Mari oameni de cultura romani: Viorel Cosma

"Ce ma ingrozeste e trecerea timpului"

100 de carti intr-o viata

Pe 30 martie, criticul, lexicograful si muzicologul Viorel Cosma a implinit 88 de ani, ocazie cu care i s-a lansat cea de-a 100 carte dedicata muzicii. O existenta in 100 de carti si peste 5000 de articole care marturisesc despre istoria muzicii romanesti in ultimul secol, trait "in direct" de autor. Viorel Cosma a cunoscut personal aproape zece mii de compozitori si interpreti, despre care a scris in lexicoanele lui, este membru al multor societati de muzicologie din Occident, a colaborat la cele mai importante lucrari mondiale de lexicografie si lucreaza in prezent la Marea Enciclopedie a Muzicii Romanesti, o lucrare de o importanta capitala, careia i-a dedicat 50 de ani din cariera. O viata traita discret, in preajma bibliotecii si a cartilor, dedicata aproape in exclusivitate muzicii. Prea putin pretuita de contemporani, performanta lui Viorel Cosma merita aplauzele noastre ale tuturor.

- Domnule Viorel Cosma, cum poate cineva sa scrie 100 de carti? Aveti vreun secret care a stat la baza acestei performante?

- Secretul meu a constat in tenacitate. Am inteles devreme ca, daca o sa-mi pierd noptile prin restaurante, n-o sa fac mare lucru in viata. Ma trezesc in fiecare zi la ora 7, de la 7 la 8 ascult la radio matinalul, ca sa fiu informat. La ora 9 sunt imbracat, spalat, cu micul dejun luat, si ma asez la masa de lucru. La 15.30 iau pranzul, dorm doua ore dupa-amiaza, iar de la 18.30 pana la miezul noptii, stau, din nou, la masa de scris. Daca intr-o zi, intamplator, incalc acest program, deja nu mai sunt odihnit, imi scade randamentul si nu mai pot lucra, asa ca petrec seara citind ziare. Sunt un om foarte perseverent, care a trait mereu cu un program fix de viata.Eu am stiut mereu ce voi face in urmatorii 4-5 ani. Apoi, e important sa nu te implici decat in lucruri in care crezi. Eu nu am scris niciodata nimic la comanda. Spre deosebire de 80% dintre colegii mei, refuz ofertele pe bani, diversele monografii bine platite, pentru a-mi pastra timpul pentru proiectele mele. Eu m-am axat numai pe proiecte mari, am refuzat sa ma cobor la nimicuri, la tot felul de schite monografice sau istorii de institutii. Singurul proiect monografic de care m-am ocupat permanent priveste personalitatea uriasa a lui George Enescu. In rest, am conceput numai lucrari de amploare, de directie.

- E nevoie de renuntari, pentru a respecta programul acesta atat de riguros?

- Bineinteles. E nevoie sa renunti la toate lucrurile inutile. Nu mi-am irosit energia cu bautura si cu femeile. Eu, de exemplu, am renuntat sa merg la concertele de muzica usoara. Mergeam doar foarte rar, cand venea cate o personalitate mare. Mi-am selectat cu mare seriozitate iesirile. Apoi, pierzi mult timp calatorind abuziv in strainatate. Pe vremea lui Ceausescu, fiecare ansamblu care pleca in turneu era insotit de un critic. Plecau criticii cu lunile, n-aveau nici un sistem de lucru. Eu am refuzat sa plec. Cateodata, cand parca trageam sa ies la cate un spectacol mai de mana a doua, sotia mea stia sa ma ia de maneca. Imi spunea: "Nu te duce, Viorele, ca o sa pierzi timpul!".

Casnicia, jumatate din succesul carierei

- Inteleg ca sotia v-a fost un sprijin real. E important echilibrul familial atunci cand te aventurezi intr-un proiect de asemenea amploare?

- Pentru mine, casnicia a insemnat cel putin jumatate din succesul carierei. In primul rand, m-a degrevat de foarte multe griji. Eu n-am gatit, ca alti barbati, n-am facut cumparaturi. Am venit la masa ca la un restaurant cu meniu fix, am lasat-o regina absoluta peste gospodarie, nu m-am opus niciodata deciziilor ei. Eu sunt nepot de preot, ea este fata de preot.Am stiut, de cand am intalnit-o, ca este persoana de care am nevoie, omul meu de echilibru. Am luat-o in permanenta pe sotia mea la concerte, la premierele de teatru, la premierele de opera, la toate primele auditii. Ea a participat la viata mea muzicala in permanenta. Mai mult, ea mi-a dactilografiat majoritatea cronicilor si cartilor, pana acum, in ultimii ani, cand au aparut computerele. Dactilografiind, era si atenta la ceea ce scriam. Uneori, eram mai vehement in verdicte, dar ea ma tempera, spunand: "Viorele, eu nu dactilografiez asta, n-ai dreptate, esti prea dur!". A fost un om de echilibru si, cu timpul, mi-am dat seama ca a avut dreptate.
- Sunteti casatorit de 57 de ani. Lumea muzicienilor este extrem de ofertanta, iti fura usor mintea de la casnicie. Ati avut un ingredient magic, pe care l-ati pus in relatia dvs. de cuplu?
- Nu e vreun mare secret. Daca vrei sa te tina casnicia, trebuie sa ai grija de ea, sa nu ascunzi nimic de celalalt. Sa lipsesti de acasa si apoi sa spui ca ai fost la spectacol, dar de fapt sa mergi la alta femeie, cum faceau foarte multi in vremea mea. Si cum fac foarte multi si acum.Am trecut printr-un moment dificil in casnicie, atunci cand mi s-a reprezentat opereta "Lasati-ma sa cant!", cea mai mare lucrare lirica de gen a secolului trecut. Eu sunt autorul libretului. Pana atunci, nu cunoscusem viata din culisele teatrelor. Habar n-aveam ce viespar de femei era acolo. Aveam 26 de personaje, din care mai mult de jumatate erau femei. Cand ma vedeau, tabarau pe mine si ma sarutau direct, nici n-apucam sa schimb doua vorbe, ar fi facut orice, numai sa le dau cate o replica in plus, in spectacol, sa le dau posibilitatea sa introduca pe cineva in scena. Si cum opereta mea s-a jucat timp de 20 de ani fara intrerupere, am fost la 18 premiere cu compozitorul Gherase Dendrino, am iesit pe scena impreuna cu el de 200 de ori. Ganditi-va, cum s-o fi simtit nevasta mea, stiind ca plec in turneu cu toate solistele si balerinele acelea? Poate in sufletul ei m-a suspectat, a suferit. Dar a fost un om de onoare, niciodata n-a stat sa ma urmareasca, sa-mi faca crize de gelozie. Iar eu nu i-am dat motive. Ba din contra, ca sa le calmez pe toate artistele astea, cu care nu ma puteam pune rau, fiindca imi jucau rolurile, le invitam acasa la noi, alaturi de compozitori si alti interpreti. Sotia mea facea niste mese fabuloase, de 20-30 de persoane, gateste cel mai bine din tot cercul nostru de prieteni, era o gazda minunata, o adorau toti. Si femeile astea vedeau si ele ce am eu acasa si se mai temperau.

- E oare si munca un secret de viata lunga?

- Da, munca te pastreaza viu, alert, energic, cu memorie activa. Iti daruieste o efervescenta perpetua care te face mai tanar spiritual si, un pic, chiar si fizic.

Sublocotenentul si acordeonul

- Sa ne intoarcem putin la muzica, aceasta pasiune extraordinara care v-a ghidat viata. Cand v-ati intalnit cu ea?

- Tatal meu canta la vioara, iar mama la pian si vioara, asa ca s-au gandit destul de devreme sa ma dea si pe mine la Conservatorul Municipal de la Timisoara, sa fac muzica. Fiindca aveam doar 6 ani si jumatate, iar varsta de admitere era de 7 ani, nu m-au primit decat cu dispensa de varsta, de la Rege. Mai tarziu, fiindca tata era ofiter, medic militar, a tinut mult ca eu sa fac Liceul Militar, unde am avut doi profesori de muzica exceptionali, care m-au stimulat enorm.Pe la 12-13 ani, am inceput sa fiu si eu interesat de fete. Cu vioara nu prea puteai merge la ceaiuri, asa ca m-am rugat de tata sa-mi cumpere un acordeon. Si tata mi-a cumparat unul mare, de 120 de basi, la care am invatat repede sa cant si am si intrat in fanfara liceelor militare. Eram sublocotenent, ma intorsesem din razboi, fusesem de patru ori ranit, dar aspiram sa devin muzician. Exact in 1946 am ajuns la Bucuresti si am intrat la Conservator, unde am facut muzica culta.

- Se potriveste eroismul militar cu visul de a deveni muzician? Nu sunt doua lucruri total opuse?

- Pe vremea mea, la Liceul Militar erau cei mai buni profesori si o disciplina exemplara. Tata a avut ideea asta fixa, ca eu as avea nevoie de asa ceva. N-a gresit deloc, am avut multe de castigat de pe urma educatiei primite acolo. Am facut opt ani de liceu militar, doi ani de scoala militara de cavalerie si alti opt am fost ofiter activ. Faceti socoteala: aproape 20 de ani de viata disciplinata, care m-au invatat ce inseamna punctualitatea, tenacitatea, harnicia. Toate astea mi-au servit enorm in cariera.

Chirurgul muzicii clasice romanesti

- Si totusi, ati abandonat visul de a deveni muzician in favoarea acestei longevive cariere de critic si muzicolog. V-au lipsit indrazneala, energia?

- La Conservator am urmat trei sectii in paralel. Am facut compozitie, am facut pedagogie, ca sa devin profesor, dar am facut si dirijat de orchestra, unde i-am avut profesori pe cei mai mari dirijori: Dumitru Botez, George Georgescu, Constantin Silvestri. Oamenii acestia m-au fascinat si, la un moment dat, am vrut sa devin si eu dirijor.Si am si fost, pana la un punct, am dirijat formatii de amatori, iar la un moment dat, am devenit dirijorul uzinei Laminorul, din Bucurestii Noi, care, avand niste fonduri extraordinare, si-a construit o sala de spectacole de 1000 de locuri. Am montat pentru ei o opereta. Incepusem deja sa si scriu, faceam cronica muzicala. Atunci l-am chemat pe prietenul meu, Mircea Basarab, dirijor la Filarmonica George Enescu, fost coleg de Liceu Militar, sa ma vada pe scena si sa-mi spuna sincer daca am sanse sa devin ca el, dirijor de filarmonica, intr-o zi. A venit, m-a vazut si mi-a zis: "Viorele, da-o naibii de bagheta, esti bun, dar nu la nivel de filarmonica, n-ai sa ajungi niciodata la Opera, tine-te de muzicologie!". Asa ca l-am ascultat. Am pus punct dirijatului, si exact la un an, la varsta de 31 de ani, am debutat cu prima carte, despre Ciprian Porumbescu, la centenarul nasterii lui.Am devenit profesor asistent de istoria muzicii la Conservator si profesor la primul liceu de muzica din tara, "Dinu Lipatti". Si tot in perioada urmatoare, am scris libretul pentru "Lasati-ma sa cant!".

- Care din toate aceste indeletniciri v-a fost cea mai draga? Unde v-ati simtit cel mai bine?

- Cel mai drag mi-a fost scrisul. Cand am luat decizia de a ma dedica muzicologiei, am simtit ca am intrat pe un pamant foarte fertil, pe care trebuie sa semeni ca sa poti sa culegi. Si am avut norocul sa fiu martorul unei epoci cu interpreti extrem de valorosi, despre care sa scriu: Nicolae Herlea, David Ohanesian, Octav Enigarescu, Arta Florescu, Angela Gheorghiu. Cum inaintea mea nu se mai facuse mare lucru in muzicologie, eu am fost deschizator de drumuri. Si nici n-am avut un mentor care sa fie alaturi de mine, de la care sa pot invata. Am avut insa un model uman si artistic, pe maestrul Mihail Jora, profesorul de compozitie. Din pacate, a fost exclus din Conservator in 1948 si a trebuit sa iau lectii particulare la el acasa. Nu mi-a luat nici un ban si m-a invatat sa-i urmez acelasi crez. Ceea ce m-a saltat insa si m-a obligat sa tin stacheta sus a fost generatia asta valoroasa, de mari muzicieni, alaturi de care m-am format. Cred ca am avut coloana vertebrala in materie de critica muzicala. Pentru mine, ultima fraza a unui articol trebuia sa cuprinda obligatoriu verdictul. Adesea taiam in carne vie, am fost chirurgul muzicii clasice romanesti: daca omul are o tumora, ea trebuie extirpata cu totul.

Capodopere romanesti de nivel mondial

- Sunteti pesimist sau optimist in ceea ce priveste viitorul muzicii clasice? Credeti ca generatiile mai tinere au devenit impermeabile pentru muzica culta?

- Nu cred ca toata generatia de azi e o generatie pierduta. Muzica simfonica mai are o sansa de a ajunge la public, chiar in gradul de incultura in care ne aflam. Cred ca cei care tin la cultura lor generala au azi la indemana toate mijloacele pentru a-si insusi o cultura muzicala. Exista pe piata cd-uri, dvd-uri, se organizeaza concerte. Si in marea de superficialitate care domneste in Romania, exista inca oameni de calitate, care deschid mai rar televizorul, dar isi cumpara des bilet la spectacol. Gusturile se si formeaza, disponibilitatea pentru muzica clasica se cultiva si ea, pofta nu vine decat mancand. Dar ducandu-te des la concert, ascultand acasa muzica clasica, stand alaturi de oameni care se pricep, punand intrebari, incepi sa intelegi tot mai mult.

- Credeti ca Romania, prin interpretii si compozitorii pe care i-a avut, poate intra in vreo competitie internationala?

- Oh, sigur! Generatia postenesciana, adica de dupa 1955, cand a murit Enescu, a fost generatia cea mai fertila din punct de vedere muzical. N-am mai avut, ce-i drept, un Enescu, dar am avut o pleiada de compozitori de foarte mare valoare: Tiberiu Olah, Anatol Vieru, Stefan Niculescu, Myriam Marbe, Aurel Stroe, Pascal Bentoiu, Dumitru Capoianu, Theodor Grigoriu. O generatie mare, care a dat capodopere de nivel universal.Am avut o scoala muzicala romaneasca recunoscuta peste hotare, despre care s-a vorbit ca despre Scoala lui George Enescu. Desi eram in blocul tarilor din est, eram pe locul 3, dupa rusi si dupa polonezi. Eram inaintea germanilor! Apoi, am avut corul Madrigal, a ramas tot Occidentul cu gura cascata, de valoarea lui! Dirijorul Marin Constantin a pus in repertoriu "Ritual pentru setea pamantului", de Myriam Marbe, o lucrare grea, avangardista, pe care a cantat-o de 400 de ori in strainatate si se aplauda cate 15 minute la final. "Oratoriul de Pasti" si "Oratoriul de Craciun" ale lui Paul Constantinescu sunt cotate la ora actuala la acelasi nivel cu "Oratoriul de Craciun" al lui Bach. Chiar nu avem ce sa ne reprosam, in muzica avem capodopere de nivel mondial.

- Acum care e situatia?

- Azi nu mai avem o asemenea generatie, ci doar 2-3 varfuri. In momentul acesta, la Conservator mai exista doar 2 locuri la compozitie si sunt ani in care nu avem nici un candidat. Pe vremea mea, erau 4 locuri si 16 candidati pentru ele.

- Impliniti 88 de ani, pe care ii onorati cu 100 de carti. Va sperie aceasta cifra?

- Nu ma sperie. Mi se pare ceva normal. E poate ceva fabulos pentru alti colegi de breasla, care n-au reusit sa scrie nici zece carti. Pentru mine e un motiv de bucurie. Mai am material gata, pentru inca 20 de carti, dar nu am bani sa le public. Ce ma ingrozeste e insa trecerea timpului, faptul ca mai am proiecte care nu pot fi finalizate. Trebuie, de pilda, sa finalizez cronologia adnotata a vietii lui George Enescu, o carte fundamentala pentru orice roman, pe care nu o pot face decat eu. Am scris 14 carti despre Enescu si am o informatie enorma, pe care n-o mai are nimeni. De asemenea, am vrut sa scriu o istorie a muzicii romanesti pe intelesul tuturor, ma tem ca nu imi va mai ramane timp. N-am certitudinea ca as mai putea duce marea enciclopedie a muzicii la final (este proiectata pe 15 volume). Un om ajuns la aproape 90 de ani nu mai are forta si timp sa se angajeze intr-un proiect de anvergura. Acum trebuie sa-mi dramuiesc putinele zile care mi-au mai ramas pentru cartile fundamentale, cu care sa putem sta oricand in fata strainatatii.

Fotografii din colectia Viorel Cosma