Horia Mihail - "Nu am inventat noi roata, insa am adus un suflu proaspat in muzica clasica din Romania"

Pe 19 martie, la Teatrul Odeon din Bucuresti, pianistul brasovean Horia Mihail s-a aflat, alaturi de alte mari personalitati ale artelor, printre laureatii Galei Radio Romania Cultural. O recunoastere a valorii sale, un premiu binemeritat, dupa ce, in 2011, cand a implinit 40 de ani, a stralucit in trei turnee de succes: "Pianul calator", o serie de concerte solo, pe urmele lui Franz Liszt, "Duelul viorilor" si "Cele trei dive", in care le-a acompaniat pe sopranele Leontina Vaduva, Ruxandra Donose si Teodora Gheorghiu. Intors in tara, dupa zece ani de studiu in Statele Unite, Horia Mihail a indraznit sa rescrie regulile jocului in circuitul concertistic al muzicii clasice. A pornit la drum in 2006, cu "Romanian Piano Trio", alaturi de violonistul Alexandru Tomescu si de violoncelistul Razvan Suma, si a continuat cu o serie de turnee aplaudate in egala masura de publicul traditional, dar si de tineri aflati la primul lor concert clasic.

In lumea celor maturi

- Ati primit, in luna martie, premiul "In memoriam Iosif Sava". V-a marcat in vreun fel cariera acest mare critic si promoter al muzicii clasice? Obisnuiati sa ii ascultati emisiunile?

- Am descoperit de curand o fotografie in care apar alaturi de regretatul Ovidiu Iuliu Moldovan si de Ruxandra Donose, acum mezzosoprana, pe atunci pianista, ca invitati la una din seratele de muzica si poezie organizate de Iosif Sava la sfarsitul anilor 80. Atunci cand devenise celebru si nu i s-a mai permis sa isi realizeze emisiunile la televiziune, Iosif Sava a reusit sa adune in jurul sau oameni de mare valoare, la serate tinute in teatre bucurestene. A fost un om extrem de important pentru cultura Romaniei in anii 80 si, totodata, un personaj cheie pentru multi dintre artistii cunoscuti astazi in sfera muzicii clasice. Domnia sa insista mult in a sustine si a promova tinerele talente, iar eu am fost invitat in emisiunile sale inca din clasa a cincea. Din pacate, si la ultima, pentru ca de acolo a plecat direct la spital... Eu eram obisnuit cu lumea celor maturi, copilarisem printre adulti, si nu printre copii, cantasem de pe la 13-14 ani cu toate orchestrele mari din tara, asa ca nu eram deloc timorat, insa simteam o emotie speciala la acele serate, cu oameni atat de valorosi, din diferite domenii.

- Ati avut si dumneavoastra, ca multi alti pianisti, o copilarie austera, dedicata studiului?

- Acesta-i programul celor ce studiaza in copilarie, trebuie sa-si petreaca trei-patru ore zilnic cu instrumentul. Poate fi marcant pentru un copil care vrea sa alerge, sa mearga la joaca si i se interzice sa practice vreun sport, ca sa nu pateasca ceva la mana. Eu ma mai strecuram clandestin la un fotbal, un baschet si, de cateva ori, i-am pacalit pe ai mei, stand la pian si citind o carte, in timp ce ei auzeau, din alta camera, o caseta pe care o imprimasem cu o zi inainte, crezand ca studiez... Imi cam furam singur caciula. Dar copilaria mea s-a desfasurat printre adulti inca dinainte de a incepe sa cant la pian. Parintii locuiau la Bucuresti, si au decis ca-i mai bine ca eu si sora mea mai mica sa crestem in aerul curat al Brasovului, la bunici. Stateam intr-un cartier foarte linistit al orasului, cu o casa pe-o colina, alta pe alta colina, nu prea erau copii in jur si, oricum, bunicii nu ne-ar fi lasat sa ne jucam pe strada, la asa distante mari.Mai tarziu, cand am mers la scoala, am inceput sa invitam colegi acasa si sa ne jucam cu ei. Cea mai puternica amintire din primii mei ani este linistea apasatoare, totala, a serilor de iarna, pe la cinci se intuneca, erau zapezi mari, nu treceau masini, nici macar animalele nu scoteau un sunet. Si acum e liniste, dar o liniste mai activa. Duminicile veneau parintii de la Bucuresti si strabunicii de la Predeal, si ne asezam la masa cu totii intr-un adevarat ritual. Intr-un capat al mesei statea capul familiei, bunicul, iar in celalalt, cel mai in varsta barbat. O vreme a fost strabunicul, apoi un frate al sau, dupa aceea tata, iar din 1986, desi aveam doar cincisprezece ani, eu. Pe strabunicul l-am prins pana aveam 10 ani, iar pe strabunica, 15. Am amintiri clare cu ei. Am cunoscut o generatie nascuta in secolul XIX si am crescut cu multe povesti de dinaintea primului razboi mondial, cu atat mai interesante, cu cat personajele fusesera implicate in viata politica si militara a tarii, luptasera in cele doua razboaie. Strabunicul provenea dintr-o familie veche, despre care se spunea ca intemeiase, cu 200 de ani in urma, catunul Predeal, pe cand treceau cu oile dinspre Campulung Muscel.

- Sunteti un caz destul de rar, in care un mare instrumentist apare dintr-o familie ce nu are legaturi cu muzica.

- Bunicul cantase in tinerete la vioara, dar nu mai stia, in rest, nu cunosc pe nimeni care sa fi cantat, sa fi avut o pasiune pentru muzica in familie. Dar eu am inceput un "business" din muzica inca dinainte de a ma apropia de un pian. Aveam cinci ani cand tata mi-a facut cadou un pick-up cehesc, Tesla, si o groaza de discuri. Imi placea sa ascult orice, Adamo, Beatles, insa mai mult de jumatate din discuri erau de muzica clasica si, cum gasisem prin casa niste andrele din lemn cu care croseta bunica, am inceput sa dirijez simfoniile lui Beethoven. Duminicile, cand se strangea familia, asezam scaunele ca intr-o sala de spectacol si ii invitam pe toti la concert. Dar nu pe gratis, caci sora mea mai mica rupea bilete, bilete de doi lei. Puneam discul si incepeam sa dirijez de zor.La scoala de muzica am ajuns din intamplare, era singurul loc unde se preda limba engleza din primele clase. Eu as fi vrut sa cant la vioara, dar parintii au ales pianul, pentru ca nu se gandeau ca voi face o cariera din asta, ci ca voi deveni fie medic, ca mama, fie avocat, ca tata. Iar la o serata intre medici sau avocati, dadea mai bine daca ma asezam la pian si cantam o sonata. Insa eu mi-am facut bine lectiile, si in decembrie 1978, la trei luni de la inceputul studiului, apaream pentru prima oara in public. Lucrurile au mers rapid, asa incat, la 10 ani, era clar ca asta voi face de acum inainte. Si cei din familie au venit, foarte mandri de mine, la adevarate concerte, sustinute la pian, nu la andrele. Cat a trait, pana in 1993, bunicul a tinut o evidenta exacta a tuturor concertelor, articolelor despre mine, o arhiva pe care o pastrez cu drag.

- Cand ati iesit din aceasta lume a adultilor si ati intrat in ritmul celor de aceeasi varsta?

- Cand am intrat la Colegiul de Matematica si Fizica "Andrei Saguna" din Brasov. Primul an a fost mai dificil, pentru ca eu ma simteam foarte confortabil in relatiile cu cei maturi, dar nesigur alaturi de tineri. In plus, nu cunosteam pe nimeni dintr-a noua, asa ca purtam o armura care-mi dadea un aer infumurat. A durat ceva timp pentru ca eu sa ma deschid, colegii sa ma cunoasca cu adevarat, iar dupa aceea, au urmat cativa ani minunati, de adolescenta rebela. Am intrat intr-o gasca de copii inteligenti, activi, nici golani, dar nici cei mai cuminti din liceu. Eram rockeri, ne imbracam ca atare, si in 1989, asta nu era bine vazut. Am ramas in continuare un iubitor al muzicii anilor '70-'80. Din 1990, am studiat la Academia de Muzica din Bucuresti, unde am locuit cu mama. Eram presedintele Ligii studentilor din Conservator, mergeam in Piata Universitatii, aveam puternice convingeri anti-comuniste, ca si acum. Asistam la schimbarea dramatica a Romaniei, chiar din Capitala, dar asta nu ma facea sa acord mai putina atentie muzicii. Eram inconjurat de oameni pasionati de muzica. Liviu Prunaru, de pilda, pe care anul trecut l-am acompaniat in "Duelul viorilor", traia in conditii precare, abia avea bani de-o paine, insa studia cate 10-12 ore pe zi. Ramaneam pana noaptea tarziu la Conservator, el intr-o sala, eu in alta, ne mai vedeam dupa cateva ore pe hol, sa schimbam doua vorbe, apoi inapoi, la treaba. Dupa ce ani de zile o avusesem alaturi pe profesoara Stela Dragulin, am intalnit si la Bucuresti profesori pasionati, de la care am invatat multe, iar asta m-a obligat sa ma concentrez la muzica.

Calendarul de pe frigider

- Cum a fost experienta americana?

- Il cunoscusem pe profesorul cu care aveam sa studiez in Italia, intelesesem ca va fi important pentru cariera mea, simteam ca o schimbare de mediu nu poate fi decat benefica, asa ca am plecat fara regrete. Dar doar ca sa studiez, nu m-am gandit nici o clipa sa emigrez, iar in cei zece ani petrecuti acolo, nu am facut nici cel mai mic efort pentru a capata cetatenie sau green card. Am ajuns dintr-o capitala aglomerata, intr-un orasel universitar cu 40000 de studenti, in mijlocul campului.La biblioteca lor am gasit colectia integrala a revistei romanesti "Muzica". N-o lua nimeni, bineinteles, dar spune ceva despre felul in care priveau ei lucrurile. La primul examen de istoria muzicii, profesorul a dat subiectele, a iesit din clasa, si eu priveam uimit cum nimeni nu are nici cea mai mica intentie sa copieze. Si am inteles ca acesta-i modul corect, normal, de a face o scoala. Mi-am facut prieteni din Europa, Brazilia, americani, mi-a prins bine sa fiu acolo de capul meu, la 21 de ani. M-a facut sa fiu mai organizat, mi-am descoperit un hobby - gatitul, am avut mici job-uri pentru a ma intretine financiar si am continuat sa studiez. Sa fii student nu e chiar atat de dificil. A fost pentru mine ca o pregatire a maturitatii.

- Intoarcerea?

- Imi era foarte dor de casa, asa ca ma intorceam in fiecare an sa-mi vad familia, prietenii. Cand stateam aici, imi doream ca timpul sa se dilate, cand ajungeam acolo, aveam pe frigider un calendar in care bifam cu carioca cate zile mai am pana la urmatorul drum spre Romania. Ca la armata, AMR - Au Mai Ramas nu stiu cate zile. Cand ajungeam aici, vedeam schimbarile, prietenii injurau, erau descurajati de mersul greoi, de hotia la care asistau, la fel ca si astazi - practic, vorbim despre devalizarea unei tari - eu incercam sa-i imbarbatez. "Uite, s-a schimbat si ceva in bine, asta, sau asta". M-am intors in 2002 din considerente strict emotionale, aici eram fericit, imi doream sa fiu acasa.

"Se poate si in Romania"

- Au trecut zece ani de activitate in Romania, dupa cei zece ani petrecuti in Statele Unite. Ati facut un bilant, sunteti multumit de cele realizate aici in acest timp, v-ati fi dorit sa evolueze altfel cariera dumneavoastra?

- A fost un pic dificil la inceput, din punct de vedere financiar. In 2002 m-am intors la Brasov, m-am casatorit, un an mai tarziu s-a nascut fetita noastra. Eu eram solist concertist al Filarmonicii din Brasov si lector al Universitatii de Muzica, insa iesisem din circuitul turneelor, managerii orchestrelor nationale fie se schimbasera, fie ma uitasera. In 2004, am decis sa pun umarul la organizarea noii editii a festivalului de muzica camerala din Brasov, despre care se spunea ca nu va mai obtine fonduri si nu se va mai tine. Am incercat sa fac ceea ce vazusem in America, sa pregatesc un "produs cultural" de la A la Z, fara vreun beneficiu material. Chiar am venit cu bani de acasa, cu convingerea ca daca Filarmonicii ii va merge bine, la fel imi va merge si mie. Am primit un titlu onorific de "director de imagine" si am pornit in cautare de sponsori, m-am intalnit cu directorii publicatiilor pentru parteneriate media, am facut machetele afiselor etc. Am adus fondurile necesare pentru desfasurarea urmatoarelor editii ale festivalului la un nivel inalt si asta a fost scoala mea. Doi ani mai tarziu, porneam la un prim turneu national cu fonduri private, alaturi de "Romanian Piano Trio", ceea ce a insemnat o munca uriasa. La inceput, Razvan Suma a fost neincrezator, a spus ca n-o sa reusim, iar Alexandru Tomescu a zis: "Hai sa incercam". Am aratat ca se poate si in Romania, iar felul in care a evoluat acest proiect, cu 12 turnee in 5 ani, a fost unul spectaculos.

- Cum se vedea Romania la pas? Ce insemna un turneu al tinerilor exponenti ai muzicii clasice?

- In 2006, la primul turneu, am descoperit o Romanie un pic trista, dar vie din punct de vedere al poftei culturale, plina de energie si de dorinta puternica de a-si reveni. Pana la noi, daca se primeau bani de la primarie pentru un eveniment, se facea, daca nu, nu. Filarmonicile nu au fost de acord sa ne plateasca trei bilete de tren, trei onorarii, trei camere de hotel. Nu spun ca am inventat noi roata, insa am adus un suflu nou. Promovarea se facea ca si cum ar fi fost vorba de o trupa rock. Am trimis mii de e-mailuri catre potentiali sponsori, cu o rata de succes de 0,5%, insa am semnat contractul care ne-a adus fondurile, am facut programul de sala si am carat tot felul de boxe si de lucruri pentru ca totul sa iasa bine. Ne petreceam intre noi mai mult timp decat cu sotiile sau cu iubitele, ceea ce intotdeauna duce la tensiuni, insa am trecut peste ele ca niste oameni civilizati ce suntem. Am adus spectatori care nu mai venisera niciodata intr-o sala de concerte. La primul concert in Timisoara, am avut 40-50 de spectatori in sala, iar in anii ce au urmat, salile au fost arhipline, cu peste 1000 de oameni. Un moment special s-a petrecut in Hateg, unde am sustinut, probabil, primul concert de muzica clasica, la casa de cultura din oras. Atata doar ca am omis sa intrebam daca au pian. Cum nu am gasit nici o varianta decenta, Razvan si Alexandru au sustinut un program, iar dupa concert, tinerii nu mai voiau sa plece, s-au urcat pe scena si am stat mult timp la discutii, erau dornici sa afle cat mai mult despre muzica. Peste doua zile, aveam concert la Deva, 30-40 dintre ei s-au mobilizat, au inchiriat microbuze si au venit la Deva sa asculte concertul nostru integral, si in varianta cu pian. Asa ceva nu se uita.

- Fiica dumneavoastra este interesata de muzica, sau ramaneti in continuare singurul dintr-o straveche familie cu asemenea aptitudini?

- Fiica mea are ureche muzicala, am observat, insa nu am insistat sa faca o cariera din muzica. De altfel, a refuzat cu indarjire studiul muzicii, pentru ca o asociaza cu desele mele plecari de acasa. Mai mult de jumatate din timp sunt plecat, iar un copil este afectat de lipsa asta. Sunt solist concertist al Orchestrelor si corurilor Radio din Bucuresti si al Filarmonicii din Brasov, fac naveta intre Bucuresti si Brasov, unde locuiesc in casa bunicilor, in care am copilarit. Nu inteleg de ce Brasovul are o viata sociala si culturala mult mai scazuta ca intensitate fata de celelalte orase mari din tara, insa, chiar daca multi dintre prieteni nu mai locuiesc aici, eu tot in Brasov ma simt cel mai bine. Este locul in care simt ca sunt acasa.