BALADA LUI SUSMAN - Motul nebun intru libertate

Mormantul de sub paltin

Rapa. Adanca, napadita de arbusti subtiratici, incalciti, cu crengi haotice, care ne zgarie hainele si obrajii. Coboara de pe culme, ca o lunga taietura, pana aproape de drumul mare al satului Rachitele. Rapa lui Susman. Asa e cunoscuta azi, intre ei, de toti motii satelor din jur. Acolo a fost aruncat, in urma cu saizeci de ani, dezbracat si schingiuit, trupul unui mare luptator: Teodor Susman "a Lipchii", cel mai insemnat conducator al rezistentei anti-comuniste din Muntii Apuseni. Omul numit de toti "Tatal Motilor".
Cei din sat inca povestesc: armate intregi au fost aduse aici si puse pe urmele lui, scotocind ani la rand muntii si neizbutind sa il prinda. Trei zile la rand, militienii si securistii au chefuit in fata cadavrului sau dezbracat, rezemat in picioare de peretele surii in care fusese ucis, chiuind de bucurie ca la nunta, ca dupa o mare si nesperata victorie. O autopsie in batjocura i-a fost facuta, chiar pe masa din bucataria casei sale, casa confiscata si preschimbata, cu cinism, in post de militie. Iar trupul i-a fost adus in furci, tinut de patru insi, pana pe marginea rapei acesteia, pe care o privesc acum infiorat, abia incumetandu-ma sa cobor catre locul blestemat al sacrilegiului din 15 decembrie 1951... Pamantul e rosiatic, brazdat de santuri lungi. O albie de rau fusese candva rapa, astazi de mult secata. Sunt alaturi de Traian Suciu, un barbat masiv, carunt, ce locuieste peste pod, "cum iesi din pini", nu departe de rapa. Imi zice ca toti copiii de scoala ai satului au fost adusi, in acea zi de iarna, pe marginea gropii, ca sa priveasca amanuntit cum e profanat trupul partizanului si astfel "sa invete ce patesc toti banditii care se opun regimului nostru comunist...". Iar cei ce-au fost obligati sa sape groapa si sa arunce cu mainile lor cadavrul in rapa, sa-l vada rostogolindu-se zeci de metri prin desisurile salbatice, au fost chiar neamurile cele mai apropiate ale lui Susman - Traian insusi l-a cunoscut pe unul din familie, Ioan, care a tinut de subtioara trupul insangerat al martirului, atunci cand li s-a poruncit tuturor: "Voi, rudele! Voi sa va luati talharul si sa-l aruncati, ca noi nu ne spurcam mainile cu el! Asemenea criminal n-are ce cauta in cimitir, intre oameni cinstiti!". Dar, din pacate, acest martor, numit Ioan Susman, s-a stins nu de mult, in 1993. Caci, altfel, cu siguranta ar fi povestit.
Si ajungem. Sateanul imi arata locul, cu piciorul. Nici nu se cunoaste ca acolo ar fi fost candva o groapa. Doar o mica adancitura peste care a crescut iarasi iarba. Acolo a stat trupul luptatorului, vreme de 60 de ani, ingropat cu capul in jos, fara sicriu, preot si nici o slujba crestineasca, ocolit de lume si apoi uitat, caci zeci de ani, oamenilor le-a fost teama fie sa si priveasca spre "rapa lu' Susman", daramite sa se apropie si sa scormoneasca locul. Abia in urma cu un an, un grup de arheologi de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului a aparut in sat, intrebandu-i, din casa-n casa, pe batranii care-au prins acele timpuri. Vreme de trei zile au sapat necontenit pamantul rosu al rapei, in diferite puncte, pe vreo 60 de metri, caci amintirile localnicilor se cam bateau cap in cap. Dintre toti, se pare ca numai trei batrani au stiut locul precis. Unul, Iosif Balas-Cus, venit tocmai din Scrind, ca sa arate ce stie. Altul, Teodor Suciu, zis Volcea, ultimul dintre partizanii din grupul lui Susman, care mai e si azi in viata - adevarata "comoara de istorie vie". Iar cel de-al treilea martor este o femeie, Anuta Matrosi, ce locuieste putin mai sus de "Rapa lu' Susman", pe acelasi deal. Atunci avea 20 de ani si tine minte tot, fiindca abia se maritase. Toti trei spusesera, inca de la inceput: "Degeaba sapati aicea, la drum. Ii mai sus, pa vana dealului, pus vintris, nu pe lat, si are la cap un paltin mare...".

Raiul lui Susman

Inainte de a ne desparti, Traian Suciu imi arata sus, pe deal, un nuc imens, in mijlocul unei pasuni intinse, golase, abia inverzite. "Nucu' ala... Atat o ramas din Raiul lu' Susman...". Chiar asa i se zice si azi locului acela: "Raiul lui Susman". Numele s-a inradacinat adanc in mintea satenilor, ca un veritabil toponim.O minunata gospodarie trona odinioara acolo, deasupra satului. Toti localnicii trecuti de 60 de ani si-o mai amintesc: o livada inmiresmata, 370 de pomi plini cu fructe de soiuri nobile si 295 de familii de albine, stupi aproape la fiecare arbore, plus alte opt hectare de pamant - un adevarat regat taranesc, prosper si incantator. In mijlocul livezii era casa cea mare, aerisita, cu belsug de incaperi. Susmanii tineau doua vaci, doi boi, un cal si cam 30 de oi. Aveau si caprioare in gradina aceea superba, care dupa prapadul comunistilor au fugit in padure. Teodor a Lipchii mai detinea doua gatere de lemn si un depozit mare de cherestea, un magazin universal si una din cele mai mari biblioteci private din Muntii Apuseni. Toate aceste bunuri apar chiar in rapoartele Militiei si Securitatii. Si toate au fost pradate sau distruse de comunisti. Din ele n-a mai ramas decat un nuc urias, singuratic, ce altadata se afla chiar in mijlocul ograzii de pe inaltimi. Un arbore. Atat. Un simbol a ceea ce-a fost candva neamul Susmanilor, din care toti au murit mult prea tineri, unul dupa altul.
In acel Rai s-a nascut viitorul partizan, pe 24 februarie 1894, roman get-beget, de religie greco-catolica, primind de acasa o buna educatie. La 30 de ani s-a casatorit cu Ecaterina Boc, femeie care a parasit un barbat mult mai tanar pentru dansul. Impreuna cu ea au avut cinci copii: patru baieti (Teodor, Traian, Avisalon, Emil) si o fiica (Romulica). Teodor Susman a fost in numeroase randuri primar al comunei Rachitele, din 1922 si pana in 1945, inclusiv pe toata durata razboiului. Pe langa averea sa de "chiabur", ceea ce-i enerva pe comunistii abia sositi in sat era prestigiul si teribila popularitate de care se bucura acest om in randul tuturor motilor din tinutul Huedinului, Campeniului si Beiusului. A intrat in inimile lor inca din anii '20, cand "a batut cu pumnul in masa" Regelui Ferdinand, obtinandu-le de unul singur dreptul de improprietarire cu padurile si pasunile care pana atunci apartinusera unor mari grofi austro-ungari.Apoi, in timpul razboiului, cand Huedinul a cazut, impreuna cu nordul Ardealului, sub unguri si satele de munte "de dincoace" au ramas izolate, infometate pana la pieire, tot Susman a fost cel care a aprovizionat comuna Rachitele cu alimente, vreme de patru ani neintrerupt, aducand grau cu vagonul de tren, peste munti, tocmai din Dobrogea sau de la Cetatea Alba. Era iubit, respectat de toti. Nu degeaba i s-a zis "Tatal Motilor". Chiar si azi, daca intrebi despre Susman, orice copil de scoala de pe ulita satului, desi nu stie prea multe despre istoria lui, ceva tot stie, invatat de la ai batrani: "O fost om bun, fiindca o scapat satu' de foame".
Dar, mai ales, nu a suportat comunistii. Sub nici un chip! Fara nici un compromis, fiind decis sa-si respecte convingerile cu pretul vietii. Deviza lui era "pana la moarte!". Iar fiii sai au avut intocmai acelasi crez: "Niciodata nu vom fi prinsi in viata!" Unii spun ca s-a sinucis, in sura lui Teodor Moldovan, de pe dealul Sulita. Ca sa nu mai faca sa sufere atatea familii anchetate si torturate din cauza lui. Altii, ca ar fi fost impuscat, fiindca n-a vrut sa se predea. Ceea ce se stie sigur e ca, inca de la inceput, Susman s-a manifestat "pe fata" ca un opozant al comunistilor, facand propaganda fatisa Partidului National Taranesc. N-a vrut sa predea gaterele, pamantul. N-a vrut sa dea cote la colectiv. Asadar, o multime de motive pentru a fi declarat "dusman de clasa", ordonandu-se arestarea, confiscarea averii si incarcerarea lui. Dar nu era Susman omul care sa se lase prins de securitate. Pe data de 18 august 1948, atunci cand Militia si Securitatea au incercat arestarea sa, el s-a facut nevazut de sub ochii lor. A disparut in munti, pentru totdeauna. Trei dintre baietii lui - Teodor, Traian si Avisalon - au hotarat sa plece cu el. Ceilalti doi copii erau prea mici, caci ar fi mers si ei. Din acesti fugari curajosi s-a nascut unul dintre cele mai "longevive" grupuri armate din istoria rezistentei romanesti, care a luptat si-a supravietuit in zona muntilor Vladeasa zece ani necontenit, pana in februarie 1958. Susmanii si inca cinci insi au fost primii care au luat drumul sihastriei. La inceput au fost noua.

Ecaterina cea frumoasa

Urc la batrana Anuta Matrosi: o casa singuratica, deasupra Rapei lui Susman si a intregii asezari. Pe distante mari in jur, nici un vecin.O vantoasa puternica se isca din senin, dinspre piscuri, impiedicandu-ne inaintarea. Si, pentru minute bune, orice pas la urcus devine aproape zadarnic. Ma intorc cu spatele la vant si privesc satul, sarpe prelung si ingust de case, varat in despicatura muntilor, care apare si dispare pe dupa culmi, intrerupt, pana hat departe. Si ma gandesc la cati oameni or fi suferit atunci, prin casele astea - anchetati, batuti, inchisi ani multi in puscarii - doar pentru un singur om. Susman, motul nebun intru libertate, care poate ca a stat si el candva chiar aici, pe dealul acesta, privindu-i pe toti de sus, cu ochii in lacrimi. Un sat martir pentru un singur om. Asa a fost.
O gasim in pridvorul de fier al casei, cu niste ochelari barbatesti pe nas, adancita in citirea Evangheliei. Nici nu ne-a observat cand urcam. Anuta are acum 81 de ani si traieste singura, de aproape trei decenii, singura cu cartea asta mare, despre care spune ca-i e "ca un prieten", un reazem pentru viata ei indepartata de lume. Da, l-a cunoscut pe Susman, inca de cand era ''fata la parinti". Isi aduce aminte, in primul rand, ca era un barbat frumos, asta e sigur, caci femeile "rosea in obraz cand il vedea trecand pa ulita", in hainele lui de boiernas, cu tunica de doc, si mai mereu cu pantaloni albi, "'naltut, bine legat si bun cu oamenii", ajutandu-i intotdeauna, cum putea, pe cei nevoiasi. Pe urma el a fugit si satul s-a umplut de armata venita sa-l caute. "Siruri de catane... Siruri lungi... Intra si controla fiecare casa si pe de laturi. Scula omu' din pat noaptea si-l batea cu patu' pustii, in fata la nevasta si copiii lui. Pana-l lasa jos, in sange. Si toti striga numai si numai un singur nume: Susman!...". Aceiasi militieni au supravegheat si groapa Ecaterinei Susman, la inmormantarea ei, din primavara lui 1950, asteptand sa se iveasca din munti si barbatul, ca sa-si vada barem pentru ultima oara femeia pe care se zice ca a iubit-o mult."Cancer la san", s-a declarat oficial, dar foarte multi martori ai vremii nu cred asta. In ziua mortii, Ecaterina umblase pe picioarele ei. A fost inmormantata in graba, in spatele casei, undeva pe langa prunul cel urias. Locul mormantului nu se stie nici azi. Fusese o femeie frumoasa. Neinduplecata, mai tare de inima chiar si decat barbatul ei, marturisesc localnicii. Dupa moartea sa, cei doi copii mai mici, Emil si Romulica, au fost arestati, condamnati si apoi deportati undeva in Baragan, de unde nu s-au mai intors niciodata in sat. Referitor la ziua aceea a inmormantarii, batranul Volcea, ultimul supravietuitor din grupul Susman, avea sa isi aminteasca: 26 aprilie, 1950. In acea seara, sus, pe munti, un barbat imens statea intors cu spatele la foc, invelit in mantaua de paznic, de culoare vanata. Dupa cum i se miscau umerii, ortacii lui si-au dat seama ca plangea. Asa ca au tacut toti si s-au uitat in pamant si l-au lasat in pace sa planga. De cand il stiau, era pentru prima oara. "Susmanu plangea", zice Volcea. Asa, intors, ca sa nu-l vada nimeni.

Omul din sura cu fan

Anuta ar putea sa-mi arate si sura unde a murit luptatorul, cam la doi kilometri mai in sus de casa ei, pe dealul Sulita, dar zice ca acum n-as prea mai avea ce vedea. Pana-n urma cu vreo zece ani mai existau inca in peretii de lemn gaurile de la gloante. Acum au captusit-o si-au mai modernizat-o.A murit, nu de mult, si Treianu Deenii, flacauandrul care in dimineata aceea de 15 decembrie '51 s-a dus sa dea de mancare la oi, si vazand ca usa surii e legata pe dinauntru, s-a uitat printr-o crapatura si a vazut ca acolo e un barbat care "doarme" c-o arma langa el. Speriat, flacaul a anuntat Militia, nestiind despre cine este vorba. Apoi a aflat si n-a reusit sa-si ierte fapta asta multa vreme. Cinci securisti si treisprezece militieni, cu sapte caini de urmarire, au inconjurat sura. Si, din toate partile, au deschis focul. Anuta l-a cunoscut pe Treianu Deenii: un gospodar bun, credincios, corect cu ceilalti oameni. Doar ca asa, cam inchis in el. Cam nu prea vorbea cu lumea. Ori poate ca lumea nu prea vorbea cu el...
In ziua aceea era "neaua mare" si ea mergea pe drum, catre casa, impreuna cu o verisoara a lui Susman, Maria. "Si-am luat-o asa, pe de-a lunga, si ea imi zice: "No, Anuta, stai sa vad eu si sa-ti arat inghe (unde) l-o ingropat pa Todor...". Mie parca-mi era si frica o tara sa ma uit. Da' femeia m-o tras dupa dansa si m-am dus. Si asa am retinut eu minte: ca era sub un paltin, cu primele crengi groase si tapene, lungi, de ziceai ca tot copacu' ala-i sub o forma de cruce. Chiar am zis, in mintea mea: "L-o ingropat ca pe-un caine, fara sclujba si preot, da' bine macar ca-n loc de cruce are pomu' ala. Lemnu' asta, la cap..." Asa am tinut eu minte locu'. Pe urma, mult timp n-am mai fost in rapa aia. Ce sa caut eu, femeie maritata? S'apai anu' trecut, cand or venit profesorii, le-am zis: "Cautati ca va fi un paltin mare si acolo va fi!..." Da' intre timp comunistii o taiat pomu' ala, ca sa nu se cunoasca locu'. O ramas doar o cioata si eu n-am stiut asta. Da' am cunoscut terenu', pozitia lui. Si-am zis: "Ia, aicea, ni! Sub cioata asta!" Si chiar acolo o fost. Craniul acela al lui, langa paltinu' taiat...".
La fel ca mai toti oamenii din sat, Anuta e convinsa ca Susman s-a sinucis. "S-o puscat singur, pana sa vina militienii la sura. El cu mana lui s-o gatatu', c-o vazut ca atata lume sufera si se chinuie pentru el". La fel crede si Traian Susman, nepot al partizanului, ultimul dintre descendentii directi din neamul acestuia care au ramas in sat si in viata: "Si-o pus pusca-n barba si cu degetul de la picior o apasat pe tragaci...". Tatal sau, Ioan, a fost var primar cu copiii luptatorului, cel care i-a tinut trupul insangerat de subtioara, inainte de inmormantare. Ceea ce ma impresioneaza, inca de la inceput, e teribila asemanare fizica a omului din fata mea cu portretele lui Susman din anii '40. Daca tii o fotografie de epoca in mana si te uiti, totodata, la ea si la chipul interlocutorului tau, ramai uluit - parca-s acelasi om. Aceeasi figura patratoasa, ferma, cu buze groase si tari, sprancene negre, arcuite, mereu usor incruntate, intr-o atitudine de incordare si hotarare. Pana si parul negru-stralucitor, ondulat, si-l poarta la fel - usor ravasit, c-o carare pe-o parte si suvite arcuite coborand pana aproape deasupra mandibulelor pietroase. Tot asa au aratat si cei patru fii ai legendarului Susman. Asemanari incredibile. Si tot asa, in linii mari, majoritatea barbatilor din aceasta familie. Acelasi chip, aceeasi incruntare. Aceeasi atitudine manioasa si neinduplecata.

Volcea, ultimul partizan

Omul din fata mea e, intr-adevar, "istorie vie". In urma cu 63 de ani, lupta impreuna cu Susman, umar la umar, in munti, visand la o tara mai buna.Volcea. Ultimul partizan. Timizi, ne cerem scuze ca l-am deranjat. Sprijinit de cantul usii, batranul Volcea ne primeste zambind. Om scundac, indesat, vartos la carne, la 86 de ani are mintea brici si-n bratele lui clocotesc inca puteri nebanuite. Cand imi strange mana, pai o simt, nu gluma. Are un chip mare, tepos, cu sprancene negre-negre, la fel ca si ochii, scanteietori, cu albul neafectat de apele tulburi ale varstei. Dupa anii cat a stat partizan in munti cu Susman, apoi alti sapte in cele mai cumplite puscarii comuniste, si inca patru de domiciliu fortat in Baragan, plus toate celelalte greutati si umilinte ale unei vieti de "dusman al poporului", Volcea nu se mai teme si nu se mai fereste de nimic pe lumea asta. Marturiseste cu modestie si-o sinceritate aproape copilareasca faptul ca nici atunci, la 22 de ani, cand umbla haituit prin pustietati de securistii inarmati si turbati de ura, gata sa il ucida in orice clipa, nici atunci nu poate zice c-a simtit "o teroare", frica aceea disperata de moarte. "Ce sa zic?... La douazaci de ani ai alta minte. Parca nu ti-i frica asa. Asa am fo' noi nascuti si crescuti de parintii nostri, sa nu mintim, sa nu ne param si sa nu ne tradam intre noi. Daca poti asta, totul poti. De ce-o vrut sa m-aresteze pe mine? Numa' findca am fost prieten cu baietii lu' Susmanu. Si-i adevarat, am fost. Intr-o zi, prin primavara lu' '48, cand veneam acasa de la Cluj, un unchi a meu m-o anuntat ca "acuma tre' sa vie Securitatea la tine acasa, sa-ti puie niste intrebari!...". N-am mai stat. Ca eu am fo' scarbit sa puie labele pa mine un pui de securist. Am iesit pe dealu' asta-n sus, din spatele casii, si m-am tot dus, doar cu hainele de pe mine, asa cum eram atunci. Si nu m-am mai intors. M-am dus in munti, la Ponor, sa-l caut pe Susmanu si pe feciorii lui...".
Ii numara pe degete cati au fost in grupul de partizani, la inceput. El si cu Susmanii cinci... Inca unul, Ioan Bortos: sase... Ioan Popa... Trei dezertori veniti dinspre Zarand, nu le mai tine minte numele... Ilie si Nut Lazar... "No. Cam unspce-doispce...". Si ce faceau? Se ascundeau in munte. Vara dormeau sub cer, iarna sub pamant. Sapau bordeie sub glia inghetata, pe care le paraseau imediat numai daca auzeau in departari vreun zgomot care-ar fi semanat cu pasi omenesti. "Sapam toti un bordei mare, de patru metri pe patru, sub pamant. Deasupra puneam lemne groase, dode, cetina, peste care asterneam tarana, ca si cum n-ar fi... Nici focu' nu se vedea afara. Si daca auzeam pe careva ca trece, lasam tot si plecam, numa' cu armele si hainele de pe noi, in alta parte, si faceam alt bordei, si altu' si altu'... Cateodata, nu trecea doua zile si trebuia iar sa plecam. Fugari, flamanzi, inghetati. Asa am trait noi. Si slabi pregatiti politic. Seara stateam la foc, vorbeam. In fiecare noapte ne ziceam, bietii de noi, ca sigur o s-auzim a maine la radio ca-n tara or venit americanii...".
Si toti il pretuiau pe Susman si nu-i ieseau din cuvant, isi aminteste batranul Volcea. Se lasau in mainile lui, parca. El stia orice cotlon al muntilor astora, Vladeasa, stia pe unde sa-i duca, cunostea urmele din pamant si "toate semnele naturii", simtea ce face un anumit om la kilometri departare, anticipa fiecare miscare a militienilor si le-o lua inainte. "Eu aveam 22 de ani atunci, el 56. Ca un tata-l simteam. De cate ori nu ne-o scapat de la moarte... Parca prezicea totu'. Cat am fost sub el, nici unu' dintre noi n-o fo' prins ori omorat, nici macar ranit n-o fo'... Si nici noi n-am puscat nici un militian. Era intelept Susmanu, stia ca daca puscam unu' - unu' singur! - o sa fie vai s-amar de familiile noastre. De cate ori nu ne-o scos el, cand am fo' incercuiti prin padure, prin suri, prin case!... El ne-o scapat. Uite-asa vajaiau gloantele p'anga noi... Urlau, ca sa ne predam. Sute de gloante, p'anga noi... Da' nu ne-or prins, niciodata".

In genunchi

In 1950, Tribunalul Militar Cluj l-a judecat si condamnat in contumacie pe Teodor Susman la 15 ani de munca silnica, 10 ani de degradare civila si confiscare integrala a averii, iar pe fiii sai, Teodor si Avisalon, la cate 12 ani de munca silnica. "Da' se cam stia ca partizanii din banda lu' Susman n-o sa aiba parte de nici un proces. Astia cam erau executati pe loc", isi aminteste Volcea. "Pe mine m-or dat in urmarire generala, in toata tara, sub acuzatia de uneltire contra oranduirii sociale. Atunci, in perioada aia, o-nceput si-o istetit dupa noi, o silit dupa noi mai tare, sa ne prinda. Tot atunci, in '50, ii batuse Securitatea pe tata si pe mama.Plina de sange, mai mult moarta ca vie, s-o intors mama acasa, saraca, o si murit la cateva saptamani dupa aia. Am fost tare mahnit pentru parintii mei, ca i-o chinuit din cauza mea. Si intr-o zi, vad in munti doua masini de militie cum urca pe drum. Si-n una din ele aflu ca erau chiar cativa din aia de i-o torturat pe mama si pe tata. Mi-am luat niste partizani de-acolo, si-am zis: "Gata, ii puscam! Ii puscam pe toti! Ii asteptam la Curmatura la Scrind si-i gatam!..." N-aveau cum sa schepe (scape) din locu' ala, ii faceam harcea-parcea. Toti purtam arme, ZB-uri nemtesti, carabine unguresti, pistoale Staer, grenade, aveam si un binoclu. Eu aveam un ZB si-o carabina civila, stiam bine sa trag. "Ii puscam pe toti!", am zis. Si-am dat sa mergem. Atuncea Susman o facut ceva ce n-o sa uit niciodata, pana mor. O venit si s-o pus in genunchi inaintea mea. "Nu doresc sa te impiedic, dar te rog", o zis. Tin minte si-acum cum statea Susmanu in genunchi in fata mea si ma ruga sa nu-i omor pe aia. Atunci eu mi-am scos arma si i-am dat-o lui. I-am dat si carabina. Si pistolu'. Si-am zis: "No, Dumnezeu v-ajute. Eu nu mai stau. Nu mai vreau sa fug cu pusca-n spate prin muntii astia si sa nu pot macar sa razbun pa mama si tatal meu..." Nimeni n-o cautat sa ma-mpiedice sa plec. M-am dus. M-am dus sa ma fac pierdut in lumea larga, intre oameni...".
S-a dus tocmai la Timisoara, intrand cu un curaj nebun chiar in mijlocul orasului. Si-a facut acte false, a incercat sa traiasca precum un anonim, cu ochii in pamant, fara sa iasa cu nimic in evidenta, pierdut in multimile de oameni de pe bulevarde, carand mereu geamuri, caci a fost geamgiu, cu asta s-a ocupat, si daca n-ar fi aparut niste consateni de-ai lui prin oras, care l-au recunoscut, poate ca n-ar fi fost prins niciodata. A fugit la Sibiu si acolo l-a tradat un om pe care il ajutase mult, tot din Rachitele. Il ajutase cu bani si sa obtina un serviciu, ba-l si gazduise o vreme in odaia lui, caci n-avea unde dormi. Dar tocmai acest om pe care-l credea prieten l-a vandut fara scrupule. Sase luni, la Securitatea din Cluj, Volcea a fost anchetat si batut cu cruzime in fiecare zi. Vazand ca nu scot nimic de la el, securistii i-au promis libertatea. L-au lasat sa mearga in sat, sa se intoarca in munti, obligandu-l sa fie spion pentru dansii. Daca-l dezvaluia pe Susman, era liber pe viata, cu toate drepturile, ba chiar mai multe. Volcea s-a dus iarasi in paduri, la partizani. Nu doar ca nu i-a vandut, ba le-a destainuit acestora toate planurile Securitatii si cum sa se fereasca. Pentru asta a facut sapte ani de cumplita puscarie la minele de plumb de la Baia Sprie. Acuzatia: "omisiune de nedenuntare". Adica vinovat fiindca nu a tradat niciodata.
Vaduv, fara copii - "caci n-a avut timp ca sa-i faca" - fiind mai mult prin puscarii, batranul Volcea e astazi impacat cu sine. Zice ca nu-i pare rau de nici un minut din cele de atunci. Ca daca ar fi sa se nasca din nou, e sigur ca tot asa si-ar fi trait viata. Nu se plange de chinurile din puscarii, de altfel nici nu vrea sa mai vorbeasca despre asta. Cand il intreb care a fost cea mai mare suferinta dintre toate indurate acolo, el imi vorbeste despre o anume zi de la Baia Sprie, din anul 1951, cand in inchisoare a fost adus un alt om din grupul Susman, tatal unui padurar, partizan din Ponor. N-a apucat sa vorbeasca cu el decat cateva clipe. Si omul i-a zis: "No, fii atent ca Susmanu ii mortu. L-o puscat intr-o sura, pe dealu' Sulita. Susmanu o murit ca un erou". A fost singura zi in care Volcea a plans, singura din toate miile de zile cat a stat in inchisorile comuniste. Singur in bezna, in celula lui, in zarca lui de ocnas contra oranduirii sociale. "Am plans pentru tatal meu, pentru eroul meu", zice simplu. Asa, singur, ca sa nu-l vada nimeni.

Cetasii tineri

Si ce-ar mai fi de spus? Copiii lui Susman, Teodor si Avisalon, au continuat lupta, una mult mai violenta si mai indelungata decat cea a tatalui lor.Au fost ciocniri directe cu Securitatea, soldate - conform rapoartelor - cu multe morti de ambele parti. Scapata de nenumarate ori din capcanele securistilor, "ceata Susmanilor tineri" a devenit o legenda a Apusenilor. Taranii le atribuiau "cetasilor" puteri miraculoase, magice chiar, fiindca apareau mereu sa le faca dreptate, pedepsind orice abuz de-al comunistilor din tinutul Huedinului si Campeniului. Iar pe Teodor Susman cel tanar l-au numit, vreme de zece ani cat s-au luptat pentru libertatea lor, "Regele Muntilor".
Cei doi fii au fost ucisi tot intr-o sura, pe data de 2 februarie '58, intr-un sat izolat din munti, numit Tranis. Vazand ca acestia riposteaza armat si nu pot fi capturati, securistii au dat foc surii. Susmanii au preferat sa arda de vii decat sa iasa si sa se predea. Iar cand flacarile inghiteau in intregime peretii de lemn, "din pod s-a auzit un foc de pistolet, apoi inca unul", dupa cum isi aminteste un localnic, Ioan Florea, care a fost de fata. "Nu vom fi prinsi niciodata in viata!", spusesera candva cei doi frati Susman. Si asa a fost. Trupurile lor carbonizate au fost aruncate intr-o padure si n-au fost gasite pana azi. Dupa moartea lor, familia Susman a fost arestata in intregime. Absolut toti, toate rudele, au fost condamnati la inchisoare pentru "actiuni subversive" si trimisi in minele de plumb sau in inchisoarea de la Aiud.

Nu s-a sinucis!

Aveam sa ii caut apoi si pe cativa dintre cei care au fost de fata, anul trecut, la deshumarea lui Susman-tatal. Asa i-am cunoscut pe jurnalistii clujeni Mihai Soica si Laura Laurentiu (carora autorul le multumeste pentru sprijinul acordat), care trei zile la rand n-au parasit Rapa lui Susman, ramanand alaturi de arheologi si de batranul Volcea. Cei doi mi-au marturisit ca acele zile in care-au fost partasi la cautarea osemintelor martirului constituie una din cele mai emotionante aventuri ale vietii lor de reporteri. Arheologii nu gaseau nimic, de atata timp, aproape isi pierdusera speranta. Se gandeau sa plece, ca nu mai are nici un rost. Pana cand Doina Susman, nora lui Emil, ultimul fiu al partizanului, a aprins o bucatica de tamaie deasupra gropii si a rostit o rugaciune, in soapta. La numai cateva secunde de la aceasta "tamaiere" a mormantului, arheologul Paul Scrobota a strigat de sub pamant: "Aici e. L-am gasit!". In mana tinea, cu foarte mare grija, cu evlavie chiar, o bucata galbuie din craniul lui Teodor Susman. Iar intamplarea a fost socotita de toti un miracol.
Asa l-am cunoscut si pe procurorul Viorel Siserman, in cabinetul sau inalt, impunator, de la etajul intai al Parchetului Militar din centrul Clujului. Alt specialist care a fost de fata la deshumare, ocupandu-se, in detaliu, de acest caz. Ne-a asteptat indaratul unui birou larg, de lemn masiv, tinand in maini un catastif de sute si sute de pagini - dosarul lui Teodor Susman. Jovial si foarte bun povestitor, acest procuror militar avea sa-mi dea o informatie pe care satenii din Rachitele n-o banuiesc nici azi sau, daca au aflat-o, prefera poate sa n-o creada, ramanand fideli legendei batranilor.Anume, ca Susman nu s-a sinucis! Criminalistii au stabilit ca nici unul din cele sase gloante - cinci in trup si unul in capul partizanului - nu provenea din pusca acestuia, ci din armele ofiterilor de securitate care au inconjurat sura. Cel din cap se afla in interiorul craniului si nu l-a zdrobit, trecand pe partea cealalta, deci a fost tras de departe, nu asa cum se intampla in cazul unei sinucideri. Mai mult, toate gloantele aveau in varf si niste particule de lemn, ceea ce inseamna ca luptatorul a fost impuscat prin peretii surii si tot de la distanta. O varianta poate mai putin romantica decat sinuciderea, scoasa la lumina de acesti specialisti, dar care arata ca Susman nu a cedat nici in ultimul ceas. Si c-ar fi meritat sa fie inmormantat crestineste, in cimitirul satului.
Sunt peste 10.000 de morti aruncati de securisti in paduri, dar pana acum s-au gasit si deshumat doar 18. Specialistii de la Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului continua aceasta munca asidua si fantastica. Cazul lui Susman a fost, intr-adevar, un mare succes. Dar ceea ce i-a impresionat cel mai tare pe toti cei de fata - arheologi, criminalisti, jandarmi, jurnalisti - a fost venirea finala a satenilor, in cea de-a treia zi, spre seara, dupa ce au aflat cu totii ca eroul lor fusese gasit. Cum spuneam, la inceput n-a fost nimeni. Oamenii se temeau. Nu mai sperau. Stateau inchisi in case si intreg satul parea pustiu, fara vlaga, amortit in treburile lui marunte. Abia intr-a treia zi au aparut. Ca din pamant! Urcand tacuti pe ulita spre Rapa si Raiul Lui Susman. Venind incet, impreuna, intr-o lunga procesiune, ca la prohodul unui mare martir. Pe cer apareau primele stele. Unii tineau in maini lumanari aprinse, altii aveau in ochi lumini de lacrimi. "Macar acum, in ultimul ceas, sa nu ne mai temem", spuneau. Si, intr-adevar, in ziua aceea de 23 iunie 2010, deodata, frica le-a disparut; spaima de acei securisti invizibili pe care inca-i mai simteau prin preajma, pandind din codrii nepatrunsi. Si nu le-a mai fost teama nici de propriile lor amintiri, de istoria neagra a acestui sat. In ziua aceea, oamenii din Rachitele s-au nascut pentru a doua oara. Liberi de apasarea trecutului, nu s-au mai temut de nimic.

Fotografii de CALIN ILEA