Poetul "meu"
Inainte sa-l citesc pe Ioan Alexandru, am citit despre el. Anume, am dat in publicatia Tribuna de la Cluj peste un articol al lui Ion Pop (daca mi-aduc bine aminte) despre noua generatie de poeti care tocmai se afirma, in conditiile dezghetului cultural de dupa 1964. Intre multele nume citate (Nichita Stanescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Ilie Constantin, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu, Adrian Paunescu...), i se dadea o anumita intaietate lui Ion Alexandru, poate si pentru faptul ca era ardelean, intr-un fel si un produs al Clujului. In consecinta, am inceput sa caut o carte cu poezia lui. Nu reuseam s-o gasesc, in ciuda straduintelor. Pana intr-o zi... cand am gasit la un chiosc-librarie din lemn, din acelea cu obloane-vitrina, specifice timpului, volumul "Viata deocamdata" (volum aparut spre sfarsitul anului 1965). Costa mai nimic (5 lei, putin mai mult decat doua paini). Am plecat spre casa fericit. M-am indragostit pe loc de poezia lui. Dadusem de versuri navalnice, cu izbucniri abrupte, pe care le simteam cu totul si ale mele, precum: "Si iata ca de la o vreme-nveti/ Cu voie, fara voie, tot ce trebuie sa stie/ Un om pentru a fi frumos/ Si socotit de omenie.//" (Si iata), "Atata toamna cade peste noi/ Atata luna luminos de mare/ S-a inversat lumina. Parca de acum/ Rasare numai luna si in soare.//" (Invers),"Cat de greu trecem dintr-o zi in alta,/ cat de greu prin zapada se cern urme adanci,/ prin noroiul acesta divin/ si se aud pasarile impartite in roiuri/ de lemn peste crucile noptii..." (Muzica de Bach). Multa iarna, multa mare, mult sat... Si toate acestea, pentru ca... "Viata deocamdata"! Simteam ca intalnisem pe "Poetul meu".
Dupa multi ani, aveam sa "recuperez", cu ajutorul unei bibliotecare care a realizat cat de prins eram de el, si volumul de debut al poetului, Cum sa va spun, aparut in 1964, in colectia "Luceafarul" a Editurii pentru literatura, la care debutasera, de altfel, multi alti poeti ai "generatiei dezghetului" (eu ii spun asa), din cei pe care i-am pomenit mai sus. Aceasta "captura" recuperatoare era cu totul exceptionala si o priveam ca pe un pretios dar al lui Dumnezeu, rasplatire a iubirii mele curate si statornice. Cum sa nu te simti frate bun cu cel care clama cu o vitalitate fara seaman: "Beau lapte din sistar si ma cuprind fiori,/ Ca prea-i bun laptele proaspat - cum sa va spun/ Parca beau soare amestecat cu nori,/ Sunt zeul tineretii ce-n lapte ma razbun!" (Beau lapte)
Imnele bucuriei
Dupa descoperirea lui, am inceput sa-l urmaresc cu infrigurare prin revistele literare. Cum spun, ca un indragostit. Aparea din cand in cand, nu prea des, cate un poem, doua, uneori chiar cate o pagina intreaga, cum se proceda in acel timp la "Gazeta literara" si la "Luceafarul". Emotia data de poemele lui era totdeauna culminanta, coplesitoare. Apoi aveam sa aflu ca a plecat in Germania, cu bursa Humboldt ce o primise. Sufeream cum sufera cineva aflat la departare de cel mult iubit si esential vietuirii sale plenare. Ii sorbeam, in "Luceafarul", insemnarile care-i apareau, fara o periodicitate bine definita, in cadrul unei rubrici intitulate "Jurnal de poet".
Vamile Pustiei, aparuta in 1969, cu ascetica sa invesmantare in coperti negre, avea sa-mi fie o carte revelatie (descoperitoare de lume de dincolo de orice lume si descoperitoare de mine insumi), o carte prin care ma bucuram sa-mi vad implinita nazuinta ca poezia romaneasca traieste in continuare la cele mai inalte cote existentiale, ca ea poate sta, fara a-si pleca capul, alaturi de marea Poezie a lumii dintotdeauna. Nu puteam sa citesc versurile, in fapt un unic poem impartit in mai multe, fara ca sufletul meu sa nu lacrimeze, cuprins de o mare suferinta si de o mare bucurie, in acelasi timp. Credeam ca nu se poate scrie poezie mai frumoasa! Dar aveau sa vina, in continuare, intru contrazicere, Imnele bucuriei (1973, Editura Cartea Romaneasca)... O carte aparuta intr-un tiraj mai mult decat confidential, pentru un poet deja atat de mare (1020 ex.), dar ale carei exemplare legate erau imbracate intr-o nobila matase verde. Deschiderea sa fulminanta, cu acea Lumina lina, rasarita din acei "codrii mari de crini", ne introducea intr-o lume imnica, de o binefacatoare originalitate, nemaiintalnita in poezia romana... O carte care aducea printre zecile de marturii poetice esentiale si pe aceasta: "Ma umplu de miresme si de har/ Privindu-te iubita mea minune/ Sunt rastignit in mine in extaz/ Patruns de-un Imn fara de nume// Sa cant nu pot, mi-e graiul plin/ De crini curati si miruire/ Sa tac nu-i vreme de tacut/ Cand toate canta pentru Mine." (Extaz). Poezia romana imbraca prin Ioan Alexandru straiul ei de mare sarbatoare, cel pascal.
La catedra
Intre timp, se intorsese din Germania. Am aflat ca tine cursuri la Universitate. Cred ca era toamna anului 1973... Tocmai se instituise Cursul special "Eminescu", poate chiar la initiativa lui, caci considera ca si romanii, precum toate marile culturi ale lumii, merita sa aiba un curs dedicat anume poetului lor national. Preda dupa cartile masive din editia Perpessicius, pe care le cara dupa el intr-o servieta de piele cuprinzatoare, de moda veche. M-a uimit, la inceput, pe mine, care aveam un fel de cult pentru carti si pentru aspectul lor, sa le vad, practic, acoperite in crucis si in curmezis cu numeroase notatii si insemnari, care-i foloseau in expunere.
Mi-aduc aminte de culoarele si de salile intunecoase ale Universitatii acelor dupa-amiezi si seri, cu becurile lor chioare, cu dificultatea de a gasi creta si burete... Cum il asteptam pe culoar, in fata salilor, cum fugeam sa ne ocupam locurile, cand cineva ni-l vestea sau il vedeam aparand in capul scarii... Cum uneori eram mutati dintr-o sala in alta, deoarece cursul lui era totdeauna pus undeva la "si altele". De cele mai multe ori eram trimisi la mansarda. Zambetul lui sagalnic, prietenos, la inceputul orelor... Il vedeai mereu imbracat cam in acelasi costum de tergal, sare si piper, cu cravata largita lejer pe gat, cu camasa descheiata la primul nasture pentru a lasa sa-i respire gatul vanjos. Iarna, cu caciula trasa pe frunte, primavara si toamna cu palaria cu boruri late, avea tot timpul un aer ardelenesc apasat. Iarna, de sub manecile camasii i se vedeau adesea acelea, albe, ale tricoului de corp. Era un barbat puternic, smead, cu barba putina. Cu mers apasat, taranesc. ("Adus putin de umeri ca si cum/ As trage un plug de piatra dupa mine./ Cand umblu incet pe urma mea/ Brazdele de foc se innegresc a stea". - Portret, in Viata deocamdata) In general, toata fiinta ii amirosea frumos a taranie. Dar cea mai impresionanta-i era privirea. Ochii albastri, de un senin total, prin care razbatea intregul vulcan al trairilor sale impetuoase si al iubirii sale, totdeauna navalnice. Si apoi, rasul sau, ras de copil curat si binecuvantat, ras de intampinare si de imbratisare, ras care insenina paradisiac lumea, ras care pornea irezistibil sarbatoarea in fiinta ta si imprejurul inimii tale. Intr-un fel, a ramas mereu ceea ce fusese in tinerete, in satul sau: cel care in copilarie bea lapte din sistar cuprins de fiori, cel caruia mai apoi parul din blond i s-a aurit mai mult si ochii i-au capatat mai multe culori, cel care in adolescenta se simtea invins de-o bucurie aproape ne-nteleasa, care se vedea pe el in fiecare tanar si in fiecare fata isi vedea mireasa, care ingenunchea in fata orisicui si era pregatit de jertfa in fiecare clipa, care citea entuziasmat la cenacluri, o mie de poeme (toate aceste autocaracterizari sunt preluate din diverse poeme ale volumului Cum sa va spun).
"Ce mai faceti?", ne intreba zambind cald si sagalnic, cu tot chipul, dar indeosebi cu ochii. Isi facea o cruce si incepea lectia. La inceput domol, abia auzit, calm. Apoi se iscau furtunile, involburarile, se inflama, se inrosea, narile i se dilatau, glasul ii bubuia, Dumnezeu Insusi parca se dezlantuia prin el... Era irezistibil, coplesitor... Noi eram purtati, decolam, ajungeam pe culmi, tot cerul ne era aproape, Dumnezeu devenea realitatea personala cea mai apropiata. Apoi din nou calm, informatii, reflectii, pana cand Poetul era brusc iluminat de un nou gand stravazator, care-l facea sa izbucneasca si sa ne duca cu el in inalturile cele mai inalte si in adancurile cele mai adanci. Sfarsitul lectiei il gasea epuizat. O prelunga si grea rasuflare de usurare, aproape suierata, parca de locomotiva care leapada aburul la oprirea cu bine in statia terminus, un semn ca trecuse izbavitor o noua incercare, o noua provocare... Ne multumea sincer, spunand ca fara noi nu ar fi putut implini atat de bine aceasta isprava, ca noi suntem cei care-l inspiram si-l ajutam sa traiasca in chip cu totul unic ceea ce ne spusese. In pauze, cateodata, purta o scurta discutie cu unul sau cu altul dintre noi. Intr-o astfel de pauza, a luat-o pe sotia mea deoparte ca sa o indemne, tainic, intru apropiere de Biserica, aflare de duhovnic, spovedire, impartasire.
Str. Belgrad nr. 5 bis
Ca o continuare fireasca a asiduei noastre frecventari a cursurilor sale, probabil si a iubirii netarmurite ce ni se citea pe chipuri, legatura noastra a capatat un mai accentuat caracter personal. In decursul anilor, am ajuns in mai multe randuri acasa la Poet. Dar mai inainte ca sa fim invitati acolo, intr-o seara, dupa terminarea cursurilor, am vrut eu sa stiu unde sta. Pentru a afla, l-am urmarit la iesirea de la cursuri, in drum spre casa. Desi aveam mai bine de 25 de ani, procedam ca un pusti care a citit carti politiste specifice varstei sale.
Stiam ca este nascut de Craciun, asa ca in Ajunul Craciunului din anul 1973, ne-am gandit sa-i facem o surpriza si sa-i ducem niscaiva daruri. Ele trebuiau sa fie si simbolice, si incarcate de semnificatie. Am luat un cozonac frumos de acasa, am cumparat o sticla dintr-un vin de cel mai bun (probabil Cotnari), un album rusesc cu icoane (Zagorsk?), la care am adaugat un buchet de flori. Cu infinita emotie, am urcat la etaj si am sunat la usa apartamentului in care locuia. Nu era acasa. Ce sa facem cu florile, ca sa le asezam frumos, ca sa nu se strice? Ne-am dus sa cumparam de la Piata Dorobanti o caldarusa de plastic in care sa le punem. Ne-am gandit ca poate s-a reintors intre timp, dar n-a fost asa. Asta a insemnat un pic de dezamagire, dar si usurare! Emotia intalnirii apropiate fata catre fata ar fi fost coplesitoare. Am lasat totul acolo, in fata usii. Nu stiam, desigur, cand avea sa se intoarca. S-a intors tocmai dupa vacanta scolara de Anul Nou, adica dupa vreo zece zile. Cozonacul l-a luat si l-a mancat vecinul, ca sa nu se strice, iar florile s-au ofilit in galetusa. Parca a mai gasit, totusi, sticla de vin. Dedicatia de pe carte l-a ajutat sa stie cine trecuse pe acolo.
Insa, de invitat ne-a invitat pentru prima oara la el acasa de lasata secului pentru Craciunul anului 1974. Masa a fost destul de austera, dar noua ni se parea un festin extraordinar. Prima data am vazut cum se face rugaciune inainte de inceperea mesei si la sfarsitul ei. Toata seara a fost pentru noi ametitoare, parca pluteam intr-alta lume, cumva in paradis. Ne-a vorbit despre post si cine mai stie despre ce, destul ca ajungand acasa, am comunicat ferm alor nostri ca de a doua zi incepem sa postim. A fost primul post din viata noastra, poate cel mai impresionant prin noile trairi pe care le experimentam. Atunci, cele patruzeci de zile ni se pareau tare lungi. In continuare, postul ne-a ramas randuiala fireasca in viata.
Peste toate, in casa poetului, trona princiara, superioara, descinsa parca din Evul Mediu al Cavalerilor Mesei Rotunde, Ulvine cea speciala, cea frumoasa, cea fascinanta, cea inaccesibila, cea atat de prezenta si atat de absenta, in acelasi timp. Legata mereu cu un tulpan, cu colturile intoarse spre frunte si innodate putin lateral, citind copiilor sai din carti esentiale... Chip venind din portretistica germana din jurul anului 1500 (Drer, Cranach, Holbein...). Ulvine cea ciudata si cam stranie adesea. Suflul ei saxon parea sa echilibreze, in oarecare parte, valvataia poetului transilvan. Dar, dincolo de raceala ei de suprafata, probabil ca ardea un foc intetit, accesibil numai alor sai. Atat de dogoritor, incat il facea pe Poet sa exclame: "Iubita e poetul meu preferat" (Cum sa va spun).
Casa copilariei
Dar mai minunat a fost faptul ca am fost acasa la Poet, nu numai la Bucuresti, pe strada Belgrad, ci si la casa copilariei lui. Anume, am fost la Topa Mica sau, cum ii spunea el, Topa desarta, care ma insemnase din imnul ei cu pecetea sa de sat stravechi si ardeam de nerabdare sa o vad ("Satul meu sfant iata rasai/ Curat si drept in cantecele mele/ Acolo intre stele te-ai dosit/ Si incepi sa luminezi de printre ele". - Topa desarta, in Imnele Transilvaniei).
Purtator de cruce
Cam in fiecare an, de Pasti, la slujba care se numeste "a doua Inviere" si cand se citeste, in 12 limbi, ceea ce numim popular "evanghelia lui Toma", il aflam pe Ioan Alexandru pe Dealul Patriarhiei, in multimea care asculta slujba de afara. Era insotit de unul sau mai multi copii, uneori si de sotia lui, Ulvine. Unul dintre copii (cel mai adesea Maria) avea un cosulet cu oua rosii, pe care ni le impartea.
Tot de pe Dealul Patriarhiei mai am si o alta amintire, de la inmormantarea Patriarhului Justinian Marina. Se stie ca acesta a murit, in parte, si de inima rea, vazand la intoarcerea de la Spitalului Elias unde fusese internat o vreme, dupa cutremurul din 1977, cum se demola, cu totul nejustificat, biserica Enei. Ne spunea Ioan cum il visase in noaptea precedenta pe bunul patriarh spunand cu nesfarsita amaraciune: "Unde sunt intelectualii din tara asta? De ce nu sunt alaturi de mine ca sa aparam Biserica?". Intr-adevar, marea majoritate a intelectualilor "vizibili" in societatea timpului a fost tare departe de Biserica in acei ani, dar nesfiindu-se sa o condamne in fel si chip dupa rasturnarea regimului comunist. Ramanand, de altfel, si astazi, departe de ea si de Dumnezeu.
Dupa 1989, Ioan Alexandru a fost complet absorbit de politica. In zilele sfarsitului de decembrie fusese purtator de Cruce si de Buna Vestire printre multimile din centrul Capitalei. Se stie atitudinea sa curajoasa, in timpul mineriadei, la chiar patrunderea minerilor in aula Parlamentului, si cum de atunci a ramas crucea pusa pe peretele acestuia. Ea va aminti cat va sta acolo de Ioan Alexandru si de slujirea lui curajoasa, totala, a tarii, prin punerea nadejdii in Dumnezeu.
Apoi a venit accidentul acela nefericit, de la Arad, din 1994, coma prelunga, recuperarea partiala, in mare parte miraculoasa. Revenit parca de pe celalalt taram, a continuat, in ciuda neputintelor trupesti, sa propovaduiasca cu aceeasi forta si convingere, cu aceeasi iluminare, pe Hristos si Crucea Sa. Precum preotii bisericii, cand predica, tot asa, si el era nedespartit de cruce cand cuvanta.
A murit la 16 septembrie 2000, departe de tara pe care a slujit-o prin ardere de sine totala, cu trup si suflet, pana la suferinta-i teribila din ultimii ani. Departe de tara, dar cu Patria sa in inima si in gandire. Necontenit! Ne-a fost inapoiat intr-un coparseu de plumb si l-am privegheat la biserica Brancoveanului, de la kilometrul zero al geografiei noastre, dar si al nazuintelor noastre de mantuire. L-am insotit apoi pana la manastirea Nicula, unde a fost pus in mormant... L-am lasat acolo, pe deal, intr-un cimitir care atunci se infiripa cu timiditate: "Ingenuncheat ma rog si sunt un print/ Si-n jurul meu i-o ceata de mirese// Numai a mea e lipsa si iar insingurat/ Plang luminat fara-ncetare/ Si cerul plange-ntruna si eu sunt ingropat/ Intr-un sicriu de lacrimi langa mare. (Via dolorosa in Vamile Pustiei).
Am fost indragostit de Ioan Alexandru, in chipul cel mai binefacator cu putinta. Pentru mine, Ioan Alexandru a fost insusi Poetul, cu majuscula. Prin el mi s-au deschis nebanuite teritorii ale Poeziei, dar si, in general, ale culturii, indeosebi ale celei crestine. Si nu numai ale culturii, ci si ale trairii. De la Ioan Alexandru a pornit a se urzi tot firul cu adevarat minunat al vietuirii mele si al familiei mele in Biserica. L-am urmat cu totala incredere in teritoriile mirifice, dar si atat de pline de suferinta, in aceasta lume, ale credintei in Hristos. Se spune ca mare bucurie este in cer pentru orice suflet recuperat si adus la Dumnezeu. Or, Ioan Alexandru a adus pe foarte multi la Hristos. Nu numai pe mine si pe cei de langa mine, dar si pe multi altii, cunoscuti sau necunoscuti mie, i-a indrumat spre Biserica si spre viata ei liturgica. In anii intunecati ai comunismului, cand credinta era ostracizata si alungata de peste tot din spatiul public, cand era interzis sa apara si numai o umbra de cruce in filme sau la televiziune, multi si-au gasit mangaiere, curaj si bucurie, urmarind cursurile si scrierile lui Ioan Alexandru. El a fost cel prin care Domnul ni S-a binevestit, prin care am ajuns la Biserica, prin care am ajuns la constiinta conditiei noastre ontologice de crestini. Si asta nu s-a petrecut oricum, ci pe calea cea mai fascinanta si cea mai percutanta cu putinta, aceea a poeziei intrinseci crestinismului autentic, profesata la nivelul exceptional al unui geniu harazit din belsug de Dumnezeu.
Multumim d-lui Radu Feldioreanu (revista "Grai") si preotului Ioan Pintea, pentru fotografiile oferite.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
