Dubasii cerului

Toba cu colinde

"Din diesiti voi mari boieri, ge vedeti pa Dumnezau, cum coboara de frumos, de frumos, de cuvios, tot pa scari de lumanari. Pe nimica nu calcare, de nimic nu se tinare. Nici cu vorba nu sfarsare, luntru in casa din intrare, di bun pranzu ii dedeare. Gata-i pranzu sa pranzim si scaun sa hodinim. N-am venit eu sa-ti pranzesc, nici scaun sa hodinesc. C-am venit eu sa te-ntreb, de-acel vig din dorsinic, ce sta-n culme paluit. Paluit si necroit".
Mos Ionel Biris tace, insa bate mai departe ritmul in duba. Pare ca-si cheama stramosii la mostenirea adevarata, la intelepciunea simpla, pe cale de-a se pierde. El insusi, lovind toba aceasta ciudata, cu ochii inchisi pe jumatate, arata ca un batran de-acum trei mii de ani, in jurul caruia timpul s-a oprit. Colinde le spune cantecelor sale stravechi, cu ritm leganat, ce le face sa semene mai degraba cu niste descantece stravechi, rostite intr-o limba romaneasca arhaica, imnuri bizare, scoase din cufarul magic al inceputurilor. Isi umfla pieptul din nou si susura, ca un leganator de inimi, ca un descantator de suflete:
"Cere mi se cere, fiu la maica-s-are, ca el sa sloboade codrii a vanare, si campii a jucare. Maica-sa-i graiare: "Ba fiule bare, eu nu te-oi lasare, nici codrii-a vanare, nici campii-a jucare, caci tu mi-as duceare sora soarelui, soare-mi raseare, soare maniosu, pe toti mi-ncercare. Las sa-ncerce lasa, numa sa nu-ncerce, sus in porumbacu. Ca io acolo mi-s damu doi columbi de uri si ei s-or speriare si sus s-or zburare, in mare s-or lasare si s-or inecare. Cu ce te-ai jucare? Juca-m-as jucare cu cea sora meare si te-nveseleste, fiu la maica-s-are".
S-a oprit batranul. Vibratia dubei mai pluteste un timp in camera, asezandu-se peste noi si peste putina mobila din lemn vechi. Ce limba e asta? Ce cantece mi-a zis mosul? Pare o limba a stra-romanilor, pe care cu greu o mai gasesti pe pamant. O limba pierita de mult, dar care, iata, a supravietuit in cotloanele muntilor, in pieptul unui mester din satul Almasu Saliste. Acestea sunt colindele satului, pe care le canta barbatii in ajun de Craciun, mergand pe ulite. Si toti au, ca si mos Biris, cate o duba, o toba cu doua fete, pe care o bat intr-un anume ritm. Te cutremuri cand auzi douazeci de barbati suierand aceste cantece stravechi in bubuitul dubelor, de-ai crede ca o ceata de arhangheli vrea sa te aduca la traditie, la cele drepte. Aerul vibreaza, si ceva in adancul sufletului simti cum se rasuceste, ca un dor vechi, trezit, ca o nostalgie inexplicabila, dupa ceva ce nu ai trait si totusi e in tine. Poate este din cauza dubelor, aceste tobe magice, facute cu mestesug...
"Duba nu se face oricum", spune mos Biris, si in tacerea camerei loveste o data pielea intinsa. Ca un lac linistit in care ai aruncat o piatra, sunetul face nenumarate vibratii concentrice. "Ii facuta cu un lemn anume, de paltin. Ca daca o faci din orice alt copac suna ca o oala, nu-i buna de nimic. Da' paltinu' canta. Noe si-a facut corabia tocand pe lemn de paltin si de-atunci si toaca bisericii tot din paltin ii facuta. Toate duhurile rele goneste paltinu', ca se mai spune ca in prima apa a lumii, Dumnezau un paltin a pus, si pe el a stat ca sa faca oamenii din frunze, cu nasip de pe fundul marii. Ii lemn sfant si de-aia canta, i-auzi-l cum spune!". Si mai loveste o data in duba lui veche, cat sa simti cum trupul ti se infioara. "Iar pielea de fete a dubei ii facuta din piele de cerb sau de caprioara, tinuta in zama de var, pregatita tot cu mestesug, ca sa cante. Si cand pornim prin sat si prin case, punem in jurul dubelor ite verzi de iedera, ca sa fie cu sanatate si bucurie oamenilor, tot anu' ce urmeaza".

Casa timpurilor stravechi

Mos Biris avea zece ani cand a vazut prima oara o duba, agatata in cui, in tinda unui batran din catunul Gura Negurii. Era o duba cum nu avea sa mai intalneasca de-atunci, facuta din scorbura unei salcii batrane, peste care era legata pielea cu fir de canepa, si "i-a cazut la inima" pe loc. S-a straduit sa isi faca singur, acasa, o duba. La inceput o facea cu piele de caine pe oale obisnuite. Mai tarziu l-a cunoscut pe Valean. Valean Orbul. Despre el circulau in sat tot felul de povesti despre cum si-a pierdut vederea, insa el stia cel mai bine sa bata duba si cunostea zeci de cantece stravechi. De la el a invatat mos Biris "colindele". Bateau duba pana noaptea tarziu, pe dealuri, infiorand padurea. Cuvintele si le nota intocmai acasa, intr-un caiet, la lumina opaitului.
Cu degetele noduroase, mosul apuca batul dubei si, lovind ritmic pielea caprioarei, incepe din nou sa cante, cu vocea taraganata:
"Trice tri gin, tri laturiu, trice tri gin, tri cornuri. Si voi ruga sa o ducetiu pa sub poala ciriului, luntru poarta raiului, de-a dreapta tatalui, ci acolo ii locu di hogina, in si domnii hodinesc, tat trupu' si sufletu'. Sufletu' deasa-i graiare: Da' cui este ceasta ruga, ceasta ruga si porunca? Ruga lui boier batranu, de-atuncia Domnu c-o lasat, mar de daur junilor, busuiocul fetcelor, trandafir nevescelor, iarba creata a babelor si crucea batranilor".
Satul Almasu Saliste, in care traieste Mos Biris, mi s-a parut, inca de la inceput, ca un loc tainic, un loc neumblat unde, ca prin minune, a supravietuit ceva din vechiul neam al acestor meleaguri. O farama a timpurilor stravechi a scapat neatinsa, ascunsa de salbaticia padurilor, ocrotita de un drumeag serpuitor, ce pare ca nu duce nicaieri. Doisprezece kilometri trebuie sa patrunzi in munte ca sa ajungi in aceasta margine a comunei Zam. Desi a venit primavara, omatul e pana la brau. La capatul acestei incercari te asteapta insa o toba magica si o limba romana atat de veche, incat i s-au pierdut urmele. Nici nu stii cum sa o scrii. O asculti, doar inima o intelege si se lasa leganata de ea.

Biserica cu sfinti fericiti

Padurea s-a lasat pana in curtile oamenilor. Salbaticia ascunde satul, mai are un pic si il acopera de tot. Luna trecuta, lupii au mancat doisprezece caini. Mai departe de Almasu Saliste, inca patru kilometri prin munte, este Deleni. Acolo este cea mai frumoasa si cea mai veche biserica din Zam. A fost furata din alt catun, in urma cu mai bine de doua sute de ani. Atat de mult le-a placut delenilor biserica vecinilor, incat au mers noaptea si au adus-o la ei in sat, au furat-o, inhamand oameni si boi la douasprezece care. O bisericuta mica, din lemn, frumoasa ca o pasare. N-au vrut sa o dea nici cand au venit "din lume", de la muzeu, si li s-a promis o alta biserica, noua si stralucitoare. Opt suflete au mai ramas astazi in jurul ei. Opt oameni care traiesc doar cu Dumnezeu si cu bisericuta lor, in mijlocul padurii, in ascunzisul muntilor. Iarna asta nu au coborat de-acolo. Si nimeni nu a urcat la ei.
"Nu las eu pe nimeni sa urce. Nu ajungeti la jumatatea drumului, ca ori va mananca lupii, ori va incoltesc rasii. Chiar si daca stii drumul e greu de ajuns, ca zapada e pana la piept, padurea te rataceste. Nici batranii nu coboara, ca stiu rostul locului. Vor veni spre primavara, vor cobori odata cu zapezile, poate cand facem strigarea peste sat, cu foc de jneapan, moroleuca, cum ii zicem noi", spune Sima Romeo, calauza si gazda mea pentru o noapte, si adauga: "Haideti mai bine sa vedeti biserica noastra, de aici.E aproape le fel de veche, insa pictura nu are seaman". Si porneste cu pasi marunti, pe o potecuta facuta prin nameti. Cum intri in curtea bisericii, auzi falfaitul de aripi al troitelor. Cruci uriase, taiate in barda, gata sa isi ia zborul. Parca sunt facute din pasarile cerului, intepenite de ger, pana au devenit lemnul asta negru. Sori pictati naiv, ca niste flori, se invart pe ele. Nu poti sa treci, fara sa le lasi macar o inchinaciune. Abia apoi mergi mai departe, catre biserica ce odihneste sub carunteala zapezilor. Brusc vezi turla, plutind ca o sageata slobozita catre cer. Cu multi ani in urma, clopotul ei a fost ascuns intr-o fantana, ca sa nu fie luat si topit. Taranii au baut apa clopotului pana a trecut primejdia. Dupa aceea l-au scos din ape si din maruntaiele pamantului si l-au ridicat direct in nori, de unde se-aude azi.
In biserica din Almasu Saliste, sfintii sunt fericiti. Sunt imbujorati si te binecuvanteaza zambind. Oamenii satului spun ca asa au fost dintotdeauna. Biserica e din lemn si are doua sute de ani. Pictura e veche de o suta de ani, dar culorile sunt atat de vii si proaspete, incat ai zice ca ieri a fost incheiata. Langa usa din pronaos, fresca este acoperita cu o perdea. Sima Romeo o da la o parte, se inchina si apoi explica:
"Aici sunt pacatele lumesti. Strainii care au ajuns la noi in sat mereu au spus ca e o pictura deosebita si sa o lasam la vedere. Dar batranele, mai ales, striga sa o acoperim, sa nu stam cu satanele langa noi. Asa ca o tin acoperita si numai cand avem vizitatori o descopar".
Tot peretele e plin de draci verzi si parosi, ce se ocupa bucurosi de clientii lor: morarul lacom ce ia prea multa vama, crasmarul care amesteca vinul cu apa, vrajitoarea care il scoate pe drac si il trimite la lucru, curvarii si curvele. Intr-o roaba sunt inghesuiti judecatorii cumparati si talharii. Pe femeia fara copii nu o pedepseste vreun drac, insa doi serpi ii sug vesnic sfarcurile. Toti dracii au cate un nume notat alaturi, ultimii doi fiind Kufi si Pufi, dracii care te leagana si iti tin umbra duminica dimineata, ca sa nu ajungi la liturghie. Sima Romeo se inchina inca o data si trage la loc perdeaua peste acel taram rusinos si infiorator.
Pe o masuta sta o Evanghelie cu coperte din piele, tocite. Este vechea Carte Sfanta a bisericii, in care au scris toti preotii ce au slujit aici. Pe una dintre primele pagini, un scris de mana caligrafic a notat: "Am slujit din 11 mai 1941. In ziua praznicului Inaltarii a fost timp foarte placut. Pr. Stoian, refugiat din Baraolt". Astazi, preot este Ioan Burza. S-a intamplat ca el a ramas fara voce, dar oamenii l-au rugat sa nu plece, sa ramana cu ei, sa vina la slujba, chiar daca ei canta in locul lui. Opt ani, parintele a trait in minte cu pilda lui Iisus ce spune: "Prin neputintele tale imi arat puterea Mea". Medicii nu au gasit cauza bolii si nu au avut cum sa-l ajute. A incercat parintele toate medicamentele si toate plantele, fara nici un rezultat. Dupa opt ani, in timpul unei slujbe, vocea i-a revenit deodata, ca prin minune. Enoriasii au cazut in genunchi si au multumit ca le-a fost ascultata rugaciunea. Si-au imbratisat cu lacrimi in ochi preotul si toate au fost ca inainte, dupa randuiala.

Poa' sa iarna

Dare de aur raman prin zapada in urma saniei cu fan. O sanie incarcata cu mirosul de asta-vara, din varful careia omul isi indeamna molcom calul. O babuta adusa de spate, mergand cu pasi mici, a iesit la poarta sa vada pentru ce fac zarva cainii in drum. Nimic, se joaca doar.Batrana se intoarce cu greu, isi leaga inca o data broboada sub barbie si, cu aceiasi pasi mici, merge in mijlocul ograzii, unde arunca boabe galbene gainilor. Le vorbeste in limba pasarilor si ele par sa inteleaga, raspunzand cu caraitul lor atoatestiutor. Intr-o salcie, pe marginea drumului, este prinsa de o creanga o canuta rosie. Drumul merge in paralel cu raul ce coboara din munte si canuta este pentru vreun trecator insetat, ce ar vrea sa soarba din suvoiul rece. Intr-o curte, doi barbati incarca zapada cu lopetile in caruta. Au facut un pic de loc in fata casei, dar mai e de lucru. Sunt imbujorati, caciulile s-au dus pe ceafa. "Doamne-ajuta!" saluta ei pe oricine trece. Numai de s-ar mai opri ninsoarea! Pe cos iese un firicel de fum si poti ghici prin fereastra perdeluita femeia ce pregateste pranzul. Dispensarul satului e parasit, mai are un pic si se prabuseste. Fara geamuri sau usa, cu acoperisul intr-o rana. Se vede ca a fost candva o casa frumoasa, la care ajungeai trecand podetul de lemn. Almasu Saliste are tot mai putini oameni, dispensarul nu mai foloseste. Asa cum nu mai foloseste nici scoala: cei cativa copii ai satului merg la Zam. Scoala sta inchisa de ani buni. Mare, cu ferestre lungi si pridvor larg. Probabil, candva, satul era infloritor, cu multe familii si multi copii ca sa umple o asemenea scoala. Terenul de fotbal e pustiu. Inainte mai pasteau vacile pe el, insa oamenii sunt in varsta si nici animale nu mai tin. Nu mai au putere. O batranica se apropie de singurul magazin din sat, asezat la raspantie, nu departe de biserica. Tine in mana o sacosa de carpa, impaturita. "Astazi a venit painea?".Unii spun ca ar fi o masina pe drum, dar nu se stie daca va reusi sa ajunga. Altii spun un "Nu" scurt. Sima Romeo o lamureste: "Daca maine e drumul bun si baga taful sau plugul, vine painea. Astazi, nu". Batrana da din cap si, tarsaindu-si cizmele de guma, o ia inapoi spre casa. Nu pare dezamagita, a vrut doar sa stie, o sa isi faca ea paine la cuptor. In magazin, unde este si carciuma, se discuta aprins despre principala problema: va reusi sau nu sa vina masina cu paine? Zapada e mare, sansele sunt mici. Cineva injura primarul. Apoi se face liniste. Soba de tabla din magazin incepe sa dogoreasca si oamenii inghetati de gerul si de muncile de-afara se inmoaie. Pe rafturi stau, nemiscate parca de ani de zile, cateva pungi cu detergenti, orez, zahar. Vitrine prafuite, demodate, de la infiintarea cooperativei. Oamenii nu au obiceiul sa cumpere de aici decat strictul necesar. Au acasa tot ce le trebuie, asa s-au invatat, asa au trait dintotdeauna. De-aia nici nu ii sperie zapada uriasa sau gerul. Podurile sunt pline de slana, sacii cu faina si malai asteapta in pivnite, ouale galbene sunt proaspete in fiecare zi. Si dupa ce taie lemnele de foc, oricine are un toi de vinars, amestecat cu zahar topit si cateva boabe de piper: "Poa' sa iarna cat o vre!".

Pe sub poala ceriului

Pasi noi prin zapada adanca, neatinsa, par sa fie cel mai bun lucru de facut dimineata, in Saliste. Orice costisa ai urca, ea iti pune la picioare intregul sat, ca un animal mare si bland.Sunetele diferite se unesc deasupra vaii si devin un tot catifelat, molcom, ce se despica din cand in cand, pentru a lasa sa ajunga la tine un singur latrat de caine, un singur tipat de cocos sau lovitura toporului ce crapa lemnul. Clopotelul unui cal ce trage o sanie cu fan rostogoleste clinchet peste case. Sunete ce sosesc si iti lumineaza intamplari uitate te ademenesc in acest timp imposibil de masurat. Ai vrea sa iti scuturi sufletul desirat de grijile marunte si apoi sa il umpli pentru totdeauna cu ceea ce vezi, cu ceea ce auzi. Zborul scurt si zgribulit al vrabiilor. Gardurile strambe, adormite in nameti. Padurea libera, nesfarsita. Stralucirea frageda a zapezii. Mintea se goleste de cugete si ganduri, urci ca un fuior de fum dincolo de bine si de rau, esti din nou copil si adormi nestiutor pe bratul tatalui tau. Vrei sa nu doresti nimic, sa iubesti mult, orice, simplu si nemestesugit, asa cum o fac taranii de aici, in traiul lor zilnic. Spre seara, casele incep a se intrista, pana se aprind ferestrele galbui sau rosiatice. Noaptea pare ca vine sorbindu-si albastreala inghetata din luna si, prin gerul de iarna, stelele se-arata subtiri. Afara cainii latra tot mai departe si butucii incep sa trosneasca in soba. Caldura iti inmoaie oasele, parca ar fi de ceara. Sub zapada, satul adoarme toropit. Aievea sau nu, auzi un batran care bate rar in duba, descantand visele cu voce blajina. "In gradina cu flori dalbe sunt doi meri aminunati, la tulpina-alaturati. La tulpina acesti doi meri este un pat mandru inciat, inciat cu viorele, ascernut cu brandusele. Dar in pat cine-i culcat? Fiica mica de-mparat, tot imi plange si-mi suspina, ca si-a pierdut boierasu. Boieras din banii vechi si cerceii din urechi".

Fotografiile autorului