Povesti din vremea cand se bateau nucii

* Povestile acestea sunt amintiri din copilaria petrecuta la marginea padurii, in curtea uriasa a bunicii, mama tatalui meu. Pe unele dintre ele le-am trait eu, altele mi-au fost povestite de batranii langa care am copilarit, unchi, vecini si matusi, iar celelalte s-au tesut in mintea mea, pornind fie de la o vorba auzita intamplator, candva, fie de la cate un detaliu din lumea aceea de demult, care a ramas vie, de-a lungul anilor, fara sa fie acoperita de ceturile toamnelor si-ale uitarii *

Merele cantatoare

Cateodata, venea la Buna un mosulet alb la par, cu ochi vesnic inlacrimati, parca de o bucurie fara nume. Isi lasa straita langa usa, se aseza pe lavita si dadea din cap: "Catita, Catita, ce mai faci, tu, Catita draga?" Si-abia dupa ce primea raspuns la intrebarea asta, care mie mi se parea foarte grea, caci daca mi-ar fi pus-o mie cineva n-as fi stiut ce sa raspund, caci niciodata nu faceam ceea ce trebuia, deci, dupa ce primea raspunsul, se apropia de straita, scotea de acolo, de fiecare data, cate doua mere pe care le stergea mai intai cu coltul sfeterului verde si apoi mi le intindea, scuturandu-mi-le incet pe langa urechi. Merele "cantau", semintele lor se miscau in casuta prea larga in care dormeau si zornaitul lor era inmuiat oarecum de invelisul zemos si parfumat. Doamne, ce-mi mai placeau merele acelea, cat m-am jucat cu ele, cat le-am mai ascultat "cantand" si cum m-au inselat ele de tare, caci tocmai datorita lor n-am inteles eu ca drumurile mosului Chimu prin curtea Bunii n-aveau alt scop decat s-o convinga la un maritis tarziu, care sa le uneasca singuratatile batrane. Cata vreme eu ascultam muzica merelor, mos Chimu incerca s-o convinga pe Buna sa renunte la vaduvia ei alba, inceputa la treizeci de ani. Asta am aflat-o mult mai tarziu, mult dupa ce am inmormantat-o pe Buna, cu tot cu naframa ei alba, de vaduva curata, naframa cumparata de bunicul, odata cu cana mare de portelan, din care-i placea sa bea, caci i se umplea gura de apa rece.
Oricat am cautat prin pietele prin care am trecut mere cantatoare, n-am mai gasit niciodata de atunci. Nici nu stiu daca mai exista si daca nu cumva merele acelea erau mere vrajite de mos Chimu, pentru ca eu sa aud doar muzica lor si nu propunerile lui de insuratoare, soptite in serile de toamna, cand lumina galbuie a serii se aseza alene peste gramezile de poame.
Intr-o toamna, a venit la Buna unchesu' Fantarizu, cu o sticla lata de horinca bagata in jebul de la piept. Era gata de drum, voia sa mearga pana la un cumnat, la Baia Mare. Bunicu' nu l-a lasat sa intre in casa, caci acolo erau doar femeile ce o ajutau pe Buna sa-l nasca pe intaiul ei copil, adica pe tata. N-a mai plecat Fantarizu la Baie.S-au apucat, el si bunicul, sa crape lemnele aduse pentru iarna. Au crapat pana s-a facut seara si apoi au lucrat si pe intuneric, la lumina lampaselor de miner. Crapau lemne si trageau din cand in cand cate un gat din horinca stamparata cu chimin parfumat. S-au oprit doar cand au terminat toate lemnele, dar nici atunci n-aveau nici o veste din casa, de la femei. Si nu indrazneau sa intre. Si-atunci, au inceput sa taie lemnele si mai marunt, in surcele si aschii pentru aprins focul, si numai cand oistea Carului Mare a ajuns deasupra padurii, si cand toate lemnele erau maruntite ca la carte, "la marea stiinta", numai atunci moasa Erji i-a lasat sa intre si sa-l vada pe primul prunc din neam. Era deja optsprezece septembrie, si prima bruma din an sclipea argintie, ici si colo, peste gramada uriasa de lemne, ce miroseau crud, a padure.
Cand venea vremea, se bateau nucii cu niste bete lungi, de lemn. Nucul pe care nu-l bati nu mai face roada in anul urmator, asa ca bataia nucilor era printre primele sarbatori cu care incepea, de obicei, stransul de toamna. Se adunau mai multi la bataia nucilor, mai multi tineri, si oameni in putere, caci nu era usor sa tii prajina de batut ridicata si sa cauti sa lovesti numai frunzele si nucile, nu crengile mici, pe care le puteai rupe. Culegeam in cosuri mari nucile, dupa ce le scoteam din invelisul verde, amarui, care ne lasa pe maini pete maronii. Apoi le urcam in pod, unde le asezam intr-un strat subtire, la uscat. Vazut prin ferestruica podului, nu mai mare de-un lat de palma, nucul parea dintr-odata pustiu. Ziua cea mai importanta din an pentru el, adica ziua in care era in centrul atentiei tuturor, in care era inconjurat de atata lume, era si cea mai trista, caci dupa ce ultimul cos de nuci era adunat si pus la pastrare, nimeni nu-l mai baga in seama pana in toamna urmatoare.Poate cel mult vreo cioara care se lipea de trunchiul lui gros cautand putina caldura ramasa din soarele verii, ori vreo sarca buimaca si zurlie, cu pene albastre, involburate de vant.
Era jirul de-o palma prin padurea batrana, care-a fost taiata imediat dupa razboi. Culegeam jir si-l duceam la Smichal, evreul ce avea pravalie mai sus de podul de langa mina. El scotea ulei din jir si-l vindea pe bani buni. In foametea razboiului, multi au scapat cu uleiul acela maroniu. Dar noi n-am dus lipsa, ca aveam ulei gros, din seminte de dovleac, stors de unchiasul Andrei. Taiai o daraba de paine, o scrijea cat era painea de mare si-o stropeai cu ulei din acela dulce, mai puneai o frunza de ceapa, ori un graunte de usturoi si asta era! Si cu mare grija, sa nu faci risipa, presarai sare grunjoasa, adusa cu cosul tocmai de la Ocna, noaptea, pe ascuns, ca sa nu te prinda catanele unguresti, caci ti-o luau.

Unchesi si matusi

Cand fierbeau magiunul, se punea caldarea mare in mijlocul odorului. Venea mama cu un cos de prune, matusa Marie cu unul, matusa Cornelia cu altul, si le desfacau mai intai, asezate roata, in jurul gramezii de prune rasturnate pe iarba.Scadea gramada de prune si, in schimb, crestea gramada de samburi din care, a doua zi, dupa ce se uscau, faceam proiectile pentru prastie. Cata vreme femeile mestecau in caldare, pe dealul Parjolita din apropiere, se adunau pruncii si se jucau. Venea si Eva Portolenii, Mandalina. Venea si Gateju Rohian Alexa, care canta la armonica, sa le inveseleasca pe femei. Femeile mestecau cu randul in caldarea uriasa. Nu puteai sa te opresti, ca se prindea silvoizul de fundul ei aramiu. Cele care nu mestecau stateau pe damb, asezate pe iarba, cu fusta adunata strans sub picioare. Gateju le canta si le striga vorbe mai deocheate, si cum nimeni nu-l baga in seama, de la o vreme, adormea. Din cand in cand, mai misca usor din armonica, si-atunci toata lumea stia ca visa oareceva.
Unchesu' Gheorghe Fantarizu a stat prizonier sapte ani la nemti. De acolo a adus acasa o saica, adica o gamela, niste cutite de taiat carnea si obiceiul de a-si bate zilnic nevasta si copiii. Unsprezece avea. Ii "prahube" in batai. El era mecanic de locomotiva la mina. Un om extraordinar de punctual si de ordonat, dupa cum invatase de la nemti, odata cu limba. Nu lipsea niciodata de la lucru si nu intarzia nicicand.Dar cand mergea in concediu, lua o piesa, totdeauna alta, de la locomotiva belgiana cu care se scotea minereul, si degeaba se chinuiau aia de ramaneau la lucru sa porneasca magaoaia, ca nu puteau si nu se pricepeau. Atunci trimeteau cocia statului dupa el, ca sa-l aduca si sa repare locomotiva. Cocia asta era trasa de doi cai albi, si cu ea mergea in mod obisnuit numai directorul cel mare al minei, la Baia Mare, unde se auzise ca ar fi avut o draguta. In vremea asta, nevasta lui, care era angliusa ori austriaca, nu se stia bine ce limba " pasareasca" vorbea, umbla dupa soareci. Intr-o toamna, toti pruncii de mineri au umblat prin toate cotloanele si-au prins sute de soareci, si ea si-a facut o haina de iarna din blanitele lor cenusii. In biserica femeile stateau departe de ea, ca sa n-o atinga. Si tata a adunat soareci pentru ea. Si din banutii castigati si-a cumparat bomboane din radacina de lemn dulce si zahar candel, insirat pe sfoara.
Si-asa ca, o data pe an, mergea si Fantarizu, in cocia statului, cat era drumul de lung, de la casa lui si pana la mina. Nemiscat statea in cocie, de cand se urca si pana cobora, nemiscat si cu mana dreapta lasata pe catifeaua verde, asa cum il vazuse el pe director. Iar cand se scobora din cocie, adus inapoi acasa, radea Fantarizu de pacaleala pe care le-a tras-o, pana cand se facea rosu, rosu la obraji, de se sparia nevasta lui, Ana, ce se invartea pe langa el, sprintena si fara incetare, ca o gainusa pitica.

De-ale scolii

Cand a inceput prima data scoala, l-am vazut pe magarul lui Ioli, langa alimentara. Manca hartia cu care fusese impachetata lada de marmelada. Am crezut ca-i place, pentru ca e dulce, dar l-am vazut mancand hartii si a doua zi, si a treia, si ori de cate ori ieseam in pauza. El a mancat si cartea mea de aritmetica, si dupa ce m-a prins, invatatoarea ma trimitea la magar sa-l intreb pe el tabla inmultirii, pe care n-am mai avut de unde s-o invat.
Joia era zi de cor. Baietii mai mari mergeau dupa profesorul Maieru, care era atata de gras ca nu se putea tine pe picioare, si-l aduceau intr-un carucior pana la scoala. Il bagau cu carutu' acela pana in clasa si el ramanea in carut si canta de acolo, cu o voce subtire, subtire, de ziceai ca-i domnisoara dusa "pe vazute" la socri. Dar mai inainte sa inceapa cantecul, scotea din buzunarul de sus al jiletcii diapazonul si-l lovea de doua ori de coltul mesei, il ducea la ureche si asculta. Doamne, ce liniste se facea atunci. Incercam toti sa ascultam si noi ce se auzea acolo din bagheta aceea de metal, dar niciodata n-am putut. Oricat m-am straduit, n-am auzit decat un suierat usor, ca si cum ar fi trecut vantul printr-o padure uscata.
Cand m-am intors spre casa, in prima mea zi de scoala, de usa pravaliei de unde Buna cumpara orzoaica din care facea bere de casa era agatat un peste mare, lung aproape cat mine. Nu mai vazusem in viata vietii mele asa ceva, si ca mine mai erau vreo cativa care se zgaiau la namila aceea albastruie, cenusie, ce mai avea si patru mustati mari. Pentru mine, copil crescut la munte, departe de lacuri, iazuri si alte balti, neobisnuit cu lumea apelor, o asemenea aratare era cazuta direct din cartile de povesti.Pestele acela cu mustati a bantuit multa vreme printre gandurile mele si l-am desenat pe toate caietele si cartile, pe gardul lui Feri si pe tulpina nucului urias, ca sa vada si el aratarea aceea minunata si nemaivazuta.
Si tot de primele zile de scoala tine si venirea fotografului schiop, care voia sa ne traga "in chip", adica sa ne faca cate 3 poze si un tablou, la o suta de lei toate. Dar o suta de lei atunci erau bani, nu gluma. Nu cred ca a facut an de an mai mult de trei-patru asemenea targuri, caci dupa ce mamele cumparau caiete si uniforma, nu mai ramaneau bani si de "inchipuiri". Si dupa ce umbla pe toate ulitele si se satura sa caute clienti si sa fie latrat de toti cainii, se oprea intotdeauna la fantana lui Valer, sa se odihneasca, si atunci noi il pandeam de dupa garduri. Intr-un an, ne-a vazut si ne-a fotografiat, si in anul urmator ne-a adus fotografia. Printre scandurile gardului care umple toata pagina, se vede jumatate din capul lui Feri, un ochi de-al lui Liviu, coada mea de cal zburlita, prinsa in miscare, si o mana, nu mai stiu astazi a cui. Doar atat sa fi ramas oare din toamna aceea?

Si iarasi toamna

Mergeam in padure. Buna inainte, cu cosul mare pe umeri, canta despre "Erji, Piri, Sari, Iuliska, Ruzali dertek vacioralny", sau cam asa ceva, mi-amintesc acuma. Eu, in urma ei, cu cosul meu mai mic pe umeri, fiscaiam (fluieram) usurel. Calcam pe frunzele galbene, asezate in straturi groase, ce treceau de glezne, fasaitul lor ma molesea si aproape ca adormeam, pana ajungeam in poiana.Acolo, Buna secera tarsa, o iarba aspra, verde-albastruie, cu care umplea toamna saltelele, ca sa dormim bine iarna. Isi umplea mai intai cosul ei de tarsa, apoi imi punea si mie, ca sa nu zic c-am umblat degeaba pe drum. Oricum, niciodata nu era degeaba drumul, caci de fiecare data aveam ce vedea in padure. Toamna, cel mai des toamna, vedeam iepuri grasani, sarind alene peste mormanele de frunze, tot atunci auzeam si tapii de munte si tot atunci vedeam mai bine prin padurea dezbracata ciutele fugind ca niste naluci. Iar daca se intampla sa fie si ploaie, ori daca se intampla sa mai fie si ceata, era de-a dreptul sarbatoare, caci nicicand padurea nu era mai frumoasa ca-n ploile de toamna. Lumea era alta vazuta de jos, de langa trunchiul unui copac, ale carui crengi se miscau infasurate in ceata ca-ntr-un lintoliu argintiu. Era atata frumusete intre copacii aceia uzi, era atat de ciudat totul, incat, de fiecare data, plangeam. Si lacrimile mi se amestecau cu ploaia, si asa nu ma vedea nimeni cat sunt de amarata, ca nu intelegeam tot ce se intampla in jurul meu, si nu intelegeam atunci si nu cred ca vreau sa inteleg nici acum, de ce trebuie mereu sa tot vina cate o toamna asa de frumoasa, care pleaca apoi, se risipeste precum ceturile peste dealuri, pe nesimtite, lasandu-ma mereu atat de singura si de stinghera.

Reproduceri dupa picturi de GHEORGHE CIOBANU