O specie de filme si de romane care-i tenteaza pe tot mai multi creatori se centreaza pe biografia unor oameni reali: personaje istorice, mari artisti, savanti, spioni, aventurieri. Biopic-urile si biofictiunile s-au inmultit in ultimii ani si asta spune ceva despre nevoia contemporanilor de povesti adevarate, care merge, paradoxal, in paralel cu nevoia lor infantila de evaziune intr-un univers magic, fantastic. Ceea ce ma mira oarecum e ca unii dintre cei mai buni romancieri de azi, cu o opera solida in spate, s-au apucat si ei sa scrie biofictiuni, cu un efort de documentare considerabil (cand mai comod ar fi fost sa-si inventeze personajele cu destinele lor cu tot). Asa a facut Mario Vargas Llosa in ultimul sau roman, Visul celtului, cu diplomatul britanic Roger Casement, asa au facut Julian Barnes (cu Arthur Conan Doyle) si David Lodge (cu Henry James, dar si cu H.G. Wells). Fictionalizarea documentelor faptice tine in toate aceste cazuri de arta romanului modern si postmodern. Spre deosebire de biografia romantata, naratiunea nu e lineara, iar virtuozitatea de constructie, procedeele originale, scenele memorabile, caracterele iesite din comun dau acestor istorii un sens mai larg si o miza mai mare decat viata unui singur om.
Am facut aceasta introducere despre un fenomen prea putin comentat de critici, pentru a ajunge la Ludmila Ulitkaia, marea scriitoarea rusoaica a ultimelor doua decenii, din opera careia Gabriela Russo a mai tradus in romaneste, tot la Humanitas, alte cinci carti - povestiri si romane - una mai frumoasa ca alta.
Ulitkaia (n. 1943) este ca profesie de baza genetician si s-a apucat sa scrie proza tarziu, dupa 50 de ani. S-a impus insa de la debut atat in Rusia, cat si in lume. Azi, dupa 13 carti de proza traduse in 35 de tari, Ulitkaia a adunat o colectie impresionanta de premii literare, calatoreste mult ca ambasadoare a literaturii ruse si e celebra. Daniel Stein, traducator ocupa un loc aparte in bibliografia ei tocmai fiindca eroul titular are un model real, un om cu destin exceptional, caruia cruda istorie a secolului 20 n-a reusit sa-i zdruncine credinta in samanta de umanitate luminoasa din individ. Barbatul acesta cu o traiectorie uimitoare, amestec de "idiot" dostoievskian si om de actiune, se numea Oswald Rufeisen, a trait intre 1922-1998, si inca din anii '90 i s-au consacrat doua carti, una scrisa de o universitara americana, Nechama Tec, si alta de un cercetator german, Dieter Korbach. Pornind de la informatiile din aceste biografii, Ulitkaia s-a documentat ea insasi, l-a cunoscut si a stat de vorba cu "acest om fara prihana", dar si cu numeroase persoane ce i-au fost apropiate, acum raspandite prin lume, a cautat in arhive si apoi a topit tot materialul adunat intr-un roman polifonic, cu miza mare, in care personaje cu model real si personaje inventate, realitatea documentata si fictiunea sunt magistral armonizate in jurul unor mari intrebari filosofice ramase fara raspuns. Constructia romanesca imbina scrisori, jurnale intime, interviuri inregistrate, confesiuni, documente oficiale, articole de presa, pliante turistice, reportaj - toate dezvaluind treptat si necronologic parcursul lui Daniel Stein din 1939 si pana in 1996. Oswald Rufeisen/ Dieter-Daniel Stein e un caz ciudat si complex. Tanarul evreu polonez care, ascuzandu-si originea, a lucrat ca traducator pentru Gestapo si a salvat sute de oameni din ghetto-ul din Emsk, facilitandu-le evadarea inaintea masacrului, se converteste la catolicism, iar dupa razboi, devenit preot in ordinul carmelitilor, construieste in Israel o biserica in care slujeste in spirit ecumenic personal, dorind sa impace conflictele perpetuate de intoleranta, fanatisme, interese, sa acopere cu trupul lui prapastia de netrecut intre iudaism si crestinism, israelieni si arabi, tensiunile intre comunitati. Lectia de viata a lui Daniel Stein e ca ceea ce conteaza cu adevarat nu e dogma mostenita, ci ceea ce faci pentru a mentine aprinsa lumina Binelui din om. Daniel Stein, traducator e un roman extraordinar despre istorie si memorie, despre religie si identitate, dar mai ales despre credinta ca motor al faptelor puse in slujba salvarii individului si a umanitatii din el, atat de periclitata in lumea de azi.
* Emmanuel Carrere, "Alte vieti decat a mea", o traducere de Doru Mares, editura TREI (tel. 021/300.60.90), 286 pag.
Emmanuel Carrere este fiul unei personalitati foarte cunoscute, Helene Carrere d'Encausse, istoric specializat in Rusia imperiala, comunista si postcomunista, secretara pe viata a Academiei Franceze. Fiul unei celebritati atat de bine integrate in elita intelectuala pariziana (desi e din familie de emigranti georgiano-rusi saraci) nu putea fi decat un rebel. Si-a inceput cariera ca realizator de filme documentare in tari din lumea a III-a, a publicat apoi doua romane cu personaje psihotice si scene crancene.
Daca in "Romanul rus" scriitorul-narator-personaj era implicat asa-zicand genetic in investigatia lui, in noul roman pe care vi-l recomand azi, Emmanuel Carrere reconstituie existetele unor oameni cu care s-a intersectat doar pentru scurta vreme, dar despre ale caror tragedii se simte dator sa scrie, nu doar pentru a-i lasa intrupati intr-o carte, ci si pentru a-si avertiza cititorii cat de fragila este stabilitatea unei vieti, cum poate interveni oricand o catastrofa din afara care sa schimbe totul. Si acest roman e scris la persoana I, fara efecte de stil si poza, dand acuta impresie de adevarat si total sincer, cu forta de impact a filmelor documentare bine facute. Alte vieti decat a mea incepe cu o vacanta la mare, in Sri Lanka, petrecuta de scriitor impreuna cu femeia ce-i e partenera de cativa ani, Helene, si copiii pe care-i au fiecare dintr-o casnicie anterioara. Relatia lor e pe cale de destramare, fiindca barbatul e incapabil de iubire, "nu indrazneste sa fie fericit". Survine insa din senin catastrofa, valul urias care in 2004 a rapit mii de vieti. Cazati la un hotel mai departe de tarm si ocrotiti de hazard, Emmanuel, Helene si cei doi baieti nu patesc nimic, in schimb familia de francezi cu care legasera o amicitie de vacanta isi pierde fetita de patru ani. Imediat dupa tsunami, Hlene se implica total in ajutorarea celor loviti de nenorocire si a sinistratilor, relevandu-si capacitatea de empatie si altruismul, ceea ce deschide sufletul blocat al iubitului si ii reuneste in cuplu. Tragedia parintilor micutei inecate, Jerome si Delphine, si a bunicului ei, Philippe, vietile lor de dinainte si de dupa momentul cumplit formeaza o prima parte a romanului. O alta, mai ampla si inca mai tulburatoare, o are in centru pe Juliette, sora mai mica a Helenei, jurist stralucit, cu o casnicie plina de dragoste si mama a trei fetite, rapusa de cancer la 33 de ani. Spre deosebire de cartile lui anterioare, povestirea acestor "vieti ale altora" este o datorie si o provocare: "De sase luni ma asez de bunavoie in fata computerului scriind despre ce imi e mai frica pe lume: despre ce inseamna moartea unui copil pentru parintii lui si a unei tinere femei pentru copiii si sotul ei. Viata m-a facut martorul ambelor nenorociri si m-a insarcinat, sau cel putin eu asa am inteles, sa depun marturie". Iar la sfarsitul marturiei, se recunoaste el insusi transformat, caci a inceput sa prefere ceea ce-l apropie de altii, nu ceea ce il face diferit.
* Michael Cunningham, "Pana la caderea noptii", traducere de Rares Moldovan, Editura "Polirom" (tel. 0232/ 21.74.40), 262 pag.
Din 1990 incoace, editurile romanesti concureaza in traducerea cat mai rapida a noilor carti semnate de cei mai valorosi sau mai bine vanduti romancieri occidentali contemporani (succesul de vanzari nu coincide totdeauna cu valoarea, dimpotriva). Odata impus un nume, cititorul il urmareste, avand din lecturi anterioare garantia ca noua carte isi merita banii. Un anume public avizat citeste acum autori si nu carti. Asa mi s-a intamplat cu Orele de Michael Cunningham, roman cumparat fiindca imi placuse mult ecranizarea lui Stephen Daldry, cu Nicole Kidman, Meryl Streep si Julianne Moore, un film ce cumulase pe buna dreptate toate premiile cinematografice. Fiindca sunt amorezata pe viata de Virginia Woolf si capodopera ei, "Doamna Dalloway", mi-e carte de capatai, constructul romanesc compus cu virtuozitate de Cunningham in trena Virginiei Woolf - un triptic de naratiuni intrepatrunse, situate in perioade diferite ale sec. XX - m-a entuziasmat peste poate. Cum s-a intamplat si cu alti scriitori, dupa o reusita rasunatoare, toate cartile ulterioare sunt raportate inevitabil la aceasta.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
