O poveste cu final fericit

- "Olimpicul de la stana de oi" a fost un reportaj publicat in revista "Formula AS", in primavara acestui an. Era vorba despre un baiat dintr-un sat de munte, bun la invatatura si pasionat de citit, care aflase din carti despre frumusetea nemarginita a marii, pe care nu o vazuse niciodata in viata lui. Un vis prea indepartat si prea scump, pe care se multumea sa-l poarte cu el, in straita, cand isi pastea oile. Dar imposibilul s-a implinit. Intr-un gest minunat de generozitate umana, familia Sanpetru din Constanta i-a oferit darul la care visa: doua saptamani de vacanta la mare. O poveste in care soarele nu va asfinti niciodata, pentru copilul din munti -

Cu lacrimi in ochi, cu vocea stinsa de emotie si mainile tepene pe langa trup, tatal ii spune baiatului: "Sa fii cuminte! Dumnezeu cu tine!". Andrei statea nemiscat, cu o punga de plastic in mana, singurul sau bagaj. Imbracat in hainele de cioban, ponosite si imbibate cu miros de oaie, barbatul statea in fata copilului, la fel de stingher, intelegand ca e un moment special. Urmau sa-si ia ramas bun unul de la altul si se vedea ca nu stiau cum: Andrei nu mai plecase niciodata de-acasa singur. Si-acum, se ducea tocmai, hat, la Marea Neagra, un loc pe care nimeni din neamul Avramonilor, ciobani pe varfurile muntilor Poiana Rusca, nu ajunsese vreodata sa-l vada. Primul gest il facu Andrei. Asa cum aflase in vreo carte, se apropie si isi saruta tatal pe amandoi obrajii. Asta a fost tot. Apoi baiatul s-a urcat in masina alaturi de mine si a pornit in cea mai mare aventura a celor 14 ani ai sai: doua saptamani la mare.

"Ce de apa!"

Marea fusese visul cel mare al lui Andrei. Cu oile pe munti, citind carti cumparate din bani economisiti cu greu, isi imaginase cam cum arata ea din descrierile lui Jules Vernes: fosnitoare precum padurile, cu valuri ce vin la picioarele tale, intocmai ca valurile de fan necosit in adierea vantului. Cand ne-am oprit pe prima faleza, s-a apropiat de balustrada cu pasi mici. S-a apucat strans cu mainile de ea si a privit in tacere.N-a zis nimic. A privit departe, unde albastrul marii devenea totuna cu al cerului. Apoi aproape, la valurile ce se spargeau de pietre, facand spuma alba, ce fosnea lin. A tras adanc aer in piept. A privit pescarusii in zbor, apoi vapoarele din departare. Lumina subtire ce plutea deasupra apei parea ca trezeste in baiatul din varful muntelui nostalgii si amintiri pe care le avea fara sa le fi trait vreodata, asa cum se intampla cand te intalnesti prima data cu marea. Dupa un timp, a spus simplu, cu mainile inclestate in continuare pe balustrada, ca un mic cioban: "Ce de apa!".
Apoi am pornit catre familia Sanpetru, careia Andrei ii datora, de fapt, aceasta vacanta. Cititori ai revistei "Formula AS", fusesera impresionati de baiatul care nu vazuse marea niciodata in viata lui si au hotarat sa-l invite doua saptamani acasa la ei, in Constanta. Probabil ca un cadou mai frumos nici Andrei nu putea sa-si imagineze. Insa cand am ajuns acasa la familia Sanpetru, visul era abia la inceput.
Primirea pe care sotii Sanpetru i-au facut-o lui Andrei a depasit orice asteptari. I-au dat cea mai frumoasa camera din apartament, o camera cum Andrei nu mai vazuse niciodata, cu un pat enorm si cearceafuri scrobite, cu perdele fine si covoare moi, intr-o curatenie de palat, si totul in cele mai calde nuante de crem, bej si maroniu.Am fost poftiti la masa si, in timp ce Andrei se incurca in cutite si furculite stralucitoare, era servit ca un print ce tocmai isi reintrase in drepturi. Clipea des, privind la platourile cu aperitive fine ce defilau prin fata lui, la bolul de portelan cu ciorba aburinda si la tava scoasa din cuptor, cu friptura condimentata cu cele mai alese mirodenii. Intr-un final, a servit o felie din tortul urias, facut chiar in cinstea sosirii lui! Asa l-am lasat pe Andrei in grija familiei Sanpetru: imbujorat dupa masa imperiala, cu gulerul tricoului vechi, valurit, itindu-se de sub singura sa camasa buna, fastacit si emotionat de noua postura in care se trezise.

Doua saptamani mai tarziu

Timp de doua saptamani, familia Sanpetru i-a facut lui Andrei o vacanta de vis. Cu domnul Ion, Andrei a mers la plaja in fiecare zi. A simtit nisipul sub picioare, a intrat in mare si i-a deslusit gustul, mirosul, i-a privit indelung verdele transparent si a cules scoici si pietricele misterioase. In fiecare zi a facut cursuri de inot, absolut necesare unui viitor marinar. Au mers impreuna la Delfinariu, la monumentul de la Adamclisi, si s-au plimbat prin port admirand vapoarele. Apoi, cand prietenii familiei Sanpetru au aflat ca baietelul despre care citisera si ei in "Formula AS" a ajuns in Constanta, s-au oferit, la randul lor, sa faca ceva pentru el, intr-un gest minunat de generozitate. O doamna care avea masina i-a dus pana aproape de Calarasi, la manastirea Sfantului Andrei. Ciobanasul cu multe oi a putut sa ajunga, astfel, in locurile unde sfantul al carui nume il poarta a calcat prima oara in Dobrogea. Altcineva s-a oferit sa le obtina accesul la danele prin care trec vapoarele, si Andrei a avut sansa sa vada chiar din turnul de control cum portile uriase se deschid si vapoarele venite cine stie din ce colt al lumii trec mai departe, urmandu-si cursul.A putut sa vada de aproape Farul de la Constanta, a admirat corabii de epoca si mastodonti moderni. O doamna, sotie de marinar, i-a povestit ce inseamna aceasta meserie in ziua de azi, la ce scoala trebuie sa mergi si cum sa iti gasesti o slujba bine platita. O prietena de familie i-a facut cadou un rucsac nou, pentru scoala, altcineva rechizite, carti si haine. Dupa doua saptamani, cand m-am dus sa-l iau, l-am regasit pe Andrei bronzat, mai putin timid, cu doi saci de cadouri si amintiri de povestit o toamna intreaga. Am pornit inapoi catre Hateg, catre muntii si oile lui. Acasa, cand si-a revazut odaita tixita de carti, a ramas un pic descumpanit in prag. Camera era aceeasi, el insa nu: "Ce dezordine e aici... Trebuie sa fac curat, vechiturile lu' bunu' sa le duc in sura, aici sa fac rafturi pentru carti, masa sa o eliberez ca sa lucrez pe ea, sacii cu porumb ii scot eu si pisicile astea parca nu aveau atatia purici..." tot bombanea, privind peretii si spunand ceva despre zugraveala si perdele.
Inainte de a pleca, Andrei a tinut sa imi arate ceea ce primise de la cititorii "Formulei AS", in urma publicarii reportajului. Sute de carti, dvd-uri cu filme, pachete cu haine si incaltari, scrisori de incurajare. A fost invitat, chiar, si intr-o emisiune televizata, unde a primit cadou un laptop. "Nici nu stiu cum sa le multumesc tuturor. Sunt oameni care nu ma cunosc, nu m-au vazut niciodata si totusi s-au gandit la mine. Am primit cel mai frumos album cu corabii din viata mea, tocmai din America! Am primit pachete si scrisori din toata tara, si din Italia, Spania, Franta, Canada... Am incercat sa le scriu si eu, tuturor, cateva randuri de multumire, desi cuvintele mele sunt prea sarace pentru gestul lor. Unii au venit si m-au vizitat chiar aici, acasa, tocmai de la Cluj si de la Brasov. Nu pot decat sa le multumesc si sa le spun din suflet ca nu o sa-i uit niciodata".
In ce ne priveste pe noi, redactorii revistei "Formula AS", solidaritatea creata in jurul cazului "Olimpicului din stana de oi" este un prilej de recunostinta nemarginita fata de generozitatea cititorilor nostri, dar si un dar mare de bucurie: mesajele noastre starnesc solidaritate umana si gesturi de ajutor. In aceste vremuri de criza, in timpuri care incearca sa ne instraineze pe unii de altii si sa ne contamineze cu cel mai uscat individualism, asemenea semnale de afectiune ne confirma mesajul si crezul, dupa 20 de ani de existenta a revistei "Formula AS". Multumim familiei Sanpetru si prietenilor lor din Constanta, precum si tuturor celorlalti cititori ai revistei, care si-au oferit disponibilitatea de a-i darui lui Andrei un vis.
Nu putem decat sa va intoarcem cuvintele pe care ni le transmiteti de atatea ori: va multumim ca existati, dragi cititori ai revistei!
Foto: Andrei Avramoni (4)