SCHITUL TARNITA - Locul unde vezi minunile "la ochi"

* Nicaieri ca in Muntii Vrancei, manastirile nu par sa fuga si sa se ascunda asa de tare de oameni. Dar nici oamenii nu par atat de hotarati sa le afle, in cea mai indepartata salbaticie a muntelui. Foamea de credinta si dorul de Dumnezeu nu cunoaste oprelisti. Poate din acest motiv, Tara Vrancei seamana cu o duminica nesfarsita *

Prapadul de la miezul noptii

Magura Odobestilor era cuprinsa de noapte. Nici o stea nu licarea pe cerul prabusit peste varfurile copacilor. Nici un zgomot nu valurea aerul rece si greu. Dar obstea schitului Tarnita mai trecuse prin multe nopti din acestea, de primavara, cand vazduhul n-are nici limpezimea de gheata a iernii, nici seninatatea calma a verii, ci e cotropit de nori negri si grei.
Se apropia slujba de miezul noptii si maicile erau inca la pravila, in chiliile lor. Atunci a inceput prapadul! In linistea desavarsita s-a auzit, deodata, un trosnet mare, iar biserica, primenita si gatita pentru noaptea Invierii, s-a transformat, pe loc, intr-o pala uriasa de foc. Intai s-a aprins acoperisul, si flacarile au tasnit, nebuneste, in toate partile, pe deasupra brazilor, imprastiind lumina distrugatoare la mare departare, de parca ar fi ars toata padurea. Apoi, focul a incolacit zidurile batranei biserici. Icoanele vechi isi pierdeau chipurile in cateva clipe, sub lacomia flacarilor. Odoare scumpe curgeau de pe pereti si de pe masa altarului, in paraiase de aur si de argint. Innebunite de groaza, maicile au alergat dupa apa, insa la cismeaua din curte se strecura numai un firisor din viata muntelui, care de-abia putea ostoi setea unui crestin, nici vorba sa opreasca sinistrul. Atunci, calugaritele au cazut in genunchi in fata peretilor de foc, frangandu-si mainile, neputincioase. Dar s-a petrecut o minune: in lumina napraznica a incendiului s-a ivit, deodata, parintele Ioanichie, duhovnicul schitului, care, rugandu-se cu voce tare si inalta, a intrat in biserica cuprinsa de flacari, apoi in altar, de unde a luat Sfintele Taine si o veche Evanghelie, iesind apoi din biserica si impotrivindu-se focului cu rugaciuni. Scos afara din sfantul lacas, duhul bisericii, care crescuse frumos, ca o paine, la caldura altui "foc", cel al rugaciunilor permanente, al suspinelor de cainta si al lacrimilor duhovnicesti, timp de trei sute de ani, fusese salvat. Acum, dinaintea preotului nu mai era decat un trup cuprins de pojar, care se contorsiona si capata chipuri amenintatoare. Fara teama, parintele Ioanichie a implorat mila lui Dumnezeu, ajutorul Maicii Domnului si al Sfantului Nicolae, carora le era inchinata biserica, pana cand a potolit furia mistuitoare. Incet, incet, flacarile si-au pierdut vigoarea si, intr-un tarziu, s-au sfarsit cu vaiet si prabusire, in jar si cenusa. Inca multa vreme dupa aceea, parintele Ioanichie a continuat sa multumeasca Domnului ca n-au ars si chiliile, padurea si satele dimprejur. Cand cuvintele catre Dumnezeu nu s-au mai auzit, preotul era ca scos din scaldatoare, plin de sudoare, cu un chip luminat si obosit, de parca venea dintr-o alta viata.

Manastirea ascunsa

Drumul spre Schitul Tarnita incepe din marginea satului Bolotesti, trecand peste un islaz inveselit de flori primavaratice. Cat tine campul acesta verde, pascut de o turma de oi si de cateva vaci razlete, calea e usoara. Dar cand intri in padure, fasia de pamant batatorit devine un labirint plin de capcane. Urme adanci de tractor, valuri de noroi latite in gropi cu apa, bolovani taiosi ca lama unui cutit si cate un copac doborat de vant te descurajeaza sa mai inaintezi.Dar daca totusi vrei sa o faci, randurile de stejari care au scapat, deocamdata, de dintii drujbelor, iti deschid trei, patru drumuri in fata, dezorientandu-te si facandu-te sa te lasi pagubas, in lipsa vreunui indicator. Dar dorinta de a ajunge la unul din cele mai vechi si vestite lacasuri manastiresti din padurile Vrancei e mai puternica decat asprimea drumului. Il rogi pe Dumnezeu de ajutor, iti transformi masina in tractor si o iei, pieptis, prin jungla cea verde.
*
Legenda spune ca Schitul Tarnita a fost ridicat de cativa calugari, in urma unui semn divin. Era prin anul 1702, cand o mana de monahi, care cautau un loc cat mai departe de lume pentru a se nevoi, au ajuns in locurile acestea. Urcand in munte, spre varful Magura, catre care tinteau, deodata s-a rupt saua de lemn a magarului pe care duceau odoarele viitoarei biserici. Au reparat-o si au pornit mai departe, dar s-a rupt din nou. Si tot asa, inca o data. Atunci, monahii s-au gandit ca voia Domnului este sa ridice schitul lor chiar in locul acela, unde cedase tarnita magarului.Si Tarnita i-a ramas numele locului. Fugind de lume in pustiu, poate ca monahii aceia se vor fi rugat Maicii Domnului, ca nimeni sa nu le poata da de urma prea usor. Si ca semn ca ruga le-a fost implinita, padurea de stejari s-a indesit in spatele lor si tot crestea mereu, cu nesat de viata, desi taietorii de lemne nu au odihna in veci. Incet-incet, drumul spre manastire a devenit o calauza vicleana si mincinoasa. Paraie iesite pe neasteptate de sub radacini si cuverturi groase de frunze uscate iti ascund calea. Cand ploua, nici cea mai buna masina de teren nu te ajuta sa razbesti pana la schit. Crestinul evlavios se descurca insa mai bine la pas, pe acest drum al smereniei si rabdarii, lung de 12 kilometri. Iar in linistea mersului pe jos, aproape ca simti cum cresc muschii pe copaci si cum isi prefira soarele degetele printre frunze. O pace de neinteles iti va cuprinde usor, usor intregul trup, cuibarindu-se in inima. Si de acolo, iti vor creste doua aripi mari, de nadejde, aripi uriase, de fluturi, care te vor purta pe deasupra pamantului. Pelerinii care au trecut macar o data pe aici cred ca acest sentiment dulce si naucitor te cuprinde ca un abur, venind dinspre sfintele moaste ale pustnicilor, ingropate in pamantul muntelui, de cateva veacuri incoace. Dar, dupa cum aveam sa aflam de la maicute, nu sunt multi cei care se incumeta sa vina la Tarnita.

"La nevoie, iei icoana in brate, o strangi si te rogi mai tare"

Odata ajuns la schit, in ciuda gardului strasnic din scandura masiva, unsa cu pacura, ce ii da un aer de cetate, in care e greu sa patrunzi, gasesti portile descuiate si gazde inimoase. Mica asezare de maici e cufundata in padure ca intr-un pantec al muntelui, si nu-ti dai seama daca esti in varf sau la poale. Dupa ce ai intrat in curte, mai ai de trecut o poarta-clopotnita centenara, ca sa ajungi la noua biserica a schitului, cladita in stil moldovenesc. Inca se mai lucreaza la finisaje, dar alura ei este a unei biserici care va putea fi iubita la fel de mult ca vechiul lacas de lemn, construit in primii ani de dupa 1700, si care a ars in aprilie 2006.
Cand isi amintesc noaptea aceea de groaza, maicile de la Schitul Tarnita tremura si suspina si-acum. Timpul n-a sters ranile amintirilor. "Pierderea bisericii vechi ne-a lasat un gol in inimi pentru totdeauna" - spune maica stareta Tomaida, vietuitoare a schitului inca de la inceput.
"Dar Maica Domnului si Sfantul Nicolae, al caror hram il purta biserica, nu ne-au lasat fara loc de inchinaciune. Nu stiam pe nimeni care ar putea sa ne ajute, dar in acelasi an, chiar de ziua Sf. Nicolae, am primit bani de la stat, ca sa construim o biserica noua. Minune mare!".
De altfel, la Schitul Tarnita vezi "minunile la ochi" destul de des, dupa cum ne incredinteaza maica iconoama Polixenia. Nu minuni cutremuratoare, cum se intampla, poate, prin alte parti, ci minuni la indemana, ca niste semne ceresti, ca Dumnezeu tine Tarnita langa inima lui.
Ograda schitului arata ca randuiala e in seama unor femei. Curatenie si flori peste tot. La dreapta bisericii noi, pe o ridicatura de pamant, sta simplu, dar nu lipsit de o anume eleganta, paraclisul de lemn pentru iarna - singurul in care se slujeste acum. Pe laturile curtii se insira, in semicerc, cateva case mici, albe, acoperite cu sindrila si avand cate un pridvor in fata, deasupra beciului. Pe stalpii micilor cerdacuri se catara o iedera verde inchis, care da si mai multa viata chiliilor. Curtea e acoperita de o iarba deasa, plina de papadii si nasturei. Mai multi pomi fructiferi foarte tineri abia inmugurisera cand am ajuns noi la Tarnita.
Schitul n-a aratat mereu asa. Infiintat de calugari, avea un aspect mai sever, barbatesc. Dar in anul 1950, calugarii au fost mutati si au fost aduse maici. Nici ele n-au stat decat noua ani, caci regimul comunist le-a alungat si a inchis schitul. Trei decenii de tacere s-au asternut peste biserica si chilii, o tacere care a ros grinzile, peretii si acoperisurile, si a tesut valuri de panza de paianjen peste ruine.
"Cand am ajuns aici, era mare jale. Paragina peste tot. Maica batrana, Emanuela, alungata din schit, atunci, in 1950, a vrut sa se intoarca, dupa 30 de ani, la manastirea ei de metanie, la Tarnita, si m-a luat cu ea. Eram numai noi doua. Doamne, cat de greu ne-a fost sa punem totul in ordine. In timp, prin voia Domnului, ni s-au alaturat si alte maici si surori, iar acum suntem opt. De cativa ani avem curent si apa in curte. Vreo 15 ani ne-am spetit carand apa de la izvoarele din munte. Iarna, pana ajungeam cu apa la schit, ne udam hainele si se faceau sloi, de parca am fi fost imbracate in armuri de gheata", povesteste maica Tomaida.
Din cauza drumului foarte greu, maicile sunt vizitate rar de credinciosi, asa incat nu o data au suferit de foame. "Ehei! Ani in sir am mancat dimineata, la pranz si seara "tain" - adica graunte fierte cu sare sau cu zahar, dupa cum ne poftea inima, la un pranz imbelsugat sau un desert select", rade maica stareta.
Au ramas la schit, pentru ca nu se putea altfel. "Calugaria e ca si casnicia, odata ce ai depus voturile monahale sau te-ai cununat, ai jurat sa rabzi pana la sfarsit, fara sa te plangi sau sa renunti, oricat de greu ar fi", adauga cu voce repede maica Polixenia. Si ea, ca si maica stareta, s-a indragostit de Tarnita pentru totdeauna, din clipa cand i-a pasit pragul si s-a calugarit aici.

- Calugarii au si ei momentele lor de tristete, de nostalgie, poate chiar de indoiala sau deznadejde. Cum le depasiti?

- Orice am intampina in viata, numai cu rugaciuni putem birui. Si daca vezi ca te rogi si tot nu te linistesti, iei icoana in brate, o strangi tare, tare, si strigi cu voce inalta: "Doamne, ajuta-ma si nu ma lasa!". Si indata te intareste Dumnezeu! Vezi minunile la ochi! - ne incredinteaza maica Tomaida.

- In momente mai grele, cand aveti nevoie mare de ajutor, va rugati cu anumite rugaciuni speciale, sau spuneti ce va doare la inima?

- Cea mai puternica rugaciune este aceea pe care o zici din strafundul inimii. Nu trebuie neaparat una din carte. Daca zici doar: "Doamne, ajuta-ma!", dar cu toata credinta ca de la El poti primi ajutor, rugaciunea este ascultata si implinita. Noi ne rugam la Maica Domnului, in caz de primejdie si de nevoie. De cate ori era sa murim, o strigam pe Maica Domnului si vedeam cum intervine.
Au trait multe semne ceresti maicile... "Odata, nu aveam nici un strop de ulei. Ne-am rugat si a doua zi a venit la noi o profesoara cu un grup de copii de la scoala, si fiecare avea in rucsac alimente si ulei. Ieri am vorbit de ulei, iar azi primim! Alta data, nu mai aveam nici paine, nici faina, nici malai si ne-am rugat iarasi la Maica Domnului.A venit a doua zi un om cu un rucsac de paine. L-am intrebat: "Bre, dar pe matale cine te-a indemnat sa vii aici?". Si el a zis: "Nimeni, taica, am venit singur, ca mi-a murit femeia si m-am gandit sa fac ceva pentru sufletul ei. V-am adus de-ale gurii si stau aici sa fac treaba, o saptamana, doua." Si ne-a ajutat foarte mult. Mai vine si acum uneori."
"Alta data", isi aminteste maica Polixenia, "aveam o iapa cam naravasa si caram cu ea lemne. S-a speriat de ceva si a luat-o la goana, trantindu-ma la pamant. Am strigat: "Maica Domnului, ajuta-ma!". Calul s-a oprit imediat, chiar inainte de a trece cu caruta peste mine".

Umbra parintelui Nil

Cele doua maici stau una langa alta pe banca de lemn, cu mainile asezate cuminti pe masa. Se vede ca sunt foarte apropiate, ca se au ca doua surori. Se completeaza una pe alta, isi incaleca vorbele, fara sa se supere, bucuroase si convinse ca la Tarnita sunt aparate de Dumnezeu, si pentru ca locul e sfintit de-a lungul vremii prin nevointa a zeci de monahi, ca pamantul pe care calca adaposteste sfintele moaste ale multor pustnici. Asa cum a fost si parintele Nil, duhovnicul schitului in anii '50, om instruit, cu trei licente, fost coleg de scoala cu regele Mihai I.
Parintele Nil s-a calugarit tot in urma unei minuni. A mers la manastirea Sihastria si, stand de vorba cu monahii de acolo, a spus ca nu va crede in Dumnezeu pana nu va vedea cu ochii lui o minune. Un calugar l-a indemnat sa mearga in biserica sa se roage, ca va avea parte de o minune. S-a rugat: "Doamne, daca existi, fa o minune cu mine, sa fiu nebun dupa tine!". Si odata a fost lovit in piept de o lumina pe care a simtit-o in tot corpul. A cazut din picioare si a ramas asa un timp. Pe urma a iesit din biserica si a cerut sa fie primit in monahism.
Vazator cu duhul, parintele Nil a ajuns unul dintre cei mai iubiti duhovnici, numai ca era greu de gasit. Iubea sihastria, fugea de autoritati si de oameni. Traia pustiit prin paduri, numai cu putina paine si apa, mergea descult si se crede ca n-a avut decat o dulama pe el toata viata. Dormea in scorburi de copaci, prin clopotnite parasite si bordeie sapate in pamant. Cateodata se arata la schit si spovedea. Atunci adauga pomelnice noi intr-un sac cu acatiste, in care avea si un craniu - sfinte moaste ale unui pustnic din muntii Vrancei. Rugaciunea parintelui Nil vindeca bolile si rezolva orice necaz - asa marturisesc oamenii, pana azi. Prin anii '70, s-a mutat la Domnul, dar nu se stie unde este ingropat trupul sau.
*
Se lasa tacerea. Cu ochii pierduti pe zarea padurilor care ascund manastirea, maicile par duse cu gandul la parintele Nil, caruia i s-au rugat nu o data, si care le-a ajutat. Intr-un stup, nu departe de masa la care stam, asezata sub merii care promit sa dea in floare, se aude larma de albine. Harnicile zburatoare n-au curaj sa iasa din stup, desi le miroase a primavara. Vremea e inca prea rece pentru ele. Zumzetul acela infundat pare sa le smulga din visare pe calugarite. Ar mai sta cu noi la vorba, dar au atatea de facut... "Ei, atunci mergeti sanatosi. Veti vedea o alta minune: drumul inapoi va fi mai scurt si mai usor", zambeste maica stareta Tomaida. Are dreptate. La coborarea din munte, padurea isi desface perdelele verzi dinaintea noastra, iar limba de pamant care pleaca din poarta schitului spre Bolotesti nu mai este bifurcata ca a sarpelui, ci strapunge dealul pana la tinta. Parasim pantecul Tarnitei, ca si cum ne-am naste din nou.


Fotografiile autorului (5)