LA CE FEL DE IUBIRE VISATI?

- Ne scriu cititorii -

Invartita de pe Tibles

N-am stat bine niciodata cu timpurile verbului "a iubi"!... Cand iubeam, nu stiam ce se intampla cu mine, nu puteam exprima cu un singur nume starea naucitoare si confuza, dar teribil de generoasa care ma cuprindea fara veste si care pierea la fel. Cand nu conjugam verbul acesta la prezent, il traiam in virtual, imaginand, inventand, vizualizand scenarii cu "noi doi"... Invariabil, in copilarie, indragosteala trebuia sa se finalizeze cu o casatorie, cu un joc real de-a mama si de-a tata. In adolescenta, voiam totul sau nimic, mai apoi am inceput sa fac mici compromisuri, pana ce, catre varsta de mijloc, am ajuns sa fac compromisuri din acelea impardonabile, de neiertat sub nici un motiv. Mi s-au parut si mai groaznice, in ziua cand o femeie coapta mi-a povestit cum dragostea pe care o asteptase o viata si care venise tarziu o umplea de bucurie. Pentru ca-i dadea sentimentul ca e vie, ca poate iubi din nou, ca nu i s-au atrofiat "baierile" acelea ale inimii, care te fac sa vibrezi asa, ca o coarda inalta de harfa, si ca nici nu mai conta foarte mult daca partenerul ei simtea dragostea la aceeasi intensitate. Important era ca ea exista si ii daruia fericirea.
Of! Daca am putea sa mergem cu iubirea la doctor, sa o insanatoseasca, sa o faca noua, ca la inceput, cand nu era sparta in bucatele si apoi lipita la loc, rupta si cusuta din nou, trasa, hartanita ca o treanta si apoi peticita, inghetata si apoi reincalzita... ce bine ar fi! Sa-ti convingi inima sa se mai aprinda o data, macar o data: sa iubeasca din nou cu aceeasi intensitate, cu aceeasi naucitoare si paralizanta iresponsabilitate, sa incerce din nou otrava incredibila, dar atat de ametitoare, cu parfumurile ei grele, de petale de trandafir. La bursa, locul unde se joaca banii pe degete, locul acela diabolic unde afurisitii de bani se fac din varful pixului, la bursa, ziceam, domnesc doar doua sentimente: lacomia si frica! As duce la bursa iubirea: acolo s-ar inmulti, lumea ar cumpara actiuni de iubire, doze mici, infinitezimale, de-ajuns pentru fiecare, pentru toata omenirea, si pretul ei ar creste, ar creste, si atunci toata lumea ar vrea-o, pentru ca ar sti ca e atat de valoroasa incat trebuie neaparat sa o ai, e un "must have", cum titreaza magazinele de moda, despre nu stiu ce accesoriu in trend.
Chiar nu stiu la ce iubire visez, dupa atatia ani de zbatere si de incercari... Noptile trec greu. Numeri ceasurile, jumatatile dintre ele, sferturile lor, inchizi ochii, ii deschizi, te bagi in pat ca intr-o cabina de solar inghetata, diminetile sunt reci, cafeaua are un gust rau, ciudat, floarea asta din bucatarie, de deasupra dulapiorului de paine, si-a intins frunzele ca niste brate lasate moi pe langa corp si s-a ofilit... Unde ai gresit? Stii foarte bine! Tanarul locotenent, dragut si adorabil de timid, frematand subtil, "bine temperat", ca o sampanie buna intr-un pahar de cristal, nu ti-a placut, pentru ca ti-a cerut voie sa te sarute in seara aceea, in parc, sub luna... Cliseu! Ti-a placut in schimb baiatul de cartier, care-ti soptea in ureche cuvinte deocheate, in timp ce-ti rasucea la ceafa parul in jurul pumnului sau si-ti musca buzele, sarutandu-le patimas si voind sa-ti arate cine domina in relatia aceea. N-a fost sa fie nici asta, a gasit repede alte guri de sarutat si alte femei de dominat...
Eu nu mai stiu sa zambesc. Ma uit in oglinda si incerc sa-mi ridic colturile gurii, dar ele cad inapoi, ca ale unui clown trist. De ras, cred ca n-am mai ras de foarte, foarte mult timp. Daca as incepe sa rad acum, rasul meu ar suna ca o tabla harjaita de un cui. Da, am un aer trist. Ce sa fac? Daca nimeni nu m-a inveselit de atat de mult timp, ci, dimpotriva, cei mai multi m-au facut sa plang, mult, multe nopti, cu lacrimi amare, noduri in gat si greutate in piept? Cum sa ofer eu acel zambet minunat, pur, de fiinta fericita, de creatie a lui Dumnezeu, de faptura integrata spiritual, de zbor contragravitational, de plutire, de desprindere de tot ce este materie grea, murdara, pervertita/...
Dar sa va spun o poveste. Este asa: intr-o duminica de sfarsit de vara, dupa slujba de la biserica, oamenii dintr-un sat de la poalele Tiblesului s-au adunat in fata caminului cultural, au chemat ceterasi si au inceput sa joace, ca sa nu uite cei batrani, sa invete cei tineri, iar cei de mijloc sa-si ostoiasca preaplinul inimii, batand cu foc pamantul cu cizma si scotand chiote salbatice. S-au intrecut, chiar, intre ei: care joaca mai bine! Dintre toti cati au jucat pe sub cetera, au castigat doi batrani: el, de 81 de ani, ea, de 89!!! El era inalt si osos, parea o papusa dezarticulata cand adauga muzicii pasii si gesturile, ea, mica si indesata, se invartea cu pasi marunti ca de gheisa in jurul lui si parca nu prididea sa termine cercul. El o tinea cu amandoua palmele noduroase de mijlocul gros si o sucea la stanga si la dreapta, cetera zicea sa se rupa pe strunele inalte, iar gorduna puncta cu o zbarnaitura ritmul. Atunci el se oprea sa o dea de pe un brat pe altul ca sa-si pocneasca calcaiele cizmelor, militareste. Apoi o legana iarasi de pe un brat pe altul, ca pe un odor de mare pret, o lasa sa se invarta in jurul lui tinand-o de mijloc cu o mana, in timp ce cu cealalta pocnea din degetele noduroase, apoi iarasi o oprea, ca sa-si pocneasca cizmele. Iar in tot timpul acesta, erau ochi in ochi, ca doi indragostiti de 16 ani, zambindu-si cu atata lumina, ca ar fi putut sa risipeasca toti norii. Pareau ca sunt doar ei doi pe lume, cu dragostea lor. Iar cand s-au intors spre noi, ne-au privit la fel, cu acel zambet mare si bland, intins pe toata fata, si chipurile lor erau netezite de riduri si straluceau ca aurul. De parca ne spuneau, fara vorbe, cat de mult se iubesc, nu doar ei intre ei, ci cat de mult iubesc si viata, de care se bucura cu toata fiinta lor uscata si chircita de ani. Si in fata acelei declaratii de iubire, supravietuind biruitoare la capat de viata, toata lumea s-a luminat brusc, ca si cum cei doi batrani ne-ar fi daruit lumina din lumina lor. Si ochii ni s-au umezit tuturor, pana la ultimul om care-i privea, pot sa va jur! Eu chiar am plans, cu lacrimi pe care nu le puteam stapani, ca atunci cand intri uneori intr-o biserica si te apuca asa, plansul, nu stii de ce. De ce nu stiusem si eu sa-mi apar o iubire la fel de mare? De ce acceptasem atat de usor compromisurile, in loc sa lupt?
I-am privit inca o data pe cei doi batrani, cum stateau asa, unul langa altul, suflete pereche, si atunci am stiut! Am stiut cum e cu iubirea asta: asa as fi vrut si eu... Asa ar fi trebuit sa fie!
NORA IACOB, 43 de ani

Poveste dintr-un tren de noapte

Dragostea nu are profesori. Are doar intamplari. Imi amintesc de un drum departe, la Sighet, acolo unde se pune harta in cui. Ma astepta o noapte lunga si chinuitoare "la clasa". Obosit si fara chef, citeam din Unamuno, privind arar pe fereastra vagonului jocurile de lumini si umbre ale inserarii, cand, la Busteni, coridorul a fost invadat de un grup pestrit si galagios de studenti. Nu i-am dat prea mare importanta, pana in clipa in care a aparut ea, tunsa baieteste si imbracata cam fistichiu (bocanci, pantaloni de cort si bluza de bumbac, fara maneci), ochind dezinvolt singurul loc ramas liber - cel de langa mine. Chiar daca, la inceput, figura ei nu-mi spunea mare lucru (era prea pustoaica si, peste toate, avea ochelari), de cum a deschis usa compartimentului, am tresarit puternic. Fata asta adusese cu ea parca toate mirosurile muntelui - miros de aer proaspat, de iarba, de poiana, de loc verde si curat. In par, pe haine, in chiar respiratia ei, simteai miros de afine si mure, de hribi si rosioare. M-am prefacut ca nu-mi pasa. Cat am putut, am vrut sa o fac pe indiferentul. Nu m-am uitat pe furis la ea si nici nu am incercat sa intru in vorba, urmand suita de intrebari stupide, legate de vreme sau de planurile ei de viitor. O singura data as fi putut profita sa sparg tacerea, atunci cand ea m-a intrebat ce citesc si eu, in loc sa-i spun titlul si sa o impresionez, vorbindu-i despre doctrina lui Unamuno - anume ca ne incepem viata cu o imensa trauma (cea a expulzarii fetale), drept pentru care cu totii urlam si plangem la nastere - am preferat doar sa-i arat coperta cartii: Unamuno, Le sentiment tragique de la vie. Nu a zis nimic. M-a privit doar mirata si cu o unda usoara de repros (la drum, e bine sa-ti rezervi lecturi ceva mai captivante), dupa care s-a intors spre fereastra, incercand sa atipeasca. Intr-un tarziu, cineva a stins lumina in compartiment si leganarea haotica a trenului parca m-a adormit si pe mine.Nu mult dupa asta, s-a intamplat insa ceva. M-am trezit, in timp ce ea statea rezemata cu capul de umarul meu si respira usor. Era cuminte, fragila si vulnerabila. Simteam nevoia sa o protejez si nu stiam ce sa fac. Ca din intamplare, m-am apropiat si mai mult de ea si i-am atins coapsa. Era fierbinte si cu un anume tremur mi-a raspuns. Parea sa doarma, dar nu dormea. Astepta sa vada ce vreau sa fac si, vigilent resemnata, ma insotea fara impotrivire in delicata explorare a coapselor si a soldului adancit, intr-o inaintare lenesa, senzuala si precauta, la capatul ultim al degetelor si la limita atingerii, intr-un gest scurt si fierbinte ca o respiratie adanca de excursionist, pana departe, sus, in dreptul a doi sani mici si fermi, ca doua frezii abia inmugurite. Atent si delicat, am invelit-o cu haina mea si am luat-o in brate. Am adormit din nou, langa buzele ei ferm desenate si usor umezite, ce mai miroseau inca a flori de roinita si cimbrisor.
Dimineata, m-am trezit singur. Dupa cum am aflat mai tarziu, ea coborase cu o statie inainte de Sighet. De atunci nu am mai vazut-o. S-a dus ca un vis, ca un sorb, ca o zi de vara. M-am pomenit de mai multe ori gandindu-ma la ea, la mirosul ei reavan, dar niciodata nu m-a incercat dorul de a o intalni, de a afla ce mai face. Poate asa si trebuie sa ramana in viata mea - fata care m-a invatat ca dragostea nu are profesori ci doar intamplari fericite - singurele in stare a-ti impartasi secretul: sa astepti, sa nu te grabesti niciodata si sa-ti imaginezi trupul iubitei ca o ascensiune plina de promisiuni si de surprize senzuale, invesmantate in gesturi mereu atente, catifelate si pline de rafinament.
IOAN DUMITRU

- Pagina cu scriitori -

Copii

Acum, chiar acum, cand lumina ajunge pana la mine infrigurata si tacuta, as vrea sa inchid ochii si sa spun o rugaciune in gand. Si as mai vrea sa se auda doar respiratia soptita a mea si a iubitei mele, sa lasam linistea sa ne dezmierde pleoapele, pana cand tot orasul asta mare se va face mic si-l vom putea cuprinde in palme. Il vom pune in buzunar ca pe o jucarie, ii vom mangaia cainii, ii vom sterge strazile de praf, il vom umple de vant, de ninsoare, de soare, de primavara si toamna, de oameni buni, care sa mearga la piata, prin tramvaie si aiurea, ne vom amesteca si noi cu ei, vom cumpara rosii si morcovi si va fi bine. Ne vom preface ca traim aici, asa se face, asa se zice, vom traversa la verde si vom da buna ziua, vom merge la serviciu si vom imbatrani incet, si nimeni, poate doar rugaciunea noastra soptita, Cineva de Sus si cativa ingeri, nu va sti ca in tot timpul asta, cat o viata de om, bucuria nu ne-a parasit, ca am ramas aceiasi copii, de la inceput si pana la sfarsit.
Stiti, uneori mi-e frica de foarte multe lucruri: de mine, de ea, de noi, mi se pare ca viata asta ne smuceste dupa bunul ei plac, ca suntem la cheremul ei, ca pana la ceea ce visam impreuna mai avem nevoie de alte doua, trei, patruzeci si sapte de vieti, ca nu vom ajunge, de fapt, niciodata acolo. Ca in curand va ninge si nu mai avem bani, ca ninsoarea asta se va topi, iar ghetele se vor umple de apa, ca ciorapii si rufele murdare nu doar ca nu se spala in public, ci acasa, cu detergent, ca detergentul e una dintre chestiunile pe care le gasesti la hipermarket si ca cine naiba sa mearga la hipermarket acum, cand amandoi suntem obositi si picniti de raceala. Ea? Eu?
Vedeti, totul e atat de simplu, si ea o stie la fel de bine ca si mine. N-o sa mai ajungem la hipermarket si n-o sa ne mai spalam ciorapii decat foarte tarziu, in seara asta. Pentru ca mai intai ne vom bucura de baltile de zapada topita, pentru ca vom topai in ele si ne vom umple de stropi, chiar asa raciti cum suntem, pentru ca ne vom opri sa numaram frunzele galbene de pe trotuar, pentru ca vom gasi pisici si vom mieuna discret. Si daca vom da de vreun copil care sa ne scoata limba, vom sti ca am mieunat gresit si vom mieuna inca o data. E bine sa miauni din cand in cand, pentru ca, felinele si copiii au aflat asta de mult, mieunatul vindeca toate supararile. Si, cum toate minunile sunt atat, atat de aproape, poate ca intr-o zi vom avea un copil al nostru, sau poate doi, trei, oricati, care sa ne invete tot ce am uitat, care sa ne aduca aminte gustul simplu al bucuriei.
Si mai cred ca, pana sa se insereze de-a binelea, vom fi ajuns, ne vom fi odihnit pe creasta si vom fi coborat de pe toti muntii, ca vom fi cuprins orasele in palme si vom fi aflat povesti, ca vom fi privit cu luare aminte seninul si norii, ca vom sti deja ce este vantul si cum vorbeste un peste, ca vom fi imbratisat oamenii si ne vom fi ferit de duhurile piezise, ca vom fi simtit ploaia si ceata, carnea si durerea, ca ne vom fi deprins cu tristetea si greul, cu noi insine, cu toate rosturile, chichitele si metehnele vietii asteia, pe care am avut-o de trait. Ar fi de ajuns ca ea sa fie aici, acum, cand sta sa se insereze si noaptea a inceput sa fosneasca atat de aproape de mine. Sa inchidem ochii si sa ne rugam in gand, sa lasam linistea si lumina asta infrigurata si tacuta sa ne atinga, sa ne binecuvanteze. Atat. Si doar asa vom sti atunci si acum ca vom imbatrani intinerind, ca vom ramane copii pana la sfarsit.
Si mi-as mai dori doar ca ea sa ma tina de mana, sa nu uite sa ma tina de mana, sa ma tina de mana de parca astazi ne-am vedea pentru prima oara, cum stie ea, deget langa deget langa deget, strans, cel mai strans, sa-i simt caldura palmei, iar caldura asta sa imi alunge toate fricile: de mine, de ea, de noi. Pentru ca mi-e frica uneori, mi-e frica sa nu ajung mare si prost, mi-e frica sa nu uit de toata bucuria noastra, care nici macar nu trebuie visata, pentru ca e aici, cu noi, in fiecare clipa. Uite-o.
MATEI FLORIAN

Suflete de turnesol

Cand am vorbit ultima oara despre iubire in "Formula AS", lucrurile n-au iesit atat de bine pentru mine. Iubita mea de atunci, familia ei, o parte dintre prietenii nostri m-au gasit vinovat, ba de superficialitate, ba de insensibilitate sau cinism, oricum, nu mai paream deloc un tip demn de incredere in ceea ce priveste dragostea. Pe de alta parte insa, am primit si nenumarate reactii de "adeziune" la ideile si credintele mele, multi spunandu-mi ca s-au regasit in cele ce spusesem. Cand e vorba de dragoste, lucrurile sunt complicate, pentru ca, de fapt, oamenii au asteptari si disponibilitati diferite la dragoste, iar imaginile a ceea ce fiecare crede ca ar trebui sa fie dragostea nu se suprapun tocmai perfect, contururile ramanand mereu putin miscate, nuantele afectand claritatea...
As putea spune, ca toata lumea, de altfel, ca dragostea la care visez ar trebui sa fie profunda, intensa, constanta, doar ca e greu de aproximat ce inseamna cu adevarat toate acestea. Mi-e mai usor sa lucrez - nu cu notiuni si calificative, ci cu lucrurile marunte care compun o (mare) iubire.
Mi-ar placea sa fim deopotriva buni amanti si buni prieteni, sa nu avem retineri in pat si nici greutati in suflet, sa facem orice si sa putem discuta orice, conform cu pasiunile si nevoile noastre interioare. Sa-ti placa sa vorbesti cu iubita (sa vrei sa-i povestesti orice, sa vrei s-o asculti tot timpul) mi se pare la fel de intim si de intens ca momentul in sine al dragostei fizice. Pentru ca presupune acelasi schimb de incredere, dorinta si inspiratie. Mi-ar mai placea sa ne lege o anumita disponibilitate pentru joc, sa radem mult impreuna, sa ne facem surprize, sa ne tachinam si sa glumim unul cu altul, mai ales cand avem necazuri. Pentru ca, desi accept certurile scurte, detest supararile. Asadar, sa facem dragoste, sa discutam la nesfarsit si sa radem oricat de mult - asta cred ca ne va feri de plictiseala, de acele lanceziri emotionale si intelectuale care rod orice relatie precum rugina.
Mi-ar placea sa avem pasiuni in comun, nu toate, dar suficiente, cat sa ne petrecem timpul impreuna, facand lucrurile care ne aduc amandurora aceleasi satisfactii si placeri: sa vedem aceleasi filme, sa citim aceiasi autori, sa ascultam si sa dansam pe aceleasi muzici, sa poftim la aceleasi mancaruri... Iar pasiunile si curiozitatile care nu sunt comune sa nu ne desparta, ci sa ne provoace reciproc, sa fie descoperiri si explorari, sa ne ghidam in teritorii pana atunci necunoscute, sa avem ce invata unul de la celalalt. Apropo de asta, mi-am dorit intotdeauna iubite mai inteligente, mai destepte, mai interesante decat mine - sa ma provoace, sa ma inspire, sa ma forteze sa fiu mai bun si mai creativ.
Mi-ar placea sa stie ce-mi place, sa stie ce-mi place la ea, sa stie ce-mi place sa-i placa la mine. Nu e deloc usor sa fii iubit exact pentru ceea ce ti-ai si dori sa fii iubit. Mi-ar placea sa ajungem la acea indestructibila complicitate a intimitatii, formata din anumite slabiciuni, vorbe si gesturi, tabieturi si obiceiuri marunte, care sa ne apartina doar mie si ei. Sa existe un cod al nostru si un spatiu interior unde, la nevoie, sa ne fim suficienti noua insine, iar daca suntem departe unul de altul, sa-mi lipseasca in sensul unui sentiment de apartenenta si implinire. Numai ea sa stie ce-i cu mine. Si viceversa (pentru ca, apropo, tot ce scriu eu aici functioneaza in ambele sensuri).
Mi-ar placea sa nu dau jumatate din cat as putea si nici sa primesc jumatate din cat as merita, sa ne calibram nevoile si posibilitatile de a impartasi. Sa nu ne aflam la niveluri diferite de a trai emotiile si nici la grade diferite de intensitate. Mi-ar placea ca pasiunea si intimitatea sa ne calibreze fiintele, sa fim doua suflete comunicante, mereu in echilibru. Sa ne inspiram si sa ne dam puteri reciproc, iar la nevoie, sa functionam ca niste suflete de turnesol, compozitia chimica afectiva mai buna a unuia sa-l coloreze pe "celalalt".
Mi-ar placea sa ne convingem sa ne apartinem reciproc suficient de mult incat sa nu ne fie frica sa fim, la un anume nivel, dependenti de celalalt. Mi-ar placea, la un moment dat, sa ajungem sa vrem sa ne multiplicam, sa avem cpii in copiii nostri, sa ne avem unul pe altul, la varstele la care nu ne-am cunoscut, sa pornim amandoi o mica lume rupta din noi. Si apoi sa imbatranim impreuna, discutand si razand pana la sfarsit.
MARIUS CHIVU

Reproduceri dupa BOTERO