Un "vulpoi" al muzicii romanesti DAN ILIESCU

"Inima! Asta-i esenta si cheia"

- Maestru al chitarei electrice, textier si compozitor aflat ani la rand in fruntea formatiei Timpuri Noi, Dan Iliescu revine in atentia fanilor sai cu o trupa reinnoita si cu un album cu mesaj incitant: "Deschide-ti mintea!". Personaj carismatic, "vulpoi batran" al muzicii romanesti, om cu preocupari spirituale, dar mandru totodata si de trecutul sau de golanas pe strazile Iasiului, dezlantuitul rocker vine cu o noutate absoluta: isi canta singur melodiile de pe album -

"Iliescu, ne terorizezi cu vocea aia!"

- Ascultand discul, m-am intrebat de ce tocmai acum te-ai hotarat sa-ti scoti la lumina vocea.

- Vocea mea mai apare pe vechile cantece Timpuri Noi, dar doar asa, ca sa condimenteze un cantec. Nu am avut curaj, si e clar de ce. Pentru ca de la inceputul anilor '80 am avut alaturi un solist cu o voce impresionanta. Numai cand il auzeai pe Artanu vorbind, si iti dadeai seama ca e ceva cu el, canta intr-o trupa, se intampla ceva cu vocea aia sonora a lui. Dar lipsa mea de curaj are radacini mai adanci, de prin clasa a opta, cand ma dadea profesoara afara de la cor: "Iliescu, lasa-ne, ca ne terorizezi!". Ieseam din clasa, mergeam la WC sa fumez o tigara si-mi ziceam in barba: "Lasa, ba, ca muzica-i pentru fatalai, barbatii adevarati beau, fumeaza si se bat". De la 12 la 17 ani, am facut sport de performanta, saritura cu prajina. A fost un mod de a-mi canaliza energiile si de a ma disciplina intr-un domeniu in care ma simteam bine, plus ca mai scapam de scoala, si de stresul de acolo. Aveam un tel, concursul, pe cand la scoala era totul imprastiat - chimie, matematica...Nu prea-mi placea mie scoala, desi cand eram mic eram bun la desen si la povestit. Cand avea nevoie de putina liniste, invatatoarea ma scotea in fata clasei si ma punea sa povestesc. Povesteam misto! Mai intai, stiam povesti de la parinti, apoi am inceput sa citesc, imi placea tot ce imi exacerba imaginatia, dupa povesti au urmat SF-urile, tot ce-mi deschidea alta poarta in relatia cu mediul inconjurator. La 17 ani, stiam pe de rost volume intregi de poezii si asta m-a ajutat sa fac mai tarziu texte pentru cantece. Cumva, poate m-am apucat de cantat ca sa continui sa povestesc, cum o faceam in clasa intai, dar la alt nivel.

- Cum s-a produs intalnirea cu muzica?

- La 17 ani, am avut la concursul de sarit cu prajina un accident care m-a impiedicat sa continui sportul de performanta. Eram nelinistit, aveam nevoie sa-mi descarc energiile. Ii vazusem pe prietenii mai mari cu chitara pe strada si mi-am zis ca a venit momentul si pentru mine.Primul care si-a luat chitara in cartier a fost Misu, nu prea stia sa cante, doar dadea asa, cu mana, dar era la moda atunci sa umbli cu o chitara in spate si cu pantaloni evazati. Se asculta Dylan, Joan Baez, erau anii '70...Mi-a cumparat mama o chitara mica, Reghin, de 420 de lei, si m-am apucat temeinic de ea, ca la antrenament. Astia nu-ti aratau nimic, daca vedeau ca te uiti la ei mai atent cum canta pe strada, se intorceau cumva cu spatele si zdranganeau in secret. Mi-am zis: "Las' ca v-arat io voua!". Cantam la aparatu' lui tata, un tranzistor Albatros (pe atunci nu se spunea tranzistor, ci, simplu, APARAT), cea mai tare chestie, inceputul industrializarii. Tata asculta Europa Libera la aparatul ala, asa ca eu cantam atunci cand stiam ca nu-l deranjez. Tata, Dumnezeu sa-l ierte, era un om care se entuziasma mai rar. Cand i-am spus: "Tata, tata, am iesit campion national la atletism!", s-a uitat la mine si mi-a spus apasat: "Bravo, mai tata!". Atat. Am inceput la Scoala Populara de Arte, dar cand am mers la profesor cu un disc cu Jimi Hendrix si i-am spus ca vreau sa cant ca el, mi-a spus ca muzica aia e o tampenie, asa ca am plecat si am invatat singur. Intr-o luna, stiam discul pe dinafara, dar dupa ce l-am innebunit cu acul pick-up-ului de atatea sute de ori, sarea de nu-l mai puteai asculta. Era un disc imprumutat, si pe atunci discurile se ascultau cu maxima delicatete, il stergeai cu spirt cu vata, cu grija. Mi-a fost atat de rusine incat i-am spus proprietarului ca l-am pierdut. I-am cerut mamei 300 de lei si i-am dat la schimb. Dar cine canta in juma' de an intr-o formatie? Eu!

"Beau un litru de vin si fac 40 de flotari"

- Intotdeauna ai avut acest spirit ascutit al competitiei?

- Tot timpul mi-a placut competitia si de mic am fost bagacios, mi se spunea "Ptiu, drace, de aici!". Cautam mereu compania celor mai mari cu patru, cinci ani ca mine, si faceam eforturi acerbe sa fiu bagat in seama, recunoscut, sa ies in evidenta, sa fac parte din gasca."Ba, uitati-va la mine, beau un litru de vin si fac 40 de flotari". Pe multi, eu i-am invatat sa fumeze. Vazusem un film frantuzesc cu Gerard Philippe, care intra fumand in camera unei tipe si, ca sa nu se simta mirosul de tigara, o baga aprinsa in gura, cu un gest rapid, apoi o scoate si continua sa fumeze. Asta mi-a ramas din tot filmul, doar momentul acesta, pana nu am reusit si eu sa fac la fel, nu m-am lasat. Dupa care m-am dus la baieti: "Ba, hai sa va arat figura lu' Fifi Inaripatu'!". Locuiam intr-un cartier in care membrii multor familii nu prea se intalneau cu totii acasa, ci mai degraba la puscarie. Puteam sa ajung la fapte nesabuite, dar Dumnezeu nu m-a lasat, am avut un inger pazitor. Ce ar parea ciudat astazi e ca in cartierul ala despre care vorbesc, toti tinerii, chiar si cei din familiile cu antecedente penale, erau la curent cu muzica folk si rock, muzica ce predomina atunci. Nu folclorul de ocna, nu manelele, chiar daca se asculta muzica de petrecere, oamenii stiau ca se potriveste doar pentru anumite evenimente, nu e un motiv de mandrie sa se etaleze cu ea, si isi vedeau lungul nasului. Marea distractie a noastra, la 15 ani, era sa punem laolalta bani pentru baterii si sa umblam, pe umar, cu un ditamai casetofonul, cu hard-rock dat la maximum. Asta, in timp ce beam vermut. Plecam de la noi, dintr-o zona mai sobra, de langa Biserica Catolica, si porneam spre Sfantu Andrei, pe stradutele mai rau famate, unde puteam sa facem galagie. Nu era nici un pericol, ne cunosteam intre noi, nu erau scandaluri sau lupte, ordinea era deja stabilita. Poate nu oameni sau fapte clare, dar ceva din pitorescul acelui cartier se regaseste in unele din cantecele mele.

- Si prima trupa, momentul in care ai stiut ca asta vrei sa faci toata viata?

- Cine crezi ca m-a dus la prima trupa? Un tip, Costel Spoiala, un borfas ce facuse de mai multe ori puscaria. Mi-a zis: "Pustiu', tu canti bine, las' ca te duc io la o formatie". Pe atunci se canta la dans, in sala liceului Tehnoton. M-a dus acolo si le-a zis alora: "Ba, ia fiti atenti, am adus un baiat talentat, da bine cu basu'. Ia zi, ma, "Negru Voda" a lu' Phoenix". Dupa cateva zile, sunetistul salii le-a zis celor din trupa: "Mai bine faceti melodiile lu' baiatu', lasati parnaile alea de le cantati, ca nu danseaza nimeni!". Eu, chiar daca eram si inca sunt fan Hendrix, scriam niste cantece dansante, o combinatie de rock si disco. Pe atunci, treaba cu muzica era asa: vrei sa fii cantaret? Foarte frumos, tata, mergem la munca, la uzina, si duminica ne distram, cantam, daca esti bun, te ducem si la "Cantarea Romaniei". Eu nu am cantat niciodata pentru bani, ci pentru ca aveam nevoie sa creez, altfel simteam ca explodez, ca pot sa fac lucruri rele, daca nu ma descarc prin muzica si prin text. Voiam sa ma fac auzit, remarcat, dar nu neaparat din vanitate, ci pentru ca aveam ceva in mine care trebuia spus, trebuia sa iasa afara. Ba, uite, asta sunt eu, vreau sa-ti arat cum sunt, ca nu-s ca tine si nici ca altcineva, ci doar ca mine, ia vezi, iti place? Cand am fondat, in 1983, trupa Timpuri Noi, alaturi de Artanu si de Razvan Moldovan, ne-am zis: "Noi cantam altceva decat toti ceilalti si cui nu-i place sa ne pupe-n fund!". Pe atunci, imi placea ideea de a ma incontra, de a ma lupta cu toata lumea, asta pentru ca ma luptam mereu cu mine. Acum, nu ca m-am linistit, dar am capatat experienta ce ma ajuta sa-mi gestionez mai bine energiile, fortele. Am devenit mai intelept, nu mai caut adversari peste tot.

"Sunt o farama infima in acest univers"

- Cum s-a facut trecerea de la un tip aprig, pentru care totul era o lupta, o competitie, la artistul care indeamna la introspectie si canta ferm convins ca "viata este ca o joaca"?

- In 2000, cand Timpuri Noi si-a incetat activitatea pentru o perioada, am vrut sa arat ca pot pune rapid pe picioare o trupa cu un repertoriu nou, formata din necunoscuti. Asa a luat fiinta ZIDD, care s-a descurcat foarte bine. Dar poate nu era momentul, lucrurile n-au mers mai departe, asa ca am lasat chitara electrica deoparte si am vrut sa ma fac vindecator. M-am apucat de terapii complementare, asta insemnand o alta educatie si un alt nivel de informatie fata de ce stiam eu pana atunci, cand ceea ce ma preocupase era sa fac pe nebunu' pe scena. Am studiat reflexoterapia, cristaloterapia, sacroterapia, am scos un disc de muzica terapeutica.Apoi am inteles ca ocupatia asta de vindecator este cu mult mai complexa, ca nu sunt, si probabil nu voi fi pregatit pentru ea, ca risti foarte mult, daca nu esti destul de pur si de constient de ceea ce faci, pentru ca are implicatii foarte adanci. Si ca vocatia mea ramane tot cea de artist, care incearca sa-i binedispuna pe oameni si, totodata, sa le trezeasca constiinta, lucru foarte important in complexul act al vindecarii. Daca inainte credeam ca lumea intreaga se invarte in jurul meu si al talentului meu, acum am inteles ca sunt o farama infima in acest univers. Nu exista nici o contradictie intre muzica rock si spiritualitate, singura contradictie de pe lumea asta este cea a anumitor tipuri de vibratii, iar eu imi folosesc cunostintele pentru a face bine prin muzica mea.

- Discul nou incepe cu piesa cu titlul "Deschide-ti mintea!" si se incheie cu hipnotizanta "Asculta-ti inima". Agitatia cotidiana ne face deseori sa vrem sa alegem rapid una din cele doua.

- Prima piesa e zglobie, simpla, ca o minte de copil dispusa la experimente, iar ultima, preferata mea, indeamna la introspectie. Mintea sare ca o maimuta, de la un subiect la altul, este cea mai firava parte a masinariei umane, cel mai slab centru energetic al ei. Si totusi, noi acordam asa o mare importanta intelectului, credem ca totul trebuie filtrat prin intermediul sau. Inima, asta-i de fapt esenta si cheia.

- Multi colegi de-ai tai de breasla, in cautarea castigului financiar, au ales calea unor compromisuri muzicale jenante. Se poate trai onest din muzica? Ai familie, copii, cum te descurci, ai primit vreo mostenire de iti permiti sa faci ce vrei?

- Da, am primit o mostenire de la Dumnezeu si asta-i un lucru esential. Daca ajungi sa te bazezi pe valorile materiale, iti dai seama ca ele sunt atat de efemere, incat si o drosofila pare matusalemica in comparatie cu ele. N-o sa spun ca sunt eu chiar atat de pur, ca am facut mereu numai ce am vrut. Dar stiu sigur, nu partea financiara e importanta, important e sa-ti gasesti un echilibru psihologic intre necesitate si dorinta. Cum spun si in cantecul "E loc": "Intre ce-i lacomie si ce-i necesar e un pas". La ce sa alergi dupa bani? Ca sa-ti cresti nivelul de viata? Gresit, de fapt, nu-ti cresti decat nivelul cheltuielilor. Am cunoscut atatia oameni ce castiga foarte mult, dar mananca prost si, daca-i intrebi, recunosc ca traiesc prost.

- "Deschide-ti mintea" este primul disc din indelungatul traseu al trupei fara Artanu, cu care formai un parteneriat foarte dinamic. I-ai simtit lipsa?

- Ne-am despartit in termeni amiabili, in ideea ca fiecare va face exact muzica pe care vrea sa o faca in acel moment. Suntem firi total diferite, dar conflictele noastre permanente pe plan muzical, in special dupa 1990, au impins trupa inainte, au facut ca piesele sa se rafineze, sa fie mai bune. Totul se negocia si, in cele din urma, ajungeam la echilibrul dorit. Pe noul disc, m-am simtit mult mai liber, am scris piesele fara sa ma mai gandesc la ambitusul vocal al lui Artanu, ci doar la cum pot si vreau eu sa le cant.

- Este un disc de autor si totusi, contrar asteptarilor, nu iti etalezi deloc calitatile ce te recomanda ca unul din cei mai buni chitaristi din tara.

- Asa imi spune si sotia mea: "Bine, Dane, acum, cand esti singur, si ar trebui sa arati tot ce stii...". Dar nu asta-i scopul discului. Sunt niste cantece pe care le-am facut intre 2003 si 2011, intr-un anumit stil, pe teme pe care nu le-am mai tratat pana acum. Discul arata alte fatete ale personalitatii mele muzicale. Asta-i provocarea mea, nu sa arat ce bun chitarist sunt eu, sa ma laud, ci sa-mi cobor gandurile in suflet si sa-l deschid. Cred ca un artist trebuie sa incerce sa fie mai putin egoist.



Formatia Timpuri Noi a luat fiinta la inceputul anilor '80, in Bucuresti, cu Dan Iliescu si Adrian Plesca (Artanu) in prim-plan, si a fost una dintre putinele trupe ce s-au pus rau atat cu cenzura comunista, cat si cu publicul larg. Versurile cu substrat social si stilul muzical inedit le-au adus interdictia la radio si la TV, asa ca trupa a avut o activitate subterana, pana in 1990. Urmeaza zece ani de gratie. Prin albumele "Timpuri Noi", "Unplugged", "De regiune superior", "Basca abundentei", si prin prestatiile scenice incinse, trupa urca vertiginos in clasamentul muzical din tara. In 2001, Timpuri Noi se desfiinteaza trei ani, apoi porneste la drum in diferite componente, singurul nume constant in intreaga istorie fiind cel al lui Dan Iliescu.

Fotografiile autorului