i rămână străină. Să-și vadă fiecare de calea lui. "Da". Vocea gravă și liniștită i-a rupt băierile inimii. Îi venea greu să-și țină lacrimile și-și frământa rasa ca să le dea degetelor ceva de lucru. Altminteri ar fi sărit singure să-l strângă, să-l atingă. Nu o recunoscuse. Carnea ei fusese zbicită de vântul deșertului, părul îi încărunțise, pielea era arsă de soare. Pe lângă asta, de câțiva ani, obișnuia să se dea drept bărbat. Plecase din mânăstirea de maici pentru a trăi singură în deșert, într-o peșteră. Dar acest fel de nevoință era hărăzit doar bărbaților. Așa că s-a făcut ca unul dintre ei. Se dădea drept monah. Își retezase părul, își schimbase straiele și nu-și mai spunea Athanasia, ci Athanasie. Lui Andronic i-a spus tot așa - "Eu sunt Athanasie, monah din Kellia". Soțul ei nu a bănuit nimic. Andronic plecase în pelerinaj la Ierusalim, iar ea l-a rugat să îi îngăduie să-l însoțească. Au tăcut mai tot drumul. Ca și atunci când se cunoscuseră în târg, nu aveau nevoie de multe cuvinte pentru a se înțelege. Când s-au întors în Egipt ar fi trebuit să se despartă. Dar, undeva în adâncul sufletului, Andronic simțise că monahul spân, tăcut și ciudat cu care călătorise la Ierusalim nu e un om obișnuit. Că poartă în el o taină. Și un har. Și că ar putea fi buni prieteni. Tovarăși de nevoință.
Împreună în deșert
"Părinte Andronic, voiești să stăm amândoi într-o chilie?". Întrebarea îl năucise. Athanasia i-a pus-o chiar când urmau să se despartă. Și nu știa să-i răspundă. Ar fi încuviințat, dar ce ar fi zis bătrânul Daniil? Toată viața sa de monah se nevoise de unul singur. Dar cu monahul cel spân s-ar fi încumetat la o împreună-petrecere. Să fie ca frații. Așa că au mers la bătrân spre binecuvântare. Acesta a zâmbit misterios și a încuviințat. Atunci Athanasia a știut că avva Daniil o recunoscuse. Și totuși, părintele duhovnicesc nu o trădase, ba chiar le dăduse binecuvântarea sa. Adică avea încredere în ea și în planul ei nebunesc. În ea și în iubirea ei pentru Andronic. Așa au ajuns să fie din nou împreună. În aceeași peșteră. Împărțeau mâncarea și rugăciunea și somnul. Avea, fiecare dintre ei, o lespede pe care se întindea puțin după răsăritul soarelui. Andronic nu bănuia nimic.
Și Doamne, ce bine era că nu știa cine este! Măcar de nu ar recunoaște-o niciodată! Măcar de și-ar putea petrece restul zilelor veghindu-i somnul, văzându-i spatele acela lat și puternic cum se ridică și coboară în ritmul răsuflării, spatele lângă care se cuibărea pe când erau soț și soție, spatele îndărătul căruia se simțea mai în siguranță decât în dosul zidurilor groase ale cetății Antiohiei. Îi era uneori nespus de greu. Să îi vadă mâinile aspre frământând aluatul din care-și coceau puțină pâine, sau împreunate în rugăciune, sau să le atingă atunci când îi întindea ulciorul să bea și, totuși, să nu le poată strânge. Să nu-și facă degetele ei subțiri căuș în podul palmei lui, să nu-și rezeme capul pe umărul lui, să nu-l poată strânge în brațe atunci când adormea. O atingere și, probabil, totul s-ar fi spulberat.
Uneori, atunci când se rugau, i se părea că iubirea aceea mare și albă a Domnului, de la Domnul și pentru Domnul, se scurgea între ei și le împreuna sufletele ca o mare adâncă. Atunci, în liniștea aceea deplină, o liniște cum numai deșertul poate zămisli, o liniște de dinainte de facerea lumii, atunci nu mai știa unde începe el și unde se termină ea. Și înlăuntru o năpădea o bucurie vie. O bucurie care nu o mai părăsea zile întregi. În astfel de clipe, nu mai simțea ca pe o povară lipsa atingerii lui. Dimpotrivă. Îi era de ajuns o privire, sau doar vocea lui pentru a se scurge în inima lui Andronic și a rămâne acolo. Doar ei doi și Dumnezeu.
Erau însă și zile ca aceasta. Zile cu ploaie. Ploaie din cer sau doar din inima ei. Zile când se uita la cerul din gura peșterii și plângea înăbușit, îndurerată pe viața care-i răpise și copiii, și soțul. Și acum, când privea stropii mari plesnind pământul și ridicând praful deșertului, și-ar fi dorit să se sfârșească totul. Să moară. Și ea, dar și el. Să-și lepede trupurile acestea bicisnice care nu puteau să se îmbrățișeze și mâinile care nu se puteau strânge în întunericul cald al nopților de vară. Știa că acea clipă va veni. Și că Domnul îi va uni atunci pentru totdeauna și că acea ultimă îmbrățișare, din lumea de dincolo, va fi și prima care nu va avea sfârșit. Știa. Și tocmai de aceea, ca și Andronic să știe, scrisese pe un pergament vechi câteva cuvinte - "Să știi Andronic că eu am fost soția ta, Athanasia". Atât. Îl dosise apoi într-un loc tainic, în care-și ținea câteva lucrușoare, luate din Antiohia și purtate prin tot deșertul. Între ele era și o păpușă de cârpă a Mariei și un căluț de argint dăruit de Andronic lui Ioan, când împlinise trei anișori.
Somnul
Andronic frâmânta în mână bucata de pergament. Și lacrimile îi curgeau mari și calde și izbăvitoare pe cuvintele ei - "Eu am fost soția ta, Athanasia". O găsise dimineața, când a strigat-o, ca de obicei, să vină să mănânce. Murise noaptea, iar trupul îi era deja rece. Seara îi fusese rău, dar Andronic nu se gândise că atât de rău. Apoi, când au vrut să o îngroape, îi găsise sub creștet pergamentul și lucrușoarele copiilor. Acum, solzii îi căzuseră de pe ochi. Se ura pentru nerozia lui. Trăise ani de zile cu soția sa, în aceeași peșteră, zi de zi, clipă de clipă, și crezuse că are tovarăș de chilie un monah spân și ciudat. Dar în adâncul său bănuise tot timpul ceva. Ochii și glasul erau ale soției sale, dar bănuiala era prea nebună și prea ciudată ca să o poată lua în seamă. Ce să caute aici Athanasia, pe care o trimisese la leghe depărtare, tocmai în marea lavră a Tebaidei?!? Și totuși, ea fusese. Travestită în hainele acelea largi și cu numele doar puțin schimbat.
După înmormântare, bunul și bătrânul părinte Daniil a vrut să-l ia tovarăș de chilie. Era o cinste pe care nu o mai făcuse nimănui. Dar Andronic l-a refuzat. Va rămâne aici, în peșteră, lângă mormântul ei, veghind la căpătâiul celei care-i fusese și soție, și tovarăș de nevoință, și cel mai apropiat prieten. A petrecut așa opt zile. În a opta s-a stins și el. Liniștit, înconjurat de părinții pe care apucase să-i cheme, sub privirea blândă a avvei Daniil.
I-au așezat trupul în peșteră, în aceeași groapă săpată pentru Athanasia. Și, când i-au redeschis sfintei mormântul, o mireasmă ca de trandafiri s-a răspândit din trupul ei nestricăcios, dând mărturie pentru harul dumnezeiesc care-o învăluise întreaga viață și care acum i se făcea și cărare spre cer. Iar povestea lor, povestea lui Andronic și a Athanasiei, a zburat călare pe vântul deșertului, poposind în toate peșterile și chiliile Egiptului, și apoi, dusă de corăbii, a ajuns și în Țara Sfântă și în Muntele Athos și de acolo în toată lumea creștină. Și rămâne, peste veacuri, cea mai duioasă și mai nebună poveste a iubirii pe care Domnul o poate zămisli între un bărbat și o femeie. O iubire care vine doar de Sus.