"In Romania, viata si lumea sunt inca vii. Semn bun!"- De vorba cu pictorul timisorean Calin Beloescu

- Calin Beloescu este unul dintre liderii noii scoli de pictura de la Timisoara, care de ani buni a devenit una dintre cele mai prestigioase din tara. Nascut in 1953, jumatate banatean, jumatate ardelean, cu aparitia lui de barbat aratos si rasat, pare indragostit fara leac de orasul de pe Bega. Orice convorbire cu el pornita de la arta te duce cu naturalete in miezul problemelor lumii si ale Romaniei -

Timisoara cu parfum de Phoenix

- Se spune ca marii artisti au semne prevestitoare legate de meseria lor. Unora le sortesc la nastere ursitoarele, altii au "viziuni" asupra viitorului inca din anii copilariei. Cum ti-ai descoperit atractia pentru arta?

- De descoperit am descoperit-o inca din copilarie, ca ma apucam dintr-o data sa fac desene si sa cioplesc. Mi-ar fi placut sa am cu cine sa studiez, dar nu s-a intamplat asta, pana spre sfarsitul liceului, caci ai mei se mutasera din Clujul fabulos al copilariei mele la Turnu Severin, care nu avea liceu de arta. Apoi, la 18 ani, destinul meu s-a schimbat brusc. A fost ca un semn ceresc. Ceva perceput intai ca o nenorocire mi-a adus mai tarziu implinirea. Ce s-a intamplat? Eu ma pregateam pentru filologie. Si in clasa a XII-a, am facut o hepatita. Cum nu e bine in boala asta sa soliciti creierul, ai mei, care erau niste oameni foarte intelegatori (au fost profesori), au zis sa dau la Arte, pentru ca nu mai trebuia sa invat atata. La Timisoara, ca la toate Institutele de Arta de 3 ani din perioada aceea, erau trei probe practice si limba romana. La probele practice ma bazam pe ce-mi daduse Dumnezeu. N-am reusit de prima data, dar nu m-am mai intors de pe drumul asta. Altfel, cred ca n-as mai fi ajuns pictor. Iar in Timisoara am patruns intr-un cu totul alt spatiu. Era inceputul anilor '70, sfarsitul unei lumi extraordinare.

- Vorbeste-ne despre asta, te rog.

- Azi poate parea ridicol, dar simplul amanunt ca in Timisoara era piata de vechituri, in care gaseai blugi sau lucruri aduse de pe dincolo de nemti sau de sarbi, facea din ea un mic Occident. Iar nemtii din oras circulau, mai primeau o revista, mai primeau niste informatii. Aproape ca nu exista cunostinta de-a mea care sa nu aiba un prieten neamt sau ungur. Sau roman, care sa nu stie ceva ungureste. Era o lume foarte toleranta. Pentru mine, toate astea erau cu totul noi. Si am mai avut norocul sa cunosc familia Sepi, Valeriu si Lili Sepi, amandoi plasticieni din anturajul formatiei Phoenix. Mergeam la ei sa ma pregatesc pentru admitere. Valeriu Sepi a cantat cu Phoenix, pe un album. Inventase niste instrumente de percutie, niste capre, erau niste chestii etno-percutioniste spectaculoase. Amandoi au lucrat la grafica discurilor Phoenix, la afise. Toata lumea aceea a lor era neobisnuita, foarte frumoasa, foarte creativa. Sentimentul asta ca esti liber si creezi era coplesitor.In casa Sepi apareau desene, apareau lucrari intr-un ritm fulminant. Prima data cand am vazut afise cu Beatles, la ei le-am vazut si am fost fascinat. Si cei doi Sepi aratau extraordinar. Puteai sa-i pui in orice film din anii '70. Valeriu avea asa, o alura de semizeu: inalt, brunet, barbos, suplu, atletic. Era mai mult plecat prin turnee cu Phoenix si o delega pe Lili cu pregatirea. Dar el ramanea "Guru". Valeriu si Lili (ea e acum recasatorita Oxenfeld) erau desenatori excelenti, creatia lor era complexa. Sunt asa multe de spus despre vremea aia... In casa lor era o atmosfera incredibila. Aparea cate un strain si vedeai in hol pantofi, haine, rucsacuri, cate o undita pentru Sepi, care era mare pescar, ceva markere sau culori, afise, reviste - si toate miroseau a Occident. Toata Timisoara avea un anume miros, un parfum greu de descris. Pe malurile Begai (unii zic Begheiului) erau cluburi la care cantau trupe, erau si stranduri, terenuri de tenis. Pe atunci eram tanar si prea timid pentru lumea aia. Eram preocupat de arta, de lucru. Am fost spectator. Dar tot ce am trait in anii aceia mi-a creat un fel de a vedea lucrurile care m-a marcat definitiv. Am invatat sa inteleg frumusetea vietii. Si s-o pictez. Nu am putut niciodata sa inteleg zona asta contemporana a cultivarii urateniei in arta, scormonitul in sinistru.

- Dupa ce ai terminat facultatea, ai putut trai din pictura?

- Da. Eu m-am intretinut din pictura intre '82 si '94. A fost perioada mea cea mai glorioasa, chiar daca nu usoara. Pe urma, dupa '89, am crezut ca s-au desfacut baierele cerului si ca va curge lapte si miere, dar a mers mai prost. Si in anii '82 -'89, eram destul de strans la curea. Dar m-am simtit foarte bine, am avut luni si ani cand nu am facut altceva decat sa merg la atelier si sa-mi urmez propriul program, sa-mi las orice alta slujba. Acum nu as mai avea curajul sa fac treaba asta. Pentru ca artistii s-au inmultit si viata s-a stricat. Inainte, un vernisaj era un eveniment, aveai impresia ca e un act de fronda, chiar daca nu avea nimic politic in el.Era doar faptul ca se aduna lumea. Era semnul ca rezistam. Inainte de '89, erau intelectuali, erau profesori care cumparau arta. Acum banii se duc in cu totul alt mod. Pe vremea aia, pentru oamenii ce plecasera in Germania nu era mare scofala sa cumpere de doua ori pe an cateva lucrari. In plus, o expozitie romaneasca in Occident era un eveniment. Acum, toate astea au disparut. Si pe deasupra, U.A.P.-ul si-a pierdut credibilitatea si forta sociala si culturala. Inainte, Uniunea avea o aura. Pai, eu cand am intrat in Uniune, in 1980, simteam ca sunt acoperit social. Cand eram intrebat cu ce ma ocup, spuneam ca sunt artist si aratam legitimatia. Era un statut acceptat si respectat. Acum, atmosfera artistica s-a pulverizat. Mi se pare nefiresc ca studentul de la alta sectie a Facultatii, decat a mea, si care are atelierul usa-n usa cu al meu, sa nu ma salute. Dar azi se pare ca-i normal. Am colegi mai tineri care sunt profesori si care nu ma saluta. Asta spune mult despre apucaturile de acum. Dar sunt atenti cu destinul lor. Au reusit sa-si faca singuri contacte si relatii, si in Occident, si in tara. Acum fiecare e pentru el, fie el membru de Uniune, fie nu. Asta genereaza un fel de egoism, aproape palpabil. Asa se intampla peste tot in lume, dar eu privesc cu oarece nostalgie acel ceva din trecut, cand eram mai putini si puteai sa te cunosti, sa schimbi pareri. Sa fii solidar. Poate ca ne-a unit ura fata de comunism, dar solidaritatea asta exista.

Magia pietrei

- Spune-mi, te rog, cum pictezi tu, Calin Beloescu?

- Eu lucrez in doua feluri. Dupa natura, sau cum zic eu, "in priza directa", dar mai am si lucrarile de atelier. In cazul lor, cu mine se intampla ceva cu totul aparte. Ele trebuie sa porneasca de la un subiect care sa aiba nume, un titlu. Daca nu am un nume, nu pot sa incep sa lucrez. Vezi, eu cred ca in arta, la fel ca in magie, aparitia unui lucru este precedata de invocarea lui. Pentru un artist, a da nume lucrurilor nu inseamna doar a le da un sens particular, ci un nou trup de umbre si culori. Iar inainte de a te apuca de lucru, trebuie sa ai o stare speciala. Cand Brancusi spunea ca se uita la un bloc de piatra pana cand acesta ii spune ce sa faca, era chiar pregatirea acestei stari "de dinainte". Altfel, piatra ti-ar putea vorbi fara ca tu sa poti sa o auzi.

- Magia despre care vorbesti include si spatiul, atelierul in care lucrezi. Cat de important este pentru tine "locusorul" tau de artist?

- Nu am vazut niciodata atelierul ca pe un spatiu de lucru si-atat. Atelierul meu e pentru mine lumea intreaga. In anii '80, familia Sepi a renuntat la atelier si astfel am ajuns in mansarda aceea a lor cu aer boem, in care am lucrat 20 de ani. Au fost anii mei de glorie, cu intalniri intre colegi, cu vizite ilustre, datorate lui Coriolan Babeti, Horia Bernea, Andrei Plesu, Dan Haulica, Paul Gherasim, Ionica Grigorescu. Cu revelatii in creatie, cu istorii sentimentale, cu naivii, dar incurajatorii ani de dupa revolutie. Atelierul era pentru mine mai important decat casa. Era o ambianta si o imagine despre mine. Acolo am conceput cel mai frumos si mai utopic proiect al meu: reproiectarea casei bunicilor mei de la Bozovici, din Banat, casa in care m-am simtit si am fost tratat ca "print mostenitor". Casa absoluta! Dar destinul a vrut altfel. Pana la urma, visul casei absolute mi s-a intrupat la Ciclova, tot in Banat, la poalele muntilor Aninei. Era o casa care a apartinut fostei mele sotii, pictorita Daniela Oravitanu. O avea de la bunicii si de la tatal ei. Daniela nu e o iubitoare de viata la tara si stiindu-mi intentiile de reproiectare si constructie, mi-a daruit-o. Acum e refugiul meu. Casa-atelier, loc de reverie si de intalnire cu prietenii.

Parca Dumnezeu imi dadea peste mana: "Nu asta e treaba ta!"

- Orice artist are visuri occidentale. Confirmarea internationala te-a bantuit si pe tine?

- Sincer sa fiu, mi-am dorit foarte mult, inainte de '90, sa pot pleca si eu din Romania. Imi intrase si mie chestia asta in cap, dar nu doream sa risc sa trec frontiera aiurea. Ma gandeam ca o sa prind o expozitie, voi pleca cu pasaport si gata! Nu s-a intamplat asa. Am ajuns in Occident intr-o situatie cu totul speciala. Era in februarie '90, cand Ministerul Culturii din Romania, cu Andrei Plesu in frunte, a raspuns unei invitatii trimise de Ministerul Culturii din Franta, cu ocazia bicentenarului revolutiei lor. Romania nu putuse onora invitatia in iulie, 1989, pentru ca Ceausescu inca traia. Si francezii au reinnoit-o, foarte incantati de revolutia romana. A fost o delegatie superba de artisti romani, actori, scriitori, plasticieni, intr-o deplasare de doua zile. Am stat la hotelul cel mai bun din cate vazusem vreodata, au fost receptii, expozitii de arta romaneasca, am carat lucrari cu noi. Pe un hol din cladirea Adunarii Nationale a Frantei s-au facut niste pereti din scanduri de brad vopsite in alb, inalte de vreo trei metri, pe care s-a pus expozitia. Arata foarte bine. A fost cel mai inalt punct al meu, intr-o structura oficiala si intr-o recunoastere romaneasca. In avion, mergand spre Paris, toti credeam ca nimic nu poate merge in jos si ca de maine Romania va fi un Occident al dreptatii si al curatiei valorilor. Prima surpriza neplacuta a fost ca acolo nu am intalnit nici artisti francezi si nici artisti romani din diaspora. Nu intrasera in calculele protocolului. Si mai neplacuta a fost surpriza de a vedea suspiciunea fata de noi, de pe fetele celor din emigratia romaneasca de-acolo.Otrava din timpul razboiului rece si al Europei Libere isi facuse efectul pervers. Nu puteau sa creada ca niste artisti romani, care acum venisera pentru prima data in Occident, nu sunt securisti! La Paris, m-a fascinat in primul rand strada, cu reclamele ei luminoase, cu toata vraja ei. Dar privind-o, nu ma puteam opri sa gandesc: "Omul asta care vinde la toneta de aprozar are unde sa doarma la noapte? Eu unde dorm daca raman aici?". Si orice gand de a ramane in Occident mi-a disparut pentru totdeauna, in zilele alea. Sigur ca daca as fi avut o oferta serioasa, n-as fi refuzat. Dar nu a fost. Mai tarziu, am avut cateva expozitii in Occident, dar nici una in sali renumite sau de cota. Din contra, erau niste spatii care nu erau neaparat niste galerii. Am fost de cateva ori si in Germania, am fost si la Centrul Cultural Roman, la Venetia. Era Coriolan Babeti director acolo, in 1992. A trimis 200 de invitatii, dar au venit doar 15 oameni! Ai nostri n-aveau nici un fel de priza la lumea artistica sau la galeriile de-acolo. Dar macar am vazut Venetia in voie.
Ceea ce iti voi spune acum e doar experienta mea. Nu e sfat pentru altii, nici politica. Am convingerea ca daca mi s-ar fi intamplat sa plec inainte de '90, m-as fi ratat. Pentru ca ar fi trebuit sa fac altceva. N-as fi trait din pictura, ca nu te ia nimeni de bun, decat in cazuri cu totul speciale. Or, eu am avut atata timp! Privilegiul meu este ca am avut ani, nu putini, in care m-am ocupat numai de ceea ce aveam eu in cap. Am sa-ti mai dau un exemplu. La Timisoara, aveam multi colegi care faceau foarte multi bani din felicitari si martisoare. Unii si-au cumparat apartamente din ele. Am incercat si eu meseria asta, o data. Si de abia mi-am scos banii investiti. Mi s-a intamplat mereu, de parca Dumnezeu imi dadea mereu peste mana: "Nu asta e treaba ta!". Asa a fost si cu Occidentul. Nu mi s-a aratat.

Sunetul viu al tarii

- Cum crezi ca va evolua destinul artei romanesti? Esti si conferentiar la Facultatea de arta si Design a Universitatii de Vest din Timisoara si ai perspectiva asupra viitorului.

- Barometrul bun este ca exista candidati la scolile de arta. E un semn de interes si de vitalitate. Daca arta, care pana la urma, socialmente, e un moft, are candidati, e un semn incurajator. Scolile noastre de arta nu-s niste scoli pe duca. Pe de alta parte, mi se pare interesant ce se intampla in Timisoara. Chiar daca putini mai fac arta dupa ce termina facultatea, aproape toti artistii tineri au un job: de la cantareti de hip-hop la lucratori la fabricile electronice. Altii s-au calugarit. Este o plaja neinchipuit de variata. Se intampla ceva cu ei, au un anumit tip de mobilitate care tine tot de vitalitate.
Iar vitalitatea asta a noastra eu o observ nu doar in arta. Adaptabilitatea romanilor si forta de creatie a artistilor nu au scazut, in ciuda problemelor tarii. Cand vezi ce se intampla la noi, cu ce efervescenta traim, si cat de nefiresc s-au topit viata si energia in Occident, o lume vie care la noi inca exista - astea-s semne bune. Sunt optimist. Mai ales in arta. Si ma incanta dinamismul si vitalitatea romanilor si a Timisoarei, orasul meu. Faptul ca peste tot in Romania nu e nici o problema sa legi o conversatie cu cineva la o terasa, nu-i o problema sa faci o fotografie pe strada, sa expui ce vrei.Noi asa de mult ne-am obisnuit cu injuratul guvernului si cu ce mai "combat" gazetele, ca aproape nici nu sesizam ca in Vest exista o lume mai civilizata, ce-i drept, dar mult mai seaca si mai severa ca aici. Sotia mea, de pilda, s-a dus intr-un orasel din Anglia, la un congres. Si vazand niste copii care ieseau de la scoala, romanii din grupul lor le-au facut poze. A izbucnit atunci o intreaga isterie, ca fotografiasera copiii fara aprobarea parintilor. Credeau ca le folosesc nu stiu unde! Lumea occidentala se usuca, e ingradita in obligatii bizare. E sesizabila, de pilda, pierderea de vitalitate din Franta. O alienare pe care o simti. Eram, nu demult, cu pictorul timisorean Cristian Sida, intr-un orasel din Midi, si ne plimbam prin centrul plin de case. Erau pustii toate! Poate o singura familie, ratacita si ea. Ne simteam ca intr-un decor de film abandonat. "Bine, bine, daca nu-s oameni, la ce bun toate astea?" - ne intrebam. Am intrat apoi intr-o cafenea marginasa si acolo am cunoscut un tip, un electrician francez. Omul ne-a intrebat de unde suntem si cum ne place locul. "E frumos" - zicem noi - "numai ca e cam multa liniste". Si francezul ne spune ca acolo inca e bine, sa venim in orasul lui: are sapte prieteni care s-au sinucis... Ti se scoala parul in cap! In anii '70 era o viata vesela si in Franta, dar acum, toate au disparut. Nici copii nu erau in oraselul acela. Era o singura scoala, unde mai veneau vreo cativa. Dar lipsea sunetul viu, forfota de la noi... unde, de cum incepe dimineata, totul e viu. Pentru viata asta vie, ce tine de voluptatea de a comunica tihnit si de a te simti bine, eu ma intorc totdeauna cu placere acasa, la Timisoara, in in atelierul meu, si in casa de la Ciclova, de sub munte...