Sticluţa cu apă sfinţită
Doream de mult timp să scriu acest mesaj şi iată că a sosit timpul. Aş vrea să vă povestesc despre o minune a bunului părinte Arsenie Boca, un Sfânt curat, prin care Domnul s-a milostivit şi mi-a dat o a doua şansă la viaţă.
Totul s-a petrecut în noiembrie 2011, într-o cameră sterilă a unui spital specializat în oncologie. Povestea încercării la care am fost supusă începe în mai, 2010, când am fost diagnosticată cu o formă de cancer limfatic, la vârsta de 32 de ani. Am început imediat curele cu citostatice, într-un spital din Italia. Deşi doctorii au fost foarte buni şi sunt în continuare, deşi tratamentul a urmat exact procedura stabilită, rezultatul a întârziat să apară. Astfel, după primele patru şedinţe de chimioterapie, boala era în continuare prezentă şi s-a impus schimbarea tratamentului cu unul mult mai agresiv, cu doze mari. După încă 7 cicluri de chimioterapie, tomograful a detectat din nou activitate metabolică crescută în zona afectată şi din nou a fost schimbat tratamentul, cu unul mai puternic. Apoi cu unul şi mai puternic. Pe scurt, am încercat toate liniile de terapie existente, dar boala nu ceda. În final, am acceptat un tratament experimental, cu un medicament nou apărut şi, în final, rezultatul a fost bun. Astfel, după un an şi jumătate de cure continue, soarele a răsărit din nou. Pentru a consolida acest tratament, doctorii mi-au propus să fac şi un transplant cu celule stem - propriile mele celule - şi am acceptat. Mi s-a spus că este un tratament care nu ar trebui să mă îngrijoreze, că doctorii şi spitalul au toată medicaţia şi experienţa necesare ca procedura să decurgă foarte uşor. Până aici nu am spus nimic despre disperarea, durerea, frica şi toate sentimentele pe care le-am încercat. Despre groaza cu care aşteptam o nouă examinare tomografică şi disperarea cu care primeam un rezultat mai bun, dar nu suficient de bun. De rugăciunile pe care le adresam Domnului în permanenţă, sperând că mă va ajuta, dacă nu pentru mine, pentru cei doi copii, amândoi mai mici de 3 ani, pe care îi lăsasem acasă. Şi Domnul mă ajuta, îmi răspundea, îmi dădea puteri cât să pot trece de fiecare dată peste încercare. Şi tot El mi-a îndrumat paşii spre Sfântul Nectarie şi spre bunul părinte Arsenie Boca. Şi acum simt emoţia care mă cuprinde când mă gândesc la părintele Arsenie Boca şi la minunea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru mine, cu ajutorul lui.
La mijlocul lunii noiembrie 2011, m-am internat pentru a recurge la autotransplantul cu celule stem. Fusesem informată despre procedură, care constă într-o primă fază de chimioterapie foarte puternică, pentru a învinge total sistemul imunitar, astfel încât, în a doua fază, de infuzare a celulelor stem, corpul să înceapă să îşi revină. Trebuia să fie o activitate de rutină. Fusesem aşezată într-o cameră sterilă, tot ceea ce foloseam într-o zi era aruncat sau trimis la sterilizare, nu aveam voie să folosesc nimic din exteriorul acelei camere. Dar lucrurile sunt aşa cum vrea Domnul, nu cum credem noi că sunt.
Chimioterapia făcută a fost pentru mine atât de agresivă, încât corpul meu a cedat, inima a început să bată tot mai încet, perfuziile cu antibiotice, calmante, antivirale, vitamine şi tot ceea ce îmi dădeau deveniseră un calvar, deoarece în loc să fie asimilate, corpul meu le stoca într-o formă unică, în stomac, de unde erau aruncate afară, într-o formă de lichid verde. La fiecare câteva ore, vomam acest lichid verde, în cantităţi foarte mari, fără să pot asimila mai nimic. Doctorii erau zâmbitori, dar feţele lor crispate îmi spuneau că lucrurile nu sunt pe drumul cel bun. Soţul meu, care a acceptat să mă vegheze, încerca, la rândul lui, să îşi ascundă teama, sub masca unui optimism cald, dar eu simţeam că, minut cu minut, viaţa mă părăsea. Ajunsesem la capătul puterilor şi mă rugam neîncetat să nu fie acela sfârşitul. Şi a venit noaptea aceea unică, de 28 noiembrie. Nici nu ştiam ce zi este. Era seară, şi eu, sfârşită de putere, zăceam întinsă. Pe scaunul de lângă patul meu am remarcat cu coada ochiului o siluetă albă, parcă făcută din lumină. Nu îi puteam vedea faţa, căci ivirea aceea era cu totul acoperită de o mantie cu glugă. Citeam din Biblie, dar nu mă puteam concentra să mai citesc, şi privirea îmi fugea într-una în partea stângă a patului, unde erau scaunul şi silueta de lumină. Deodată, în mintea mea a apărut un gând: "Bea apă sfinţită”. Era un gând care îmi acaparase, parcă, toată mintea şi toată voinţa. Era în mintea mea, dar eu ştiam cumva că lumina aceea, fiinţa aceea specială, îmi spunea lucrul acesta, dar fără grai, ci existând cumva în gândul meu. Mi-era teamă, mintea mea se opunea acestui îndemn, deoarece fusesem avertizată de doctori să nu ating nimic din afara camerei sterile, să nu mănânc sau să beau nimic (doar perfuziile erau acceptate), cu atât mai mult ceva din afara spitalului, dat fiind că sistemul meu imunitar nu mai exista. Dar Domnul m-a luminat şi am decis că orice ar fi să fie, făptura de lumină a venit să îmi întindă o mână şi eu trebuie să cred cu adevărat că aceasta e calea mea. Am scos din sertarul unde aveam câteva obiecte personale, sticluţa cu apă sfinţită, pe care o luasem cu mine de acasă. Cu mâinile tremurânde, am pus câteva picături într-un pahar şi le-am băut. M-am rugat cu lacrimi în ochi să îmi fie mie înspre însănătoşire, nu spre pedeapsă. M-am rugat cum nu cred să o mai fi făcut în viaţa mea până atunci. După câteva ore, am pus din nou câteva picături şi am băut şi am făcut astfel toată noaptea aceea.
Din momentul în care am început să beau apă sfinţită, nu am mai vomat deloc. Unde până atunci chemam infirmierele de 3-4 ori pe noapte să mă ajute, în acea noapte nu a mai venit nimeni.
Dimineaţa zilei de 29 noiembrie m-a găsit slăbită, dar liniştită şi cu credinţa că totul va fi bine. Abia aşteptam să vină soţul meu să îi spun ce făcusem. El m-a ascultat în linişte şi când am terminat, mi-a spus că, fără să fi ştiut ceva şi fără să fi vorbit ceva noi doi, în acea seară de 28 s-a uitat la un film despre viaţa şi minunile părintelui Arsenie Boca şi s-a minunat de tot ceea ce vedea. S-a rugat pentru mine şi rezultatul vi-l povestesc acum: bunul părinte Arsenie Boca, pentru că acum ştiu că el a fost făptura de lumină de lângă patul meu de spital, a venit şi m-a ridicat la viaţă, cu voia Domnului. Din acea zi, încet-încet, zi după zi, am început să mă simt mai bine, şi după trei săptămâni am fost lăsată acasă. De atunci, dau mulţumire Domnului în fiecare zi şi Sfântului Arsenie Boca, un Sfânt adevărat, cu suflet bun şi cald.
Aceasta a fost povestea mea, şi acum pot avea sufletul împăcat, că am putut să spun şi altora despre ea. M-aş bucura dacă aţi putea să o spuneţi şi cititorilor dvs., deoarece este o poveste adevărată.
Domnul să fie alături de noi toţi şi să ne lumineze viaţa!
ALINA M.
La Prislop
Aş vrea să vă povestesc o întâmplare care poate părea banală pentru cei grăbiţi, veşnic pe fugă, preocupaţi de plăcerile şi tumultul acestei vieţi.
În toată disperarea aceasta, nu am încetat nici măcar o clipă să mă rog la Dumnezeu să mă ajute. Deşi timpul trecea şi înregistram eşec după eşec în căutările mele, nu am renunţat la rugăciune. Cam după un an, am fost la mânăstirea Curtea de Argeş şi am găsit acolo acatistul Sfântului Nectarie. Am început să mă rog în fiecare seară, iar duminica citeam şi acatistul. Tot nu am reuşit să găsesc serviciu. A mai trecut un an. Nu am renunţat la rugăciune. În fiecare seară, parcă ceva mă împingea să mă rog mai mult, să mă rog cu drag şi credinţă, să nu renunţ. Interviurile veneau şi treceau fără rezultat. S-au mai scurs vreo şase luni. Am început să mă rog şi părintelui Arsenie Boca pentru ajutor. Citisem în "Formula AS” despre dânsul, şi fusesem şi la mormântul său de la Prislop. Şi, fără să ştiu cum, pur şi simplu, după aceea am început să mă simt mai bine, să aştept cu linişte şi răbdare. Simţeam că se apropie ziua când rugăciunile mele vor fi ascultate. Şi aşa a fost. În scurt timp, am reuşit să găsesc un loc de muncă.
Am vrut să vă împărtăşesc experienţa prin care am trecut şi să spun tuturor, atunci când au un necaz, o greutate, o nefericire, să se roage cu toată inima, cu răbdare şi să nu renunţe oricât ar fi de greu sau oricât li s-ar părea că nu se întâmplă nimic sau că nu are sens. E cea mai mare greşeală să renunţi la rugăciune şi la credinţă. Ce altceva mai avem noi, oamenii, dacă renunţăm la credinţă?
Vă doresc, tuturor, fericire! Citesc, în continuare, revista, cu drag.
CRINA DELIA
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
