"Ai facut treaba buna, Gionica draga!"

S-ar fi amuzat teribil sa se vada intins pe catafalc, singur in biserica, la picioare cu o coroana uriasa, peste care era trecuta in diagonala o esarfa tricolora, pe care scria: "Din partea lui Traian Basescu, presedintele Romaniei"!

Ar fi zis asa: "Ha!", din adancul pieptului, incretindu-si nasul de copil obraznic si mijindu-si ochii chihlimbarii, cu sclipiri nastrusnice. Dar acum, cand m-am dus sa-mi iau ramas bun de la el, statea asa, cu o expresie incremenita si extrem de serioasa pe fata, cu proverbialul fular rosu de matase petrecut pe dupa gat si intins cu grija de-a stanga si de-a dreapta sa, si cu o lumanare aprinsa la capatai, in biserica langa care abia se mutase, in casa noua, de cateva luni. El, vivandierul boem, care a muscat cu pofta din viata ca dintr-un mar rosu, care ne-a invatat, prin muzica si prin felul sau original de a fi, ca libertatea e in noi si ca pe aceasta nu ti-o poate lua nimeni. "Drum bun, bre, spre Campiile Elizee! Acolo te asteapta Poetul, prietenul tau, Nichita Stanescu, de care-ti era atat de dor! Acolo, Dumnezeu, cel care ti-a dat talantul talentului tau urias, te va lua in brate si-ti va spune: "Ai facut treaba buna, acolo, pe Pamant, Gionica draga!"".
Cand moare un artist, cad roiuri de stele din cer si se face noapte adanca. Patriarhul jazz-ului romanesc s-a dus de la noi, intr-o lume mai buna si mai frumoasa, unde muzica e peste tot si izvoraste din harfe de ingeri. Dar nu numai jazz-ul l-a avut pe afis in cei 65 de ani de cariera. Cu fesul pe cap, cu o pisica lenesa in brate, printre rotocoalele de fum din luleaua pe care o tinea in coltul gurii, cu un cult pentru tacla si pentru vorbele adanci, rostite rar si apasat, Johnny intretinea nostalgia Micului Orient din sufletele noastre. Iubea animalele, anotimpurile, fiecare evocate in splendoarea lui de altadata, iubea natura, pe care ii placea s-o asculte, cu toate fosnetele si cantecul de pasari, cu toate simturile deschise, contopindu-se cu ea, ca orice mare muzician care-si cauta inspiratia. Si iubea si femeia, gratia si lumina din ea.
Raducan Bey, tiganul turc din mahalaua Brailei, beizadeaua cu Conservator al unui lung sir de lautari de la curtile boierilor fanarioti, revendicati din celebrul, in epoca, Petrea Solcanul Cretu, a ajuns sa cante cu Louis Armstrong, cu Duke Ellington, sa fie aclamat pe Broadway, la New York, la Boston si in New Orleans, capitala jazz-ului mondial. Si mai era Johnny Raducanu nu doar in muzica un mare reper pentru noi: era un mare patriot! Iubea tara asta mai mult ca zece romani cu "pedigree". O iubea si-si facea griji pentru ea, pentru prezentul si viitorul ei. "Mor, si nu mai vad tara asta asa cum am apucat-o eu, in varful ei de bunastare si de pretuire, din anii interbelici!", spunea, cu mare naduf. Johnny era copilul care nu obosea niciodata sa arate cu degetul, strigand in gura mare: "Imparatul e gol!". Nu-i era frica sa acuze de lasitate si ipocrizie clasa politica actuala, sa denunte regimul comunist care, in cincizeci de ani, ne-a amortit cutezanta si mandria pentru valorile noastre, inducandu-ne in schimb umilinta si aplecarea din sale in fata vanzatorilor de neam si a stricatorilor de rosturi stravechi. Johnny era puternic in singuratatea lui asumata, ca orice artist de geniu, si nu-i era frica sa acuze pe cei aflati in fruntea tarii si prea harsiti in rele, prea corupti si prea compromisi. Si nici de singuratate nu-i era frica marelui artist care a fost. In garsoniera lui austera, in lumina putina a lampilor pe care le colectionase in anii cand ni se taia curentul electric, isi umplea clipele cu muzica, lectura, discutii cu rarii prieteni veniti in vizita si cu gandurile, cu amintirile lui. Amintirile despre fosta sa sotie, intelectual de rasa, cea mai iubita studenta a lui George Calinescu, pe care o pretuia enorm si a carei plecare din lumea aceasta, in 2006, l-a lasat fara un mare sprijin moral si sufletesc. Careia i-a ridicat un monument funerar la cimitirul Cernica si alaturi de care astepta sa mearga, si el, sa se odihneasca.
Doamne, iarta-l, ca mult a iubit: muzica, viata si tara aceasta!

Ramas bun, Johnny Raducanu!

A. G. Weinberger
"Un model profund uman"

"Johnny m-a invatat multe lucruri. Mi-a impartasit acel cod secret al artistilor, al oamenilor alesi de Dumnezeu sa aiba o misiune in lumea asta. Johnny, draga, iarta-ma ca n-am reusit sa facem albumul pe care ni-l propusesem impreuna. Felul tau de a trai plenar prin muzica, fara sa ai nevoie de nimeni, in singuratate, cu demnitate si departe de compromis, va ramane pentru eternitate ca model profund uman! Mergi cu bine! Dumnezeu sa te ierte!".

Harry Tavitian
"Lectia de viata si moarte"

"Aseara ieseam din biserica, de langa catafalcul lui Johnny, pomenindu-l, impreuna cu cativa prieteni, cu povestile lui de viata, cu amintirile comune. Si, pe cat eram de tristi, am inceput sa radem cu pofta, evocandu-i propria pofta de viata, imensa implicare afectiva cu care facea totul, fie pe scena, fie in afara ei. O sa las la o parte lectiile de jazz, lectiile de muzica, de cultura, de spirit, pe care le-am primit de la Johnny. Vreau sa mentionez lectia de viata, ca cea mai importanta dintre toate. Iar in ultimii ani, chiar lectia de moarte. Drum bun, Johnny!".

Mircea Tiberian
"O prietenie uriasa"

"Iti multumesc, Johnny, pentru cate am invatat de la tine in jazz, pentru cat am invatat de la tine in prietenie, de-a lungul celor aproape 40 de ani de cand ne cunoastem. Nu vom uita niciodata, noi, slujitorii jazz-ului, cat ai luptat ca el sa fie promovat si in Romania ca un gen al artei culte, ca sa fie cunoscut si iubit. Tu ai facut romanii sa iubeasca jazz-ul, preluand in compozitiile tale motivele muzicii traditionale, influentele etno. Iar pentru uriasa ta prietenie, iti multumesc si nu te voi uita niciodata!".

Teodora Enache
"Lumina calauzitoare"

"Iti multumesc, Maestre, pentru lectiile minunate de muzica si de viata pe care mi le-ai predat. Vei continua, de acolo, de Sus, sa-mi fii lumina calauzitoare. Dumnezeu sa te odihneasca in pace!".

Ion Caramitru
"Asteptand moartea"

"Imi e foarte greu sa vorbesc despre Johnny. Pentru ca ar trebui sa vorbesc cu el, asa cum faceam saptamanal, in ultimii ani petrecuti impreuna: si pe scena, in spectacole, si in afara ei, in virtutea vechii si adancii prietenii dintre noi. I-am urmarit si am incercat sa-i alin clipele de suferinta, o suferinta pe care o infrunta barbateste, cu demnitate. Cred ca nu i-ar placea discursurile pline de emfaza despre el, ci ar prefera, sunt sigur, sa vorbim in gluma, sa-l citam cu vorbele lui pline de umor, sa ne amintim de nazdravaniile lui, pentru ca era, de multe ori, un copil sugubat. Asa se purta cu prietenii, cu rudele sale, cu interlocutorii dialogurilor la care era invitat pe la televiziuni. Si toata lumea il stia asa: un "one-man-show".In spatele firii lui nastrusnice se ascundea, insa, o latura simpla, profund umanista, plina de mila si compasiune pentru napastuitii sortii, pentru animalele strazii, plina de dragoste pentru toata creatia lui Dumnezeu. Si era, in ultima vreme, as spune in deplina cunostinta, in asteptarea mortii. In timpul drumurilor cu avionul ori trenul, pe care le faceam impreuna pentru spectacolele noastre de muzica si poezie, in tara ori in strainatate, au fost momente critice, in care simteam ca nu mai are mult, dar de fiecare data, cand ajungea pe scena, se reinsufletea. Muzica il ajuta sa supravietuiasca. Muzica, ratiunea lui de a fi, devenita potiunea miraculoasa ce-i prelungea zilele. A trait pana acum cateva luni intr-o mica garsoniera amarata, visand sa se mute intr-o casa adevarata. A reusit asta abia in anul acesta, dupa Pasti, dar s-a bucurat putin de noua lui casa, pentru ca acum, iata, printr-o ironie a sortii, se muta din nou. Din viata, la viata vesnica. Despre felul lui de a iubi viata, insa, am putea vorbi cu totii, cei care l-am cunoscut si am venit acum sa ne luam ramas bun. Lui Johnny i-a placut viata, i-a placut chiar si in momentele de mare suferinta sa stie ca poate iubi, ca poate fi iubit, ceea ce s-a intamplat, spre bucuria lui, as spune si a noastra, a prietenilor sai. Johnny, toti vom veni dupa tine, asa ca, mai in gluma, mai in serios: La revedere!".


___________________


ANTOLOGIE AS
Johnny Raducanu
"Nu mai am nimic decat muzica"

* Interviu preluat din numarul 856 al revistei "Formula AS" *

"Nu ma sperie pragul dintre viata si moarte"

- De la ultima noastra intalnire, au mai ramas cateva bucati de poveste, pe care va rog sa le depanam in pagina de suflet a revistei "Formula AS". Mi-ati spus ca sunteti foarte marcat de moartea fostei dvs. sotii, de care v-au legat sentimente puternice, de prietenie si afectiune. Cum poti sa treci peste o despartire de un prieten drag? Peste o mare iubire, cum a fost aceea care v-a legat de d-na Geta Costin?

- Nu poti sa treci! Cand esti tanar, poti sa uiti pentru o clipa, pentru ca ai tineretea si focul care ard in tine. Dar apoi, cand iti reamintesti, e si mai dramatic. Nu poti sa te amagesti cu nimic. Imi revad in minte galeria prietenilor pierduti, ei tineri si gloriosi, eu batran si singur, si imi e tare dor de ei. Dar dintre toti, Geta Costin imi lipseste cel mai tare, si nu am cu cine s-o inlocuiesc. A plecat dincolo acum un an, inaintea Craciunului, si de atunci nu prea mai am chef de nimic. Am trecut prin multe episoade grele in viata mea, dar moartea ei nu se compara, ca intensitate a suferintei, cu nimic. Aproape cincizeci de ani am fost impreuna, cincisprezece ani ca sot si sotie, iar apoi ca foarte buni prieteni. Tot ce stiu am invatat de la ea. Si chiar daca n-am fost un invatacel prea bun, ba chiar unul din cei mai prosti, tot am invatat ceva. De la ea am invatat sa discern ce e rau si ce e mai bun. Nu stiu daca am fost indeajuns de recunoscator pentru asta. Si nici regretele nu-si au rostul. Mi-as da un pumn in cap, dar asta nu rezolva nimic. A fost de o toleranta si de o generozitate magnifica, indurandu-mi capriciile, nu ca pe o povara, ci ca pe un dat de la Dumnezeu. Uite, acolo, pe pian, o poza in care dansam cu ea. E de acum zece ani. A suferit mult. In ultimele luni, chiar il certa usor pe Dumnezeu, zicandu-i: "Dumneata nu vezi ca m-ai bagat intr-o agonie care dureaza de prea mult? Ce rost are?". A murit in somn. A murit discret, cum a vrut, ca un om de spita aleasa. Cativa prieteni au fost dupa dansa, atat. Cand am cunoscut-o, i-am promis ca n-o voi parasi nici in mormant, asa ca am facut la Cernica un monument pentru amandoi. Ne vom odihni alaturi. Cand am vazut ca-i coboara cosciugul in groapa, i-am spus: "Viu si eu curand!". Asa vreau si eu sa mi se intample. Imputernicitul care ma va inmormanta, Ion Caramitru, sa se duca dupa trei zile la televiziune si sa anunte: "Acum trei zile l-am inmormantat pe Johnny Raducanu!". Nu ma sperie deloc pragul acesta, dintre viata si moarte.

- Mai sunt oameni care va iubesc, va iubesc muzica. Asa ca mai stati pe aici!

- Da, am vazut ca sunt oameni care mai tin la mine, dar nu-mi e deloc usor. Pentru ca nu mai pot "functiona" bine, am necazuri cu sanatatea, am un diabet violent, imi fac singur insulina. Nu pot merge, ma dor picioarele, gafai la inima, dupa operatia pe cord pe care am avut-o cu cativa ani in urma. Necazurile batranetii...

"Nu stiu daca ea m-a iubit, dar eu am iubit-o enorm"

- Pare ca Geta Costin a fost femeia perfecta a vietii dvs: si iubita, si sotie, si maestru spiritual. Cum era? Povestiti-ne ceva despre ea, oamenii se dau in vant dupa povestile de iubire.

- Cand am cunoscut-o, la inceputul anilor '60, era genul acela de femeie, si frumoasa (blonda, inalta si subtire), si desteapta. De formatie filolog, a fost cea mai iubita studenta a lui George Calinescu. Era de o eruditie care te lasa fara respiratie. Am traversat impreuna perioada comunista cea mai cumplita. Avea un apartament cu doua camere, intr-una statea ea cu mama ei, intr-una cantam eu la pian. Iubea foarte mult pisicile. Le iubeam amandoi. Ea a facut putine greseli la viata ei, dar una din cele mai mari a fost ca a inchis ochii, ca sa fie cu mine. Intelegi, lumea a blamat-o pentru ca m-a luat pe mine de barbat, dar cred ca i-a fost si mila de mine, asa, pentru ca eram talentat, dar ignorant. Era, e adevarat, cu sapte ani mai mare decat mine. Nu stiu daca m-a iubit, dar eu o iubeam foarte tare si o admiram enorm. Era o personalitate foarte puternica, foarte inteligenta, ca toti oamenii mari, nu s-a aplecat spre ce spune lumea. Iubirea ei a fost pentru mine ca o scandura in mijlocul oceanului. M-am agatat de ea. Pentru ca am stiut ca era singurul om care-mi voia binele. Atat de mult, incat a ales sa se sacrifice. Sa divorteze de mine, pentru a-mi lasa libertatea de care aveam nevoie ca artist. Iar eu n-am fost destul de atent cu ea, ca un meridional puturos ce sunt. Cu toata originalitatea mea, ca personalitate completa, eu sunt creatia ei. Fara ea, as fi fost un simplu instrumentist si atat. Sau, cine stie, poate as fi fost pe alte meleaguri.

"Ca Ulise la Penelopa"

- Chiar asa: de ce nu ati ramas in alta tara, sa va bucurati de libertate, cand in Romania era cel mai dur comunism?

- Ma intorceam la ea, de fiecare data. Ca Ulise la Penelopa. Ea ma astepta. Dar stia ca un artist are nevoie in primul rand de libertate. De aceea, cand ma intorceam acasa, dupa contracte de trei, de sase luni, imi spunea, de fiecare data: "Iar te-ai intors?!...". Iti dai seama? Mergeam la Londra, intr-un spectacol condus de marele actor britanic, Sir Peter Ustinov, iar eu abia asteptam sa ma intorc in tara, in plin comunism, unde stateam la coada doua zile pentru un carton de oua si o punga cu tacamuri de pui. Iar ea ma certa, stia ca acolo imi voi gasi implinirea artistica, nu aici. Peter Ustinov ma ruga sa raman in Anglia, imi spunea: "Johnnica, esti cel mai talentat om pe care l-am cunoscut!". Cantam la pian, la clavecin, compuneam, improvizam, si l-am impresionat foarte mult, ii placea grozav de mine. La fel si altor actori si oameni mari pe care i-am cunoscut: Peter O'Toole, Robert Redford ("Double R", i se spunea), Anthony Quinn (care era si un mare sculptor)... Ar trebui sa scriu si despre asta, desi nu-mi place sa fac tapaj despre mine. Geta imi spunea mereu ca trebuie sa ma pun in lumina, sa vorbesc despre realizarile mele. Uite, am acolo fotografiile si extrasele din ziare, ordonate pe dosare, cronologic. Ea m-a invatat sa fiu ordonat cu hartiile mele. Ii datorez foarte mult, mi-a fost singurul mare prieten. Mi-e foarte greu fara ea, nu mai am nici cu cine sa ma cert. Nu mai am nimic, decat muzica.

"Pretul singuratatii e greu"

- Candva, spuneati ca singuratatea e o virtute...

- Singuratatea e necesara unui artist-creator. Orice combinatie te distrage de la scopul tau in viata si se duc pe apa sambetei toate aspiratiile tale artistice. Te inregimentezi unor servituti sociale si familiale care iti fura toata energia creativa si visele, iar in final, constati ca si de casnicie se alege repede praful, cu "ajutorul" pricopsit al partilor implicate. Frustrarea neimplinirii artistice e groaznica, fata mea. Dar si pretul singuratatii e greu.

- Varsta accentueaza, si ea, sentimentul singuratatii?

- Desi am aproape 80 de ani, mintea mi-e mai batrana, insa inima e mult mai tanara. Insa nu-mi plac aniversarile, pentru ca ma fac sa ma gandesc ca trece timpul si nu fac nimic... Am atatea proiecte, de concerte, de discuri, de compozitie, dar daca nu am sustinere pentru ele... Am acumulat atata invatatura si cultura ca muzician, incat e pacat ca n-o pot valorifica asa dupa cum as dori. E chiar frustrant! In mod normal, ar fi trebuit ca statul roman sa aiba grija de un personagiu ca mine, pentru ca eu n-am fugit din Romania ca sa-mi fac un rost in alta tara. Sunt un om cunoscut, dar faima pe care am adus-o Romaniei nu mai e apreciata astazi.

- La varsta dvs., iubirea si afectiunea mai sunt de folos? Dragostea are varsta?

- Cand inaintezi in varsta, dragostea poate fi primita si distribuita altfel decat la tinerete: nu neaparat mecanica e importanta. E un sentiment greu de atins, acela de camaraderie suprema, sincera, nepervertita, neconditionata, e un spatiu care nu e la indemana oricarui cuplu, acela al iubirii in sensul predicat de Hristos, pentru celalalt, la fel ca pentru tine insuti. E un sentiment reciproc de pretuire umana, spirituala. E o altfel de necesitate, o alta fateta a relatiei dintre un barbat si o femeie, care vad ca lipseste cu desavarsire cuplurilor din ziua de azi. In general, relatiile din cadrul cuplului in societatea moderna au luat-o razna... Nimic nu mai functioneaza cum trebuie... E o spoiala, doar. Nu stiu cati tineri mai reusesc sa se simta mai buni, mai curati, cu adevarat transformati de sentimentul acesta inaltator, iubirea. Iar televiziunea si ziarele ii smintesc cu totul. Numai instruirea si cultura ne pot scoate la limanul civilizatiei. Cand eram tanar si furam cu ochiul oleaca de glezna de femeie, visam la ea o luna. Astazi, fetele merg pe strada cu buricul gol si cu blugi-lalea, dezvaluindu-si feminitatea in fata tuturor mitocanilor. Bine ca a venit iarna, ca se imbraca si ele mai gros.

- Cum va trec zilele acum? Cu ce va umpleti singuratatea?

- Viata mea e ca o mancare fara condimente. Zilele trec uneori fara sa fac nimic, decat sa cant la pian si sa cad in visare. Visez la amintirile mele. Am nevoie de Geta Costin, o visez des, era o persoana care m-a creat. Ca Pygmalion. Alteori, cand ma simt mai bine, ma plimb prin Bucuresti. Iubesc orasul acesta. Casele din cartierele vechi imi reamintesc Bucurestiul anilor '50, asa cum l-am cunoscut cand am venit aici. In multe dintre aceste case au locuit prieteni buni si dragi, care acum nu mai sunt. Au plecat dincolo. Ce lume minunata: casele si amintirile lor!... Uneori, cand trec pe langa ele, imi pare ca aud glasurile vechilor mei prieteni, zarva petrecerilor noastre, ori soaptele noastre de tineri indragostiti. Brusc, o lume reinvie, cu fosnetele, culorile si replicile ei, iar exercitiul acesta il fac cu o voluptate nebuna, ori de cate ori pot sa ies din casa. Acum, de exemplu, ma gandesc ca o sa vina curand primavara si o sa ies in parc, pe unde-s mai putini oameni, ca sa ascult mierlele si cantecul lor de dragoste. Lucrul acesta il faceam impreuna cu Geta Costin: ore intregi stateam in parc sau in padurile de la marginea Bucurestiului, ca sa ascultam mierlele...