Olimpia Melinte - "Traiesc teama permanenta ca asta a fost ultimul film, ca nu voi mai juca niciodata"

* Cu rolul din drama "Cele ce plutesc", a lui Mircea Daneliuc, si-a facut debutul in cinematografie. Cu "Sapte opere de milostenie", productia italienilor Gianluca si Massimiliano de Serio, a atras elogiile criticilor occidentali. O moldoveanca tanara si talentata, de care veti mai auzi *

Cutia cu fotografii de epoca

- Romanii vor putea vedea curand pe ecrane cel mai recent film in care ai jucat, productia italiana "Sette opere di misericordia", care a strans deja in palmares cateva premii internationale. La ce ar trebui sa se astepte publicul roman?

- La un film foarte bine realizat, cu imagini splendide, in stilul picturilor lui Caravaggio, si o viziune pe masura, care a atras laudele multor personalitati din lumea filmului occidental. E povestea Luminitei, o emigranta care isi propune sa iasa cu orice pret din situatia coplesitoare de mizerie in care se afla. Intalnirea ei cu Antonio, un domn batran si bolnav, este inevitabila si aduce urmari de neprevazut. Joc alaturi de Roberto Herlitzka, unul dintre cei mai iubiti actori ai lor, un fel de Victor Rebengiuc al Italiei. Am fost eu insami surprinsa de ce a iesit, atunci cand am vizionat pelicula pentru prima oara. E un film pentru care merita sa iesi din casa. Pe 20 martie, va avea premiera in cadrul Festivalului International de Film de la Bucuresti, iar dupa aceea, va intra si in cinematografe. In Italia, filmul a primit cronici foarte bune si elogioase, a deschis multe usi. Sunt tare curioasa ce impact va avea la noi.

- Rolul din filmul italian te-a adus in atentia presei. Despre tine nu se stiu insa prea multe lucruri. Cum ai ajuns la actorie?

- Stiu ca suna a cliseu, dar am stiut dintotdeauna ca vreau sa fiu actrita. Eram un copil destul de singuratic, care isi inventa singur jocuri, scormonind prin lucrurile din casa. Actoria...am descoperit-o in casa bunicului meu vitreg, intr-o cutie cu fotografii de epoca. In ele am vazut-o prima oara pe fosta lui sotie, imbracata splendid, in Traviata, pe scena Operei din Iasi. Cata stralucire, cat mister! M-a fascinat si am stiut ca vreau sa fiu la fel. Eram de mica intr-o permanenta cautare, incercam sa aflu cum ar trebui sa fiu, punandu-ma pe rand in roluri imaginare. Nici acum nu stiu daca m-am dibuit. Stiu doar ca actoria mi-a oferit bucuria asta extraordinara de a fi, pe rand, altcineva.

- N-ai avut indoieli pe parcurs?

- Am avut un singur mare moment de cumpana, pe la 17 ani, atunci cand fratele meu a fost hirotonit preot. In casa era o atmosfera foarte religioasa, eu insami statusem la Manastirea Varatec vreo doua saptamani si, timp de mai bine de o luna de zile, singurul lucru la care m-am gandit a fost ca vreau sa ma calugaresc. Pur si simplu ma simteam foarte bine in biserica, ma simteam parte din acea comunitate. Atunci l-am descoperit cu adevarat pe Dumnezeu. Apoi, usor, m-am reintors la visul meu de a deveni actrita. Trairile de atunci, de la 17 ani, le-am regasit insa in actorie. Cele mai reusite momente de la filmari le asociez mereu cu un soi de ameteala. E ca o transa in care ies din mine si nu mai controlez exact ceea ce se intampla. Cand privesc apoi scena pe ecranul mic de control al regizorului, sunt uluita si mi se pare ca a fost Altcineva in locul meu.

Dulcea Moldova si magnificul Iasi

- Ai absolvit, ca multi actori foarte buni ai tinerei generatii, Institutul de Teatru de la Iasi. Aveti voi, moldovenii, vreo daruire speciala pentru meseria asta?

- Scoala de la Iasi e o scoala foarte buna, iar profesorii au privit mereu pregatirea noastra cu foarte mare seriozitate. Veneau la ore si atunci cand aveau spectacol ei insisi, nu ne dadeau liber si nici nu ne lasau cu asistenti, cum am auzit ca se practica prin alte parti. Cereau acelasi devotament si de la noi. Imi amintesc ca am mers la ore si cu piciorul in ghips. Nu exista sa lipsesti, atata timp cat mai aveai suflu in tine.Era pe viata si pe moarte. Asta ne-a calit, ne-a ajutat foarte mult sa rezistam in sistemul mult mai dur al Capitalei. Am absolvit, ca si Marius Manole, la clasa lui Emil Coseru. Am avut chiar aceeasi diriginta (in generatii diferite, fireste), pe doamna Stroescu, careia ii datorez multe incurajari. Cu Vlad Logigan sunt chiar verisoara de-al doilea. Lumea Iasiului e mica, dupa cum vezi (rade). Ca si ei, imediat dupa absolvire, mi-am luat inima-n dinti si am venit la Bucuresti. Si da, chiar cred ca moldovenii sunt mai calzi. Ma simt bine cand ii intalnesc aici, in vria marelui oras, ii simt mai apropiati, chiar daca nu suntem neaparat prieteni si nu facem parte din aceleasi cercuri.

- La Iasi te intorci des?

- Cat de des pot. Acasa nu reusesc sa ma simt decat acolo. Am o nevoie profunda sa merg din cand in cand sa ma plimb prin cartierul nostru de case vechi, sa strabat cele doua cimitire mari din apropiere, ca sa ies apoi in padure si sa ma asez pe malul lacului. De sarbatori, eu si Constantin, sotul meu, ne intoarcem mereu la Iasi. Nu pot simti spiritul sarbatorilor altundeva. De cand am venit in Bucuresti, m-am indepartat mult si de biserica, de ale mele, sfinte. Te fura orasul asta cu toata agitatia lui.

Constantin, pisica si pestii

- Ai doar 25 de ani si esti casatorita. Un pas curajos pentru meseria pe care o ai. Cum se impaca libertatea de care ai nevoie ca actor cu rutina unei casnicii?

- Se pot impaca foarte bine, depinde care e structura ta interioara. Eu si Constantin suntem impreuna de la 17 ani si ne-am casatorit la 22. Daca nu ar fi fost el, n-as fi reusit multe lucruri in actorie. A fost mereu echilibrul de care am avut nevoie. Fiindca actoria e o meserie care te descopera foarte mult, te face foarte vulnerabil, esti expus in permanenta criticilor, lucrezi cu tine, cu ce ai mai de pret, iti pui tot sufletul in fata camerei. N-as fi putut face asta, daca n-as fi stiut ca am un loc al meu, un cuib la care ma pot refugia, in care ma asteapta Constantin. Cred ca si asta mostenesc tot de la moldovenii mei: imi place ideea de clan, de familie. Tin legatura cu matusile, verisoarele si nepoatele mele. Faptul de a fi cu totii impreuna de sarbatori imi da o mare implinire.

- Viata mondena a actorilor e totusi inselatoare. Cum iti protejezi echilibrul pe care l-ai gasit? Cum il aperi de frivolitatea din jur?

- E foarte important sa stii cine esti, sa fii liber tu cu tine, sa te cunosti si sa te accepti, altfel mediul asta te mananca de viu. Iar aici credinta te ajuta mult, iti da o forta pe care nu ti-o poate lua nimeni. Nu fac parte din cercuri mondene, nu ies in public decat atunci cand e necesar si imi aleg prietenii pe intuitie. Ii simt de la inceput daca sunt in regula sau nu. Cei cativa, putini, prieteni actori pe care ii am sunt la fel de discreti si nu vor sa iasa in fata cu orice pret.In rest, tine de felul in care iti aranjezi viata, de toate celelalte lucruri frumoase pe care le faci si care iti aduc bucurie. Imi place sa calatoresc. Cel putin o luna pe an plec undeva cu masina si cu cortul, urcam pe munti. Vara trecuta am plecat cu masina spre Barcelona. Imi place sa citesc, sa scriu, stau destul de mult pe la biblioteca, fiindca e la doi pasi de casa. Incerc sa-mi creez universul meu luminos de acasa, cu flori, pesti si cu o pisica.

- Desi foarte tanara, ai fost distribuita numai in roluri grele, cu drame interioare puternice.

- Asa s-a intamplat, cred ca se potriveau pe niste cautari ale mele, de acolo au iesit. Imi plac rolurile care ma costa, care ma fac sa ma descopar si sa ma maturizez intr-un sens bun. In mine se duc multe razboaie, sunt mai multe Olimpii, cea care se scufunda sub povara dramelor existentiale, dar si cea vesela, care vrea doar sa faca meseria asta si sa fie totul bine. Nu sunt un om cu care se traieste usor. In mine nu-s ape line, sunt numai valuri si tornade, fluxuri si refluxuri. Iar rolurile pe care le fac ma urmaresc multa vreme. Cand m-am intors din Italia, de la filmarile pentru Sette opere..., imi era greu si sa ma uit in oglinda, mi se parea ca ma priveste de acolo Luminita, personajul meu. N-am o structura de om fericit, dar credinta m-a echilibrat foarte mult. Proiectele noi ma fac sa zbor. Dar apoi, cand nu mai filmez, cad iar prada angoasei si indoielilor. Traiesc teama permanenta ca asta a fost ultimul film, ca nu voi mai juca niciodata. Pentru ca actoria inseamna si asta, o foarte mare dependenta.

Extemporal

- Alaturi de ce actori tineri ti-ar placea sa joci?
- Cristina Cassian, Florina Gleznea, Tudor Aron Istodor...
- Ce altceva ti-ar fi placut sa devii?
- Pictorita.
- Personajul de poveste preferat?
- Micul Print.
- Un defect?
- Orgoliul.
- O calitate?
- Ambitia.
- Decorul unei seri de neuitat?
- Apus de soare in varf de munte, cort, foc si prieteni.
- O amintire din copilarie?
- "Emisiunile din gradina", filmate pe camera video primita in dar de la tata, unde eu, "celebra actrita Cerasela", eram invitata in studio alaturi de "dansatoarea Alexandra" si "psihologul de serviciu Adriana".

Fotografii din arhiva personala a actritei