Romania, un paradis natural: Tara Vrancei

- Raiul salbaticiunilor -

* Nicaieri in tara, animalele mari, de padure - ursul, lupul, rasul sau capra neagra, victime predilecte ale braconajelor criminale, nu se bucura de mai multa liniste si de mai multa grija, ca in rezervatia naturala Putna Vrancea. Protejate prin lege, ele sunt monitorizate atent, cu rezultate stiintifice spectaculoase, iar daca sunt gasite lovite sau ratacite, sunt ingrijite in spitale speciale pentru animale, la Lepsa si la Focsani! *

Un tezaur nepretuit: linistea

Rezervatia Naturala Putna Vrancea este una dintre ariile cu cea mai mare importanta din tara si din Europa, in privinta protectiei animalelor salbatice, in special a carnivorelor mari. Aflate pe cale de disparitie pe continent, ursul, lupul, rasul si capra neagra se afla inca in numar mare si se simt foarte bine in Muntii Vrancei, unde se gasesc sub jurisdictia unor importante programe europene de mediu.
Silviu Chiriac, de la Agentia pentru Protectia Mediului Vrancea, alaturi de alti tineri entuziasti, este unul dintre inspiratorii celor mai spectaculoase proiecte de protejare a animalelor salbatice derulate in Romania, cu bani europeni. Pe drumul de la Focsani spre Cheile Tisitei, inima rezervatiei Putna Vrancea, mi-a spus o poveste ce ar trebui sa devina pilduitoare pentru toate rezervatiile din Romania.
"Sa-ti spun o poveste despre caprele negre din Rezervatia Putna Vrancea. Un experiment cum nu s-a mai pomenit nicaieri in Romania. La inceputul anilor '80, nu era picior de capra neagra in zona! Doar batranii auzisera ca ar fi existat capre negre prin Muntii Vrancei. De aici, de la istoriile celor mai batrani, a pornit ideea repopularii zonei cu capre negre. Treisprezece exemplare au fost aduse aici in 1983... Stii cate capre negre sunt azi in rezervatie? Peste 250! Succesul experimentului cu caprele negre, de neinteles pentru multi, explica, de fapt, ce e atat de special cu Muntii Vrancei, care e taina lor. Ei bine, acest secret este linistea."
In Muntii Vrancei, asezarile umane interfereaza rar cu zonele in care vietuiesc animalele salbatice, astfel ca acestea au toata linistea necesara pentru a trai si a se inmulti in buna pace. In apararea acestei linisti a Muntilor Vrancei, liniste tulburata dupa Revolutie de reducerea severa, cu 80%, a suprafetei de arii protejate, lupta, din 2000 incoace, Silviu Chiriac si tinerii sai prieteni. Lupta nu a fost in zadar, pentru ca zonele protejate s-au extins treptat pana la aproximativ 50.000 de hectare, iar cele mai importante dintre acestea au fost integrate in reteaua europeana "Natura 2000".
In cautarea linistii aceleia miraculoase, despre care imi vorbea Silviu, am ajuns la Lepsa, la 70 de kilometri de Focsani, in mijlocul Rezervatiei Putna Vrancea: raiul animalelor salbatice din Romania, dupa cum aveam sa constat. Ma astepta acolo Ion Militaru, directorul Administratiei Rezervatiei Putna Vrancea, unul dintre aliatii lui Silviu Chiriac, in lupta pentru protejarea naturii.
Cheile Tisitei
Pe paznicul rezervatiei de la Cheile Tisitei il cheama Sandu si ne asteapta in poarta de intrare a parcului. O poarta din lemn, cu uluci sculptati migalos si decorati cu sori rasarind parca dinspre Varful Tisaru. Nea Sandu e cerberul parcului. Nimeni nu intra acolo fara voia lui. Tot nea Sandu, paznicul caruia legislatia europeana ii spune, modern, "ranger", percepe si taxa de intrare in Cheile Tisitei. "E o taxa menita sa responsabilizeze turistul, pe care o percepem si la Cheile Tisitei, si mai jos, la Cascada Putnei. Obtinem astfel venituri care ne ajuta sa mai amenajam cate ceva pe ici, pe colo, in plus, avem, astfel, si o monitorizare mai stricta a fluxului de turisti", explica Ion Militaru, tanarul sef de rezervatie. "Peisajul pe Valea Tisitei e salbatic, iar amenajarile pe care le-am facut sunt cat se poate de rustice. Am fost mereu in impasul de a dezvolta turismul in zona si a incerca sa mentinem echilibrul natural existent la ora actuala. In momentul in care te apuci si reabilitezi traseele montane, atunci e clar ca vor veni multi turisti, care vor fi tot mai greu de controlat. Pe de alta parte, exista si nevoia de atractivitate pentru zona...".
Cu soarele in fata, ale carui raze isi croiesc cu greu loc printre versantii ce strajuiesc valea, pornim la drum. Miroase a primavara si totul in jur, copacii, florile, valurile Tisitei, respira racoare. Valea se deschide inselator, cu lunci de toata frumusetea. Iarba grasa te imbie sa te intinzi si sa visezi, barem un minut, urmarind alunecarea usoara a norilor de pe cerul neverosimil de albastru. Dar foarte repede, luncile dispar, prinse in stramtoarea versantilor, ca-n gatul unei clepsidre. Din loc in loc, acolo unde Tisita si stancile ce o strajuiesc isi ingaduie cate un moment de respiro, padurea isi revarsa comoara de verde, ca un pictor pe sevalet: verdele transparent al mestecenilor, verdele limpede al fagilor, verdele aspru al brazilor. "Pe aici, pe undeva, in stanga, povestesc batranii ca ar fi vazut, mai demult, floare de colt. Rezervatia Putna Vrancea e locul in care floarea de colt poate fi gasita la cea mai joasa altitudine din Romania".
Dar nu doar floarea de colt face fala padurilor Vrancei. Liliacul salbatic e o aparitie sublima in Cheile Tisitei, cu bobocii lui inflorind, narcisist cumva, inainte sa apara frunzele, pentru ca nimic sa nu le stirbeasca frumusetea. Apoi mai e si Limba vecinei, o planta medicinala foarte cautata prin zona Vrancei pentru proprietatile sale binefacatoare. Tamaduitor, dar si bun de pus in farfuria cu verzituri, e si Macrisul iepurelui, niste frunzulite de marimea trifoiului. "Eram acum cativa ani prin munti, intr-o actiune de monitorizare a animalelor. Ne cam prinsese seara si nu mai aveam la noi, trei insi, decat un pateu si o bucata de paine. Si atunci, unul dintre padurarii care ne insoteau s-a dus, pe furis, prin padure, si s-a intors cu un brat de Macrisul iepurelui. Luati de va saturati, domnilor ingineri", isi aminteste amuzat Ion Militaru, in timp ce culege cateva frunze acrisoare de la poala unui molid.

La Hultanarie

Cu cat inaintam prin Chei, iscodind dupa plante, tot mai des ne apar in cale urme de animale. "Asta e o urma proaspata de capra neagra", spune Ion Militaru, aratandu-mi pamantul ud, crestat de doua copite subtiri. Urma e la doi pasi de padure, foarte aproape de apa Tisitei.Caprioara venise, pesemne, sa-si astampere setea. Mai mergem ce mergem si dam de urme slabe de lup. Sa vezi animale salbatice in Cheile Tisitei nu e deloc un lucru neobisnuit. I s-a intamplat, nu o data, si lui Ion. "Nu mai departe de anul trecut, mergeam cu socrul meu prin Chei si ne-am trezit cu un urs foarte aproape de noi, uite, aici, in dreapta". Calauza mea imi arata o coasta bine impadurita, aflata chiar pe marginea potecii pe care inaintam. "In astfel de momente, trebuie sa iti pastrezi cumpatul, sa nu faci miscari bruste. Te indepartezi de urs cu fata la el, ca sa inteleaga ca nu vrei sa il ataci, si pocnesti usor din degete, ca sa ii semnalizezi permanent prezenta. Apoi, el se va retrage in treaba lui, asa cum a facut si ursul nostru".
Tot povestind, ajungem pe varful muntelui, ce gadila norii, numit "La Hultanarie". "Numele ii vine de la vulturi. E cel mai impresionant pisc din Cheile Tisitei, un perete de stanca, in care secolele si-au increstat trecerea, ca ridurile de pe fruntea unui batran intelept. De altfel, si asta se observa cu ochiul liber, Cheile sunt un veritabil paradis geologic. Crestele lor par niste catedrale de roca, in care vantul glasuieste neintrerupt".

Apocalipsa de la 1900

Si totusi, paradisul acesta al linistii, in care animalele salbatice se misca de voie si in care padurea e deasa, neatinsa de mana lunga si lacoma a omului, acest paradis a fost, la inceputul secolului trecut, pe la 1900, teatrul uneia dintre cele mai feroce exploatari de masa lemnoasa din istoria Romaniei. Ascult povestea lui Ion si nu imi vine sa cred! "Coboara doi pasi mai inspre apa si o sa vezi ca dalma aceasta inverzita e, de fapt, fundatia care sustinea calea ferata ce trecea chiar pe aici, prin Cheile Tisitei, in primii ani ai secolului trecut." Asa e: gramezi de pietre, randuite una peste alta, indica fundatia pe care se sustineau vechile sine si traverse. Unele sine pot fi descoperite si azi, ascunse sub tufe. "Vechile obsti care detineau padurile la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX concesionasera exploatarea lemnului din zona unor mari firme din Italia si Austria, firme puse pe profit mare si rapid." Ca sa transporte cat mai repede lemnul din Cheile Tisitei, antreprenorii straini au tras prin inima muntelui o linie de cale ferata. "S-a taiat lemn, nu gluma, de aici", noroc ca prapadul a fost urmat de un plan solid de reimpadurire, in perioada interbelica. E un miracol ca Valea Tisitei s-a refacut asa de repede si asa de frumos! Dupa cum, poate, tot un miracol e si ceea ce s-a intamplat in 2005. Un sezon de ploi abundente a umflat apa Tisitei si a surpat portiuni mari din drumul forestier care inlocuise calea ferata, dupa dezafectarea acesteia. Atunci, in 2005, natura si-a reintrat definitiv in drepturi in Cheile Tisitei, care acum pot fi batute uneori doar la pas, pe carari inguste sau pe podete rustice, scartaind a salbaticie si a aventura.

Frumoasa padurii

Doua astfel de podete inguste-inguste avem de trecut ca sa intram in inima rezervatiei. Un perete abrupt ni se ridica in fata, acoperit de vegetatie. Ion e tot mai iscoditor. In doua randuri ne opriseram deja, scrutand inaltimile, amagiti de miscari ce pareau ale unor animale.De data asta, insa, Ion are dreptate. Ascunsa discret indaratul unor arbusti uscati, ne priveste o capra neagra. Cu greu poate fi deosebita de fundalul peretelui muntos. Doar pasii gratiosi o disting cateva clipe, pana cand se opreste din nou. Din doua gesturi, Ion ii anticipeaza miscarile. Trecem pe un vechi pod de beton, mostenit de la vechiul drum forestier, si ajungem pe cealalta parte a versantului, un perete golas, strabatut de falii adanci, cat sa intre un om printre ele. Acolo apare si capra neagra. Dezgolita de camuflajul padurii, ni se arata in toata splendoarea ei. Ii fac poze de voie, ca unei vedete a Cheilor Tisitei, in vreme ce seful rezervatiei isi ia cat se poate de in serios activitatea de monitorizare a animalelor, notand detalii cu mare bagare de seama... "Uite ce cornite are, nici nu i s-au incovoiat. E o femela tanara, de vreo 2 ani", imi explica, inainte ca gratioasa salbaticiune sa se ascunda intr-una din grotele cascate in munte. "Poate are pui", imi sopteste bucuros Ion.

Spitalul animalelor

Fara atentia si intuitia lui Ion, cu greu as fi depistat capra neagra. "Poate ca e mai bine asa. E o protectie in plus pentru animale", imi spune custodele. Din pacate, linistea de care se bucura in rezervatie animalele salbatice, ca si prezenta discreta a omului, nu e doar o binecuvantare, ci si un pericol pentru ursi sau capre negre. "Animalele de aici sunt invatate sa traiasca cu mai putine precautii, ceea ce le expune in fata braconierilor", un fenomen mai ingrijorator pe an ce trece in rezervatie. "Avem multe cazuri de acest fel. Bunaoara, intr-un an, recuperam din capcanele de braconaj in jur de patru ursi...".
Pentru ca au de-a face cu destul de multe animale care se ranesc in mediul lor natural de viata sau cad in capcanele braconierilor, dar si cu pui de animale care se pierd de parinti, lucratorii Agentiei pentru Protectia Mediului Vrancea, alaturi de parteneri din ONG-uri, au pus la punct un proiect finantat din fonduri europene, care sa ajute la reintegrarea in circuitul natural a exemplarelor cu probleme. Astfel, a luat fiinta Centrul de Monitorizare si Reabilitare a Carnivorelor Mari din Lepsa, in fapt un spital de urgenta pentru animalele salbatice. "Avem o buna retea de informatori. Vestile circula repede pe aici, iar cand apare un caz, suntem imediat anuntati si pornim pe teren". Daca Ion Militaru tocmai descoperise un cerb muscat de caini la Lepsa, chiar pe drumul spre intrarea in Cheile Tisitei, Silviu Chiriac purta grija unui pui de urs ratacit.
Facem 20 de minute cu masina din Lepsa pana "La Funicular", zona in care e localizata unitatea de ingrijire a animalelor salbatice din Cheile Tisitei. "Papucul" inainteaza greu printre santurile de noroi lasate in urma de masinile care transporta lemnul din padure. "Acum 5 ani, drumul era ca in palma", mi se plange soferul. "Puneai paharul de apa pe bord si nu scapa un strop!". In 5 ani de exploatare orbeasca a padurii, drumul a ajuns mai rau ca un transeu. Conducerile obstilor din zona, care si-au reprimit padurile, taie si spanzura. Tot ce pot face administratiile rezervatiilor e sa limiteze prapadul in ariile cu protectie stricta...

Nea Gheorghe si puiul de urs

In tumultul padurii, care duduie sub rotile camioanelor de mare tonaj, incarcate, adesea, cu fagi de sute de ani, spitalul animalelor din Lepsa pare rupt din alta lume. Un caine alb, simpatic, cu un bot lung, ne intampina vesel in poarta. La 83 de ani, nea Gheorghe, paznicul locului, se misca precum un flacau prin ograda. "Sa fi vazut ce era aici, inainte sa fie spitalul... Era un grajd de vai si amar... Si acum e ca la hotel."
Vorbeste repede, amintindu-si fel de fel de intamplari. "Oare cand ati vinit cu ursuletul siela mic? O scumpete era!". "Sa vedeti ci pui di urs, era ia asa mnic si radeam de el, ca numai traznai fasia in cabinet. Sarea jos di pi masa di consultatie. Era mic si jucaus, de-abia stia sa si vaite saracu'...". Spitalul e dotat cu de toate. Are si ecograf, si masa de operatii pentru cazurile mai speciale, si tot instrumentarul necesar interventiilor veterinare de urgenta. In cadrul programului european, centrul are asigurate serviciile unui medic veterinar, care vine ori de cate ori e nevoie. Ion Militaru isi aminteste si acum un caz din 2006, cu un urs prins intr-o capcana, in apropiere de Rosioara. Fusesera anuntati de cu seara, de administratorul fondului de vanatoare din zona, asa ca dimineata urmatoare, la prima ora, echipajul era deja la fata locului. "Am tranchilizat animalul, i-am scos latul, dar veterinarul ne-a spus ca e necesara interventia chirurgicala. L-am dus la Lepsa, l-am operat, apoi, dupa ce si-a revenit si nu a mai avut probleme cu laba ranita, l-am eliberat". Zona unde a fost gasit ursul, la marginea padurii, langa o gradina de pomi fructiferi, e una predilecta pentru prezenta capcanelor impotriva animalelor salbatice.

Mirciulica si Tugurica

La "spitalul" din Lepsa sunt acum patru "pacienti": trei cerbisori si o "domnisorica", Tugurica. Sunt sanatosi cu totii, dar trebuie sa mai creasca putin, inainte de a fi dusi inapoi, in padure. Mirciulica e primul care vine sa ne intampine la gard. "L-au gasit niste ciobani, cand era pui. Cam toti sunt gasiti pe la stani sau gospodarii. Si-i foarti obraznic", povesteste nea Gheorghe. "A sarit piste gardul aiesta, cat il vezi de inalt! Noroc ca l-am prins de coarne si l-am adus ghinisor inapoi". "A vinit la mini asa, buiac, dar l-am prins. I-am zas: "Ia stai tu, ca nu-i dupa tini!", si-apai l-am adus, frumusal, inapoi". Intre timp, la gard apar, "in recunoastere", si cerbisorii mai mici. Seamana leit, ca doua picaturi de apa, pana si capul si-l intorc sincron, dintr-o parte in alta. Nea Gheorghe ii mangaie pe bot, apoi o cheama la el pe Tugurica, caprita cea draga, o fiinta plapanda, cu ochi umezi si piele ca de catifea...

Fotografiile autorului si imagini de pe www.carnivoremari.ro