DORIN TUDORAN - "M-am simtit toata viata roman. Acum ma simt si american"

- Poet si publicist stralucit, cu activitate literara intensa inainte de '89, a ramas in memoria colectiva mai ales pentru actele sale de disidenta si impotrivire fata de regimul comunist. Stabilit de peste 25 de ani in America, a continuat sa ramana insa, de la distanta, un martor atent al lumii culturale, sociale si politice romanesti. La sfarsitul lunii mai, a revenit in tara pentru a sustine, alaturi de criticul Nicolae Manolescu, o conferinta despre normalitate, la Ateneul Roman. Un interviu-recapitulare, cu o personalitate de exceptie a literaturii si culturii de azi -

Gaurile negre ale copilariei

- Ati parasit tara acum mai bine de un sfert de veac. Distanta v-a ajutat, probabil, sa priviti lucrurile intr-o alta lumina, sa capatati o alta intelegere. V-as propune sa facem impreuna o recapitulare a anilor romanesti, plecand de la varsta copilariei. Cat a contat ea in ceea ce ati devenit ulterior?

- Fac parte dintre persoanele usor traumatizate in copilarie. Parintii mei s-au despartit cand aveam sapte ani. Eram prea mic sa-mi dau seama ce se intampla, a fost un soc sa aflu, de la fiecare in parte, ca se despart. M-am nascut la Timisoara, dar parintii mei s-au mutat curand la Pitesti, iar dupa despartirea lor, am stat doi ani de zile cu bunicii dinspre partea mamei, la Stefanesti-Arges, langa Pitesti. Un sat foarte frumos, desprins parca din Morometii, dar aflat in Muscel. Am fost trimis la bunici ca sa fiu protejat, ferit de anumite lucruri, dar n-am fost. Iata, unul din fratii mamei mele, care de abia fusese eliberat de la Canal, a venit sa stea o vreme cu noi. Si, intr-o seara, au navalit peste noi niste tovarasi si l-au arestat din nou. Iar eu am fost martor. Mama mea era in Bucuresti, dar cand a reusit sa ma aduca si pe mine la ea, nu avea locuinta, asa ca a trebuit sa stau cativa ani de zile la internat, la liceul "Mihai Viteazu". Eu aveam doar noua ani, fusesem acceptat cu dispensa, ceilalti copii aveau toti de la 14 ani in sus. Mai era doar un caz similar, inca un pusti de varsta mea. Eram cei mai mici de acolo, trebuia sa facem patul pentru cei mari. Va dati seama, eram un fel de baieti de mingi. Tot acolo m-a prins si revolutia din Ungaria. Aveam un pedagog pe care il chema tocmai Imre Nagy, exact ca pe seful maghiar arestat si omorat. Au venit si l-au arestat si iar n-am priceput nimic din ce se intampla. Ca sa revin, am avut de la o varsta foarte frageda niste experiente greu de inteles de un copil, intamplari care, pentru o vreme, au ramas ca niste gauri negre in mintea si in sufletul meu. Avantajul ar fi ca m-am ales cu o intelegere mai rapida a unor lucruri, decat alti oameni care si-au trait copilaria feriti de rele. Dezavantajul este ca reactionez prea violent la nedreptate si injustitie.

- Sa elucidam putin pentru cititori perioada de dinainte de plecarea dvs. in SUA. Erati un poet cunoscut si citit si, brusc, ati devenit unul dintre cei mai vehementi disidenti. Ce a declansat schimbarea aceasta?

- Sentimentul de revolta creste in tine putin cate putin de-a lungul vietii, pana ce da in clocot. Am simtit devreme, inca din scoala, ca am tot felul de conflicte cu lumea din afara, pe care nu mi le pot explica. Un soi de rebeliune care a devenit tot mai evidenta in studentie. Simteam ca ating o masa critica ce va duce la explozie. Si incercam sa o evit, de dragul familiei, al copilului care mi se nascuse. Dar, cu toate eforturile, n-am reusit. Si am inceput sa spun ce gandesc cu adevarat, cu privire la ce se intampla in anii aceia in Romania si in redactia revistei Luceafarul, unde lucram atunci, si in sedintele Uniunii Scriitorilor, unde fusesem ales in consiliul de conducere. O vreme, habar nu am avut ca totul era imprimat si supravegheat de catre organele de Securitate.Am si publicat lucruri care au deranjat foarte tare, ba mi-am permis, in 1978, la Iasi, sa tin un speech la un colocviu de poezie, despre sluga si stapan, in fond, despre Ceausescu si un poet de curte. Dupa alte episoade de acelasi fel mi s-a sugerat: "Daca asta e parerea dumitale, mai bine pleci!". Eu am raspuns cu impertinenta: "Sa plece ei!". Toata lumea stia ca "ei" erau Elena si Nicolae Ceausescu. Lucrurile s-au agravat. Am devenit scriitor interzis, nu mai puteam sa public, iar cand aparea o carte, nu era voie sa se scrie despre ea sau era retrasa din librarii. Nu mai lucram nici la revista. Am vrut sa ma angajez muncitor necalificat, la o gradina de zarzavat, pentru ca traiam doar din salariul de profesoara al sotiei mele, care fusese si ea retrogradata, tot din cauza mea. Primeam tot felul de telefoane cu amenintari cu moartea, se intamplau lucruri ciudate. Daca eram singur, muream de gat cu ei. Dar mi-am zis ca nu am dreptul sa pun in pericol viata copilului meu. Prin urmare, am hotarat sa plecam, doar ca nu ni s-a mai dat drumul. Au spus: "E prea tarziu, acum scandalul e prea mare, nu mai plecati niciodata". I-am amenintat ca, daca intr-un an de zile nu ne dau pasaport, fac greva foamei, pun pe cele doua balcoane placarde cu slogane anti-regim, scot boxele pe balcon etc. Ei n-au crezut, dar au vazut ca se intampla. Mi-au dat intr-un final drumul, dupa 40 de zile de greva foamei. Eram foarte bolnav, cu ficatul slabit, aproape mort cand mi s-a transmis ca o sa plec.

- Ce-ati simtit cand v-ati vazut in avion?

- In ziua plecarii, pe 24 iulie 1985, cand ne-am suit toti trei in avion, era si un echipaj care ne filma, o echipa de televiziune a unui canal international. Ei mi-au dat un ziar, "Die Presse", unde pe prima pagina era o caseta in care scria ca azi pleaca din Romania cunoscutul scriitor Dorin Tudoran, impreuna cu familia, iar peste o luna va pleca si preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, in urma unui acord la care s-a ajuns intre SUA si Romania. Am inteles, atunci ca, pentru a i se reinnoi Romaniei Clauza Natiunii Celei Mai Favorizate, i s-a impus sa dea drumul celor doua familii - Tudoran si Calciu. Si cum, dupa sosirea mea in America, am fost carat pe la tot felul de emisiuni celebre si intrebat de povestea plecarii mele, n-am ezitat sa spun ca nu m-am simtit bine sa stiu ca fusesem obiectul unui targ, de care nu m-a intrebat nimeni. Declaratia mea i-a deranjat pe unii.

Un rac familist

- Sa ne intoarcem putin la familie. Va simt foarte legat de ea, asa cum sunt, de altfel, toti Racii, zodia in care v-ati nascut. A reprezentat un punct de echilibru in viata dvs.?

- Familia este deseori nemultumita de mine, si pe buna dreptate. Ar fi trebuit sa fiu un mai bun familist. Trebuie sa recunosc ca familia mea mi-a dat infinit mai mult decat i-am dat eu ei. Ii sunt foarte dator sotiei mele, o persoana foarte inteleapta, foarte calma si foarte echilibrata.

- Ati avut un model in ce priveste familia?

- Cred ca mostenesc de la bunicii mei un fel de tenacitate de a merge pana la capat, un gust pentru echilibru, pentru calm si normalitate. Mama a fost si ea la fel de tenace si razbatatoare. Semana cu bunica. Dupa ce a divortat, nu s-a mai recasatorit, a ramas femeie singura. De la 33 de ani a trecut prin viata si a facut totul singura, o fiinta foarte puternica.

- V-ati mai reintalnit tatal dupa divort?

- Tarziu, de abia la 18 ani. Ma obisnuisem sa traiesc fara tata, dar simteam ca-mi lipseste ceva. Dezvoltasem chiar o ura pentru el, in capul meu fusese singurul vinovat de despartire. Reintalnirea cu el mai mult mi-a tulburat viata. Nici eu, nici el, nu am reactionat foarte bine, pentru ca nu aveam chef sa-i vorbesc. Pe de alta parte, desi tineam foarte mult la mama si o respectam foarte mult, ea fiind severa si tinandu-ma foarte din scurt, ma scotea, adeseori, din sarite. Aveam, deci, nevoie de un echilibru. Asa ca am inceput de mic sa construiesc prietenii. Ani in sir am fost in stare sa sar la gatul oricui, daca se lua de prietenii mei. De abia dupa ce am imbatranit si mi-am dat seama ca oamenii sunt departe de a fi fiinte ideale, am inceput sa ma mai si cert cu ei.

- Stiu ca aveti prietenii literare foarte stranse. V-au dat forta sa mergeti mai departe sau, din contra, v-au facut vulnerabil? Cand pariezi totul pe prieteni, poti fi usor dezamagit.

- Nu am cultivat niciodata prietenii pe baza de interes. Dar am prietenii literare foarte stranse: cu Nicolae Prelipceanu, cu Denisa Comanescu, cu Nicolae Manolescu. In perioada in care mi-a fost foarte greu, multi prieteni s-au speriat si s-au indepartat de mine. Pe unii chiar i-am prevenit eu si le-am spus sa se tina la distanta. Dar m-am bucurat, totusi, ca mi-au ramas cativa alaturi. N-am sa uit niciodata cine m-a condus la aeroport: Niky Manolescu, Dana Dumitriu, Dan Desliu si Mircea Dinescu. Ei au fost singurii care au avut curaj sa se expuna public, pana in ultimul moment. Sigur, suportul lor era 100% moral, nu m-ar fi putut ajuta cu nimic concret. Dar a contat foarte mult in momentele alea. Pe de alta parte, e drept, prieteniile m-au facut si vulnerabil. Exista un mare adevar in ce se scrie astazi despre mine. Si anume, ca imi tratez prietenii cu mare duritate si cu mai putina flexibilitate decat pe dusmani. Eu nu sunt dezamagit ca un dusman face porcarii sau compromisuri, dar cand le face un prieten de-al meu, le iau foarte personal, reactionez foarte violent si ma delimitez de el public.

Viata in America: a avea sau a fi?

- V-ati adaptat vietii din America?

- Nu m-am adaptat foarte usor, pentru ca eu nu m-am considerat niciodata un produs de export foarte bun. Eram in primul rand scriitor, patria mea era limba, si apoi aveam 40 de ani. La 40 de ani esti deja un om format, e foarte greu sa te mai mulezi pe alta cultura, pe alt stil de viata. Pana la urma, am reusit insa nesperat de bine. Mi-am facut o socoteala foarte simpla: nu ei ne invitasera acolo, noi ceruseram asta, trebuia deci sa fim recunoscatori.Am decis sa respect regulile lor in public, iar daca nu sunt de acord cu ceva, sa traiesc la mine acasa, cum vreau eu. Am lucrat intai la Vocea Americii, timp de doi ani de zile. Am lansat apoi niste reviste: "Agora", care a iesit timp de sapte ani, si "Meridian", timp de alti doi. La inceputul anilor '90, m-am mutat la IFES, si am condus timp de 7 ani (1993-2000) birourile ei din Romania si Republica Moldova. Faceam naveta, putina lume stia ca sunt in Romania. Acum lucrez la fundatia World Learning, sunt directorul unui program, caut, recrutez si propun consilieri pentru Agentia Statelor Unite pentru Dezvoltare Internationala (USAID). E o munca complicata, pentru ca ai de a face cu oameni de varf, cu doctorate, dar si cu ani lungi de experienta in diferite colturi ale lumii. Sotia mea a fost mai norocoasa decat mine, n-a trebuit sa se reinventeze. Dupa un an de la sosire, a obtinut un post de profesoara de limbi straine. De atunci preda limba si cultura romana pentru diplomati americani. Iar Alexandra, fiica mea, are 34 de ani si lucreaza intr-un domeniu foarte competitiv, la o firma japoneza de produse farmaceutice.

- Cum reusiti sa va tineti departe de consumism? Dupa atatia ani, spiritul american isi mai lasa amprenta...

- Nu pot spune ca m-a ocolit cu totul, descopar in fiecare zi ca avem prea multe lucruri, ca sunt interesat sa mai am si altele. Intri intr-o lume in care valorile cad pe a avea si mai putin pe a fi. Dar sta in puterea fiecaruia sa decida pana unde se intinde cu ele, pentru a nu ajunge sa-l consume lucrul pe el. Am avut norocul ca inca din primii nostri ani in America sa ne castigam decent traiul, sa nu ne apese prea tare latura materiala. N-am avut niciodata obsesia banilor, si cred ca am stiut sa-mi umplu timpul cu lucruri frumoase, ca sa raman o fiinta intreaga. Am calatorit mult, continuu sa citesc mult, desi nu cat citeam pe vremea cand eram in Romania, si ascult muzica buna, cum am ascultat toata viata.

- Se impaca poezia cu militantismul politic? Dar cu viata americana, traita pe repede inainte? Ati mai scris de cand ati plecat?

- Nu prea se impaca. In primul interviu liber pe care l-am dat, chiar in avionul cu care paraseam Romania in ziua de 24 iulie 1985, consideram ca destinul meu de poet s-a incheiat. Prietenii mei din Romania au reactionat ciudat, considerau ca ma alint.Nimeni n-a luat in serios convingerea mea ca plec ca sa incep o viata noua, normala, in care sa fac tot ce pot ca sa-i fie bine familiei mele. Nu m-am gandit nici o clipa sa devin un scriitor de limba engleza ori sa raman, neaparat, un scriitor de limba romana al diasporei. Singurul lucru tangential cu literatura a fost ca am lansat cele doua reviste cultural-sociale, niste punti de legatura cu cei de acasa, si o continuare a activitatii mele de publicist, din tara. Nu m-am preocupat nici macar sa-mi traduc cartile. Daca mi-au aparut la un moment dat doua carti traduse, a fost prin efortul si la ideea altora. Cred ca scriu cam o poezie, doua pe an. Simt rar nevoia s-o fac. S-a rupt ceva in mine. Viata in America nu e usoara, nu e ca in Romania, unde ajungi la birou la 10:00 si la 13:30 te cari. Se munceste greu, daca vrei sa faci performanta. Iar cand vii acasa, mai ai si altele de facut, nu-ti permiti sa traiesti cu nostalgia de a scrie literatura. Intr-un fel, chiar mi-am dat peste mana. De fiecare data cand imi venea sa scriu, imi spuneam "potoleste-te!". Am cunoscut multi straini veniti in America cu gandul sa stea acasa, tinandu-si familia in mizerie, indurand nu stiu cate compromisuri, dar asteptand ca intr-o zi sa dea lovitura ca mari scriitori. Se intampla foarte rar. Chiar scriitorii americani foarte mari nu pot trai numai din scris. Mie mi-a ajuns sentimentul de vinovatie ca mi-am expus familia in anii cand eram in Romania, n-am mai vrut sa tulbur echilibrul si de data asta.

Fericirea de a fi multumit

- Dar ati simtit regretul ca nu mai scrieti? Literatura e o pasiune greu de uitat.

- Am simtit, fireste. Si mai simt, periodic. Am probleme cu mine insumi, uneori imi pare extrem de rau. Dar asta e, asa s-a intamplat sa fie. L-am admirat mult pe Nicolae Breban cand mi-a spus intr-o zi ca pentru literatura lui ar face orice. Ca daca reincarnarea ar exista, lui i-ar fi teama sa se mai nasca o data. Fiindca nu stie daca s-ar mai naste scriitor, iar el nu suporta sa fie altceva decat asta. Pentru mine a fost si a ramas o afirmatie pe care o admir profund. Problema e ca unii oameni cand spun ca ar face orice pentru opera lor chiar fac orice, inclusiv foarte mari porcarii. (rade) Oamenii astia sunt fericiti asa. Eu nu m-am aflat in categoria asta.

- Ce va face pe dvs. fericit?

- Eu cred ca fericirea e o stare de prostie. Fericirea nu exista. Ce ni se intampla majoritatii e ca suntem multumiti din cand in cand. Ce ma face pe mine multumit e sa traiesc in acord cu mine insumi, cu ceea ce cred si simt profund. Recunosc, nu e o reteta de a trece prin viata prea usor. Dar nu-ti e rusine dimineata, cand te uiti in oglinda si te barbieresti. Inainte de a pleca din Romania, unii prieteni incercau sa-mi explice ca simplul fapt de a nu lua atitudine in chestiunile grave nu inseamna ca sunt imorali, ci doar ca sunt amorali. Am acceptat verdictul asta o vreme. Apoi mi-am dat seama ca amoralitatea nu e decat antecamera imoralitatii. Lipsa de reactie te duce, fara sa vrei, in imoralitate. Am simtit ca pe o obligatie nevoia de a lua o atitudine, de a nu ramane indiferent, de a nu fi duplicitar, de a nu spune una acasa si alta in public. Faptul ca am reusit sa pun o concordanta intre gandurile personale si viata publica imi aduce multumire, cu toate neajunsurile de alta natura. Mi-a oferit un echilibru: asta sunt, asta gandesc, asta fac.

- Regretati plecarea? Credeti ca, daca ati fi ramas, ati fi putut face mai multe?

- Simt uneori regretul ca am plecat, dar cred ca plecarea mi-a adus multe lucruri bune. M-a ajutat sa inteleg cum merge lumea, cum ar putea sa mearga mai bine o tara, care sunt diferentele dintre o societate stabila, mai aproape de normalitate, si una care inca se zbate sa-si croiasca o identitate. Mi-a oferit sansa sa vad mai multe modele, sa pot compara. Imi pare in acelasi timp rau ca nu mi-am putut pastra tara si limba, ca n-am putut merge mai departe cu vocatia pentru literatura. Desi stiu ca pentru mine a fost mai bine sa plec, decat sa raman. Nu-mi pot imagina cum as fi putut supravietui in Romania dupa 1990, cum as fi putut evolua in lumea asta atat de salbaticita, de lipsita de norme si respect. Si ma gandesc ca m-as fi bagat in politica, dintr-o dorinta de a schimba ceva. Ceea ce ar fi fost o enorma greseala. Politica este o chestiune de echipa, numai ca in Romania politica se face in gasca, in haita. Or, eu sunt un om de echipa, nu ma pot adapta la spiritul de haita. M-am simtit toata viata mea roman. Si totusi, acum ma simt si american. Ma mai intreaba cate unii unde e mai bine: in Romania sau in America? Nu pot sa le raspund decat ca e diferit.