Manastirea din gradina cu meri: Magina

* Am ajuns la poarta manastirii din intamplare, atras de o sageata si un nume frumos, ca un alint de fata: Magina. Nu-mi pare rau. Departe de graba si sminteala orasului, Magina este o oaza de liniste. Veche de peste 400 de ani, mica si retrasa, cu doar doi slujitori, e un refugiu domol si tihnit. Un loc uitat de lume. Poate ultimul *

O minune a lui Dumnezeu
La Magina, nu departe de Aiud, vara miroase a mere parguite si a iarba proaspat cosita. In curtea manastirii, recunosc arome de mult uitate. Recunosc mai ales gustul dulce acrisor al copilariei si al vacantelor petrecute candva la tara. La capatul drumului, zaresc albul proaspat al corpului de chilii, o margine de zid circular ce protejeaza incinta veche, o poarta boltita din piatra si minunea lui Dumnezeu - o bisericuta de lemn varuit, care, cu acoperisul ei de sindrila, tocmit dupa stilul caselor din muntii Apuseni, apare ca un copil stingher, cu o cusma uriasa pe cap. La 400 de ani, bisericuta "Sfanta Treime" e inca foc de frumoasa. Asa cum sta, dosita sfios printre meri si pruni incarcati de rod, iti vine sa o strecori in buzunarul de la piept si sa o iei cu tine acasa, pentru totdeauna.
E cea mai romaneasca biserica din cate am vazut. Biserica adevarat transilvana. Simpla si saraca. Lipsita de zorzoane, capiteluri sau ocnite. O casa de munte, construita din barne si lut lipit, cu tinda si odaie de primire, gata pregatita pentru venirea lui Hristos. Un mic templu taranesc, cu pridvor si usa stramta la intrare, cu pragul anume taiat mai jos, pentru a-ti impune sa nu intri oricum, ci cu spinarea plecata si capul dezgolit, asa cum se cuvine a te arata in fata Tatalui ceresc, dimpreuna cu Arhanghelii si Sfintii cei cuminti din iconostasul zidit direct in perete.

Calugarul din gradina de zarzavat

La Magina esti liber sa faci ce vrei. Sa te plimbi slobod prin livada, sa bei apa cat vrei din izvorul iscat sub o veche cruce de piatra, sa asculti in voie fosnete de frunze sau soapte de vant, sa dormi la racoarea pomilor sau sa te reculegi in strana bisericii, admirand, indelung, curatenia incaperii si albastrul de sineala al peretilor, albastrul sfinteniei si al cerului senin; albastrul pe care romanii ardeleni erau obligati sa-l puna, ca o pecete a umilintei, in varul caselor, pentru a fi mai lesne deosebiti de altii - unguri sau nemti, catolici sau protestanti.La Magina, orice iti este permis, in afara sa tulburi tihna locului. Fara alte interdictii speciale puse la intrare, aici nu se vorbeste si nu se umbla haihui, la voia intamplarii. Magina e o manastire tacuta si nemiscata. Daca nu l-ai zari pe parintele Cleopa Dascalu cum trebaluieste si uda straturile de arpagic si varza din gradina, ai zice ca manastirea e pustie, lipsita de vietuitori. Fara sa rosteasca nici un cuvant, iti atrage atentia doar dupa cum te priveste de departe - interogativ si bland totodata. Degeaba te apropii si insisti sa intri in vorba cu el. Orice l-ai intreba, monahul Cleopa te asculta, zambeste si te roaga sa astepti putin, dupa care dispare in staretie sa-si cheme egumenul, pe parintele Serafim - un om tanar, distins si binevoitor, absolvent a doua facultati si doctor in teologie. Le sta bine impreuna. Ca doi frati buni, cu doua temperamente diferite. Unul (Cleopa) e harnic si muncitor. E paznicul vigilent si economul manastirii. Avenit la Magina tocmai din Comanesti-Bacau, pentru a gasi raspuns la o intrebare chinuitoare (sa se casatoreasca sau nu?) si nu a mai plecat. Acum, a devenit cel mai vechi vietuitor al manastirii - omul bun la toate: diacul, lemnarul, paraclisierul sau bucatarul; pe rand si dupa nevoie. Celalalt monah, staretul Serafim (venit de la catedrala din Turda, dupa ce a fost ghidul manastirii Sinaia), e mai dedicat cartii, lecturilor filocalice si minunatelor antologii de intelepciune crestina. Ca doi monahi tineri si diferiti ca fire, fug unul de altul si se insingureaza in felul lor, impartindu-si treburile manastirii din priviri, asemenea surorilor din Evanghelie: Maria si Marta. Fiecare cu ascultarea si bucuria proprie. Fiecare cu rostul si completarea lui, laolalta si nedespartiti in lucrare. Ca in viata. Ca in familie. Ca intr-o adevarata casa de crestini.

"Un turnulet de lemn peste ziduri scunde si groase"

Iesit din racoarea mai aspra a chiliei, parintele Serafim priveste in jur si nu se mai satura. Pentru el, bisericuta din lemn a Maginei e o minune - o printesa, o faptura serafica, imbracata in vesminte de inger. In timp ce o admira, se intreaba, usor retoric, de unde vine indarjirea acestui sfant locas de a trai, de a ramane mereu in picioare. Nimeni nu a gasit raspunsul corect, nici macar marele Nicolae Iorga, care scria undeva, in jurnalul de calatorie: "Intrebuintez seara pentru a merge, cale de trei sferturi de ceas, la manastirea din satul curat romanesc Magina...De-a lungul unei vai saltarete, sub un delut cu biserica cea alba a ortodocsilor pe culme, se desfasoara satul foarte multa vreme. Dupa ce-l mantui, lasi drumul pe sub salcii pletoase si, trecand apa, patrunzi in livada de pomi a manastirii... Biserica e de tot mica: un turnulet de lemn intr-un acoperis inalt se ridica peste ziduri scunde si groase. In zadar scotocim la lumina facliilor. Nu ies la iveala altceva decat foi razlete din Cazania lui Varlaam si o icoana din veacul al XIII-lea".
In tot tinutul Aiudului nu gasesti o biserica mai chinuita si mai saraca decat Magina. In 1774, manastirea avea, dupa inventar, numai un vietuitor si un capat de vie. In 1848, revolutionarii unguri incendiaza chiliile si, cativa ani mai tarziu, monahii ajung, intr-o iarna grea, sa puna pe foc pomii din gradina, iar staretul de atunci se vede nevoit sa vanda la targul Aiudului o carte de cult pentru 17 florini si "doua mierte de grau". Saraci au fost, saraci sunt si acum monahii de la Magina. Asta nu-l impiedica pe staretul Serafim sa-si faca planuri si sa viseze cu ochii deschisi la ziua cand va repara stricaciunile facute de inaintasii lui, cand va indeparta braul nesanatos de beton de la temelie si va reface acoperisul de sita, in timp ce o placa de sticla incasabila va acoperi cele cateva morminte princiare descoperite intre timp de profesorul clujean Gheorghe Petrov. Magina trebuie si poate sa fie ceea ce merita sa fie - si muzeu, si loc de rugaciune, spune parintele."Aceste doua realitati nu se exclud. Muzeul e pentru minte si altarul pentru suflet. Impreuna dau rugaciunea inimii, rugaciunea adevarata, lucru pe care l-am aflat de la un mare teolog elvetian, Gabriel Bunge - calugarul si carturarul benedictin care a trecut la ortodoxie, dupa ce s-a indragostit iremediabil de pictura lui Andrei Rubliov si de isonurile bizantine. El m-a luminat, avertizandu-ma ca Biserica Apuseana moderna este o "sezatoare" (zitkerk) si tot el m-a facut sa inteleg, intr-o capela improvizata in stramtoarea modesta a unei mansarde, ca intelepciunea vine din simplitate si sfintenia din modestie. La inceput, nu am inteles ce voia sa spuna marele teolog. Apoi, dupa niste ani, ajungand la Magina, m-am convins ca Gabriel Bunge se referea, de fapt, la satul romanesc. Daca esti atent si nu ai trufia de a crede ca le sti pe toate, poti afla in predania unor tarani batrani si oameni fara carte inaltimile celei mai rafinate teologii. Nu intamplator, taranii nu au spaime in fata eternitatii, ci o imblanzesc, ridicand pe cer imagini de obiecte si de animale domestice. Privind stelele noptii, ei privesc nu eternitatea si cosmosul infinit, ci curtea lor taraneasca". Parintele Serafim vrea sa faca multe la Magina. Se vede ca e tanar si dornic sa lase ceva in urma lui.Se vede ca-i este draga bisericuta si tot asa, ca un indragostit, nu se mai satura sa vorbeasca despre ea, pana ajunge sa recunoasca, uimit: "Toata viata am trait printre carti, ceasloave si bucoavne, prin biblioteci si aule de mari universitati teologice, cautand adevarul si logica iubirii. In sinea mea insa tanjeam, de fapt, spre linistea pustiei si a tacerii meditative, aflate - nici in Sinai si nici in Hozevul Tarii Sfinte (cum credeam), ci la doi pasi de mine, in spatele casei, in chiar livada de meri si pruni de la Magina". Doctor in teologie si masterand in psihologie, parintele Serafim a trebuit sa rascoleasca drumurile Europei (de la Essex, la Geneva sau Roma) pentru a reveni de unde a plecat, in locul cel mai smerit si uitat de lume - la o margine de padure aiudeana, intr-o manastire cu doar doi calugari insingurati, ce se vad arar si scurt, numai de doua ori pe zi (la Liturghie si la vecernie), iar dupa zece seara, se retrag la priveghiul chiliei, repetand mereu "Doamne Iisuse", pana adorm cu rugaciunea pe buze.
Daca il intrebi pe parintele Serafim ce inseamna pentru el Magina, tanarul staret tresare si cade pe ganduri. E greu de spus. E prematur. Prima tentatie ar fi sa spuna ca Magina e locul fericirii, dar se opreste la timp, stiind ca menirea calugarului e cu totul alta - veghea, ascultarea, infranarea, paza simturilor si, la capat, ca o rasplata finala: mantuirea si cununa odihnei fara sfarsit. Parintele cauta un cuvant cat mai potrivit Maginei si nu-l gaseste. Poate ca el nici nu exista.Poate ca ar trebui inventat. Ceva in genul linistii tihnite, a impacarii depline. Toti cei care vin la Magina marturisesc uimiti acelasi lucru - in livada manastirii e o liniste neobisnuita, densa, aproape materiala. O liniste pe care poti pune mana. Poti sa o gusti, sa-i simti aromele imprumutate din chiar parga pastoasa si darnica a verii. Parintele mai cauta un timp si apoi se recunoaste invins. Magina e un loc. E locul lui. Acum, cand l-a gasit, nu l-ar mai parasi pentru nimic in lume. Daca prin absurd l-ar pierde, nu ar avea cu ce sa-l inlocuiasca. Parintele stie ce spune. A fost in mai multe manastiri si poate compara. A fost la Secu, la Durau, la Turda, iar ca ghid al manastirii Sinaia s-a ostenit intr-atat cu grupurile de turisti si pelerini, de vorbea si noaptea in cifre, ani de nastere si nume de domnitori. Cu Magina, nimic nu se compara. Aici, ziua parca se masoara cu alt ceas si anotimpurile cu alt calendar. Aici, totul pare altfel.

"Mangaie-ma cu o vorba, parinte"

In timp ce calugarul Cleopa pregateste la trapeza o ciorba "cu de toate", deretica prin curte si face curat cu zambetul pe buze, amintind parca de cuvintele lui Arsenie Boca ("Monahul care nu zambeste e ca o fereastra fara lumina"), parintele Serafim se roaga la chilie, tine slujbe sau spovedeste pe sateni, minunandu-se de credinta si de intelepciunea lor nativa. "Fara nici un efort aparte, taranii din muntii Apuseni sunt teologi in chip natural, prin chiar buna lor cuviinta", zice parintele, amintindu-si cum a venit la el un batranel in itari si scurteica, pentru a se aseza in genunchi in fata lui, fara sa spuna nimic. A stat asa, nemiscat, pret de cateva minute si cand parintele l-a intrebat: "Ce vrei, omule? Pentru ce ai venit la mine?", batranul a plecat si mai mult capul si a zis: "Am venit sa ma mangai cu o vorba, parinte". In simplitatea copilareasca a dorintei lui, batranul tocmai definise esenta credintei crestine: iubirea.Si ce daca ai barba alba, pana in pamant? Si ce daca la slujba canti de plang toate babele in biserica? Fara dragoste si mila de aproapele nu mai esti nici calugar si nici preot. Esti doar un oarecare locuitor al manastirii, un oarecare slujbas la altar.
Departe de rasuflarea grea si otravita a orasului, parintele Serafim rasufla linistit. In acest refugiu domol si tihnit, a invatat sa se bucure de fiecare clipa de liniste si nu uita niciodata sa dea slava lui Dumnezeu pentru imensa bucurie de a se trezi in fiecare dimineata avand in fereastra imaginea bisericutei de lemn. Nu poate fi un dar mai mare si mai de pret sa te trezesti cu eternitatea sub pleoape si contemporan cu toti sihastrii si sfintii nasaudeni, intr-o livada imensa, edenica, mirosind de departe a mere coapte si fan abia cosit - ca o promisiune tainica a ceea ce a fost candva si cu totii speram ca va mai fi, prin mila Domnului si stradania noastra neobosita.

Foto: DAN TRASNAI