Ca s-a intors sa isi ia vioara... asta isi aminteste mai ales. In dimineata aceea cu fuioare de ceata ce ieseau din pamant, cand era cu parintii pe peronul garii din Cernauti, cu numai doua valize alaturi, asteptand ultimul tren cu care sa plece din casa lor pentru totdeauna. Atunci s-a gandit ea sa se intoarca dupa vioara... Isi aminteste ca azi: cum a alergat inapoi, cum mama striga dupa dansa sa se intoarca ca pierde trenul, cum a strabatut in fuga sala uriasa, imperiala, a garii din marele oras bucovinean, iar apoi a luat-o pe strazi gafaind, inspaimantata ca nu se va intoarce la timp... Casa. Da. O vede si acum. Holul, trei dormitoare mari, cele doua ale copiilor, avand mobila complet alba... Salonul... Un birou larg, cu biblioteca pana in tavan. Pianul, mobilele, vesela, bibelourile de la Viena, tablourile - toate la locul lor, impecabile. Totul sters de praf, dusumelele proaspat spalate, lemnul mobilelor lustruit, cuverturi netezite pe paturi. Si, pretutindeni, un usor miros de lavanda... De parca intreaga casa ar fi fost abia pregatita sa primeasca oaspeti. Parintii ei nu puteau lasa lucrurile altfel. Chiar daca peste doar cateva zile soldatii rusi aveau sa prade si sa distruga totul. Dar nu puteau altfel. Ei numai asta stiau, "din educatie": cand iesi din casa si pornesti intr-o calatorie, oricare ar fi ea, in casa trebuie sa ramana frumos.
Minodora si-a luat vioara de pe scrinul aflat in odaia ei. Tine minte ca alaturi era si o lampa cu abajur de cristal, "in mai multe ape", care-i era foarte draga. A avut un impuls sa o ia si pe ea, impreuna cu vioara, dar a renuntat. In pragul casei s-a intors o clipa si s-a uitat inapoi. I s-a parut ca este foarte frumoasa, la fel ca si copilaria ei petrecuta acolo, pe strada Cuciuru Mare din Cernauti. Era 25 martie 1944, de Buna Vestire, si Minodora Stoian (Botzik, dupa numele de fata) avea aproape 17 ani. Un tanc de fata, slabuta, speriata, alergand gafaind catre gara, cu o vioara in maini. Apoi trenul plin de bucovineni deportati a pornit incet, fumegand si scrasnind din roti. Dusi de ganduri, oamenii priveau cum se indeparteaza incet, maiestuos, gara lor cea mare, cu cei doi ingeri asezati pe fronton.
Si apoi a cantat. A cantat in trenul acela ticsit de oameni tristi, un tren vechi, care a facut zile intregi pana ce a ajuns intr-un orasel din cealalta margine a Romaniei, la Pecica, langa Arad, unde au fost debarcati de-a valma toti refugiatii. Cu parul brun, ondulat, revarsat peste vioara straveche, Minodora canta romante batrane sau chiar "inventate" de ea, despre parinti si frati ucisi in razboi ori despre iubiri inca nestiute. Tatal ii parasise chiar inainte de refugiu. Le-a spus s-o ia inainte cu trenul, caci va veni si el, dar s-a intors cu o alta femeie. Singurul ei frate, Clement, aviator de elita, scolit in Germania, fusese doborat chiar de camarazii lui nemti din Scoala de Aviatie de la Berlin, pe 24 august 1944, c-o jumatate de zi dupa "intoarcerea armelor".
Prima iubire
Apoi Minodora a plecat la Iasi, inscriindu-se la prestigioasa Politehnica moldoveana. O biata copila a nimanui, c-o valijoara de lemn in mana si-o cutie de vioara pe umar, intrand nestiutoare in valtoarea marelui oras, traind la limita supravietuirii, mancand pe unde apuca, lucrand cu ziua la caile ferate, pentru a-si putea duce studiile mai departe, nadajduind, mai presus de toate, la ceva ce-si inchipuise ca va veni candva, ca sigur va veni, inca din copilarie: o mare iubire, o dragoste salvatoare, care sa risipeasca pustiul din jurul ei...
Intr-una din vacantele de vara, pe cand muncea ca ziliera la caile ferate, a cunoscut un inginer ce-si facuse studiile la Paris. Barbat inalt, solid, pedant, cu parul grizonat, in varsta de aproape 60 de ani, inginerul s-a indragostit nebuneste de dansa. S-a casatorit cu el - zice - mai ales fiindca a fost primul barbat care a stiut sa o respecte. "Nu pot sa zic decat ca ma adora. Ma idolatriza. Ma zeifica. El era cu aproape patruzeci de ani mai mare decat mine, o amarata de copila refugiata, care nu stia mai nimic despre viata. Il chinuia lucrul asta, ca o sa fie prea batran, cand vom avea copii si ca o sa ma piarda.
Calul alb
Iar apoi a aparut acest Tudor Stoian, barbatul ei de-o viata, chiar atunci cand ei ii era cel mai greu. S-au cunoscut la o promenada prin padurea Bucium, au stat cateva minute la o masa dintr-un han batran de la marginea Iasilor, aflat chiar "pe langa plopii fara sot" ai lui Eminescu, apoi si-au dat o alta intalnire, la care el a aparut precum Fat-Frumos-ul ei din povestile copilariei: inalt, subtiratic, locotenent in cavaleria armatei. Ea il astepta sfioasa pe o banca in secularul parc al Copoului, pierduta in multime, undeva langa chioscul fanfarei. Se gandea c-o sa vina acelasi Todiras imbracat in haine civile, tinerelul pe care il cunoscuse cu cateva zile inainte. N-a fost asa. Pe aleea regala a parcului, ce are la mijloc un adevarat rau de flori de toate culorile, a aparut un calaret pe un armasar alb.
In seara aceea, dupa mult timp, singura in odaia ei, Minodora a cantat la vioara din nou. Si tot in seara aceea a botezat-o: "vioara mea fermecata".
Valsuri "pe tusa"
A fost, intr-adevar, un gest de mare curaj in acea vreme, sa scoti calul cel urias si uniforma aceea superba pe portile unei unitati militare. Superiorii l-au mustrat aspru, l-au pedepsit, dar lui Tudor cel tanar nu ii mai pasa. Venea tot mai des la familia sarmana, de refugiati, si "crea multe probleme placute", amabilitati si surprize, aducandu-i mamei orhidee, parfum, lichior de pere, din care ii placea mult sa guste, din cand in cand. Tanarul ofiter le pretuia pe amandoua, mama si fiica, deopotriva. La numai doua luni dupa intalnirea din parc, in toamna anului 1951, a urmat o nunta simpla: doar mirii, parintii si cativa prieteni.
Lectii de viata vesnica
Sunt in casa familiei Stoian, aflata in centrul vechi al Craiovei, acolo unde i-au dus pe cei doi ieseni valurile vietii. Colonelul Tudor Stoian si micuta lui Minodora stau la masa, inaintea mea, unul langa altul, tinandu-se uneori de mana in timp ce povestesc.
Pe mijlocul mesei, intr-o vaza mica, sunt cateva flori parfumate de chiparos. C-o zi inainte, Tudor fusese la piata, ca de obicei, iar la intoarcere, ascundea ceva la spate, intr-o mana. "Ce-ai acolo, mai omule?", se-nvartea in jurul lui Minodora, razand ca o scolarita, dar el tot nu voia sa arate, zicand ca e un secret. Acum, florile stau pe masa, preferatele ei dintotdeauna, cativa bulbi albi-rozalii, abia deschisi. Uneori, Tudor ii zice sotiei sale ca "a visat" o anumita mancare, din anii copilariei, de care i-e dor. Minodora se face ca nici n-a auzit. In ziua aceea nu ii gateste nimic special. Nici intr-a doua. Iar el nu face nici macar o aluzie, prefacandu-se c-a si uitat de mult ce "visase". Abia intr-a treia dimineata, cand coboara la dejun, Tudor simte mirosul mancarii pe care si-o dorise si-o vede pe sotioara lui, cu sortul cel alb, asteptandu-l la masa. Si o cuprinde pe dupa umeri si o saruta pe frunte, zambind. Iubire din gesturi marunte, tandre, din surprize si mangaieri, un "joc" de zi cu zi care tine vie iubirea, emotia ei. Un joc in care n-ai cum sa te "delasi" sau sa imbatranesti. Si acum, dupa saizeci de ani de mariaj, acesti doi oameni sunt multumiti de viata lor si nu se plictisesc impreuna. Vorbesc, glumesc, au o sumedenie de "tabieturi frumoase", care le invioreaza traiul cotidian, ii fac responsabili unul de viata altuia, dandu-le rost si trainicie.
Cel ce vorbeste cu florile
"Iata, v-am spus viata mea", spune Minodora la final, si afara se lasa seara. "Acestea au fost intamplarile vietii mele. Desi multe dintre ele au fost dureroase, acum, nu stiu cum, parca toate mi se par frumoase. Uneori, eu si cu sotul meu zicem ca viata noastra a fost asa, ca un colier de amintiri, incheiat cu un diamant. Nunta noastra de diamant pe care am serbat-o anul acesta, in toamna. Asa zicem noi, cand mai radem..."
Amandurora le plac astazi cam aceleasi lucruri. Aceleasi mancaruri, aceleasi emisiuni de seara la televizor, aceleasi carti, vremea de toamna cand lumina e mai blajina. Si florile. Mai ales florile. Au o gradina frumoasa in fata casei, din care barbatul le-a "salvat" de frig si brume pe cele mai dragi, ducandu-le grijuliu radacinile in pivnita, randuindu-le in niste saci cu pamant: hortensii, trandafiri, bujori, orhidee.... Si mai au Minodora si Tudor o bucurie: prietenii, o alta familie de octogenari, Leon si Jeni Ovanesian, armeni descendenti din renumitele protipendade ale Craiovei. Peste doua zile, cei patru se vor intalni.
E noapte si-acum, si Minodora se intoarce cu vioara din odaia ei. O scoate incet din cutie, probandu-i strunele, caci e cam dezacordata, n-a mai cantat la ea de mult. Nu stiu de ce, imi vine sa-i intreb daca ei cunosc melodia... "Pe langa plopii fara sot", gandindu-ma ca acela a fost locul in care s-au cunoscut. Cei doi nu-mi raspund. Doar se privesc in ochi, incercandu-si parca amintirile. Minodora ridica vioara cu amandoua palmele si si-o potriveste meticulos sub barbie. Cateva sunete dezarticulate, subtiri, de inceput. Inchide ochii si rasufla adanc, incercand parca sa se "relaxeze", sa se armonizeze cumva cu lemnul secular al instrumentului, cu cantecul cel vechi pe care-l mai pastreaza vag, pe undeva, prin adancurile inimii. Apoi isi indreapta umerii si se intoarce spre sotul ei. Ii face semn ca poate sa inceapa.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
