CETATEA HOTINULUI

- Ctitorita de daci, refacuta de Dragos, Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare, azi sufera de uitare, pe pamant strain -

Razboiul istoriilor scrise

In nuvela "Alexandru Lapusneanul", Costache Negruzzi descrie cetatea Hotinului ca fiind "muta si pustie ca un mormant de uries. Nu se auzea decat murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stancoasele ei coaste, sure si goale, si strigatul monoton a ostasilor, pe lungile lor lance". Aici se retragea sangerosul domnitor pentru a-i urmari pe cei doi boieri ce scapasera de razbunarea sa - Spancioc si Stroici, ascunsi la Camenita. Otravit de doamna Ruxanda, la sfatul celor 2 boieri, "nenorocitul domn se zvarcolea in spasmele agoniei; spume facea la gura; dintii ii scrasneau si ochii sai sangerati se holbasera; o sudoare inghetata, trista, a mortii prevestitoare, iesea ca niste nasturi pe obrazul lui. Dupa un chin de jumatate ceas, in sfarsit, isi dete duhul in mainile calailor sai. Acest fel fu sfarsitul lui Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldaviei".
Desi nu cunoastem in ce masura nuvela romantica a lui Negruzzi corespunde adevarului istoric, cu certitudine ca astfel de drame au fost multe intre peretii vestitei fortarete, probabil cea mai frumoasa dintre toate cetatile romane. Aflata la o rascruce de imperii si de importante drumuri comerciale, Hotinul a trebuit sa faca fata nu doar luptelor cu sabii si tunuri, trecand de la un imperiu la altul, ci a fost si in centrul bataliilor dintre istoriile scrise. Originile orasului Hotin si ale cetatii mai sunt invaluite in mister. Miron Costin, in "Cronica Polona", sugereaza ca cetatea ar fi fost construita de daci, lucru verosimil, daca avem in vedere ca dacii au locuit in Podolia si au avut acolo fortificatii, intre care - Petridava (Kamenet-Podoliskul de astazi), e la doar 17 km de Hotin, si a fost "sora de peste Nistru", timp de secole.O completare a legendei sustine ca localitatea a fost infiintata de Cotiso, un rege dac din secolul III, care a ales locul, a dat numele asezarii si a construit prima cetate. Ucrainenii si rusii sustin o origine slava a denumirii si a cetatii - fie de la "hotiti" - "a pescui", in ucraineana, fie de la prenumele slav Hoten.
Localitatea Hotin este pentru prima data atestata la 22 septembrie 1002. Aici era construita una dintre fortificatiile de lemn ale cneazului Vladimir I, menite sa protejeze frontierele Rusiei Kievene de invaziile mongole. Sapaturile arheologice efectuate in zona au dezvaluit, in apropiere, si zidurile a doua alte cetati mai vechi - una datand din secolele IX-X si alta - din secolele VII-VIII (dupa unele surse chiar secolul V). Aceste descoperiri par sa fie un argument in plus pentru originea dacica a fortificatiei.

De la Iorga citire

Istoria ulterioara devine mult mai confuza. Sursele ucrainene sustin ca intemeietorul Hotinului ar fi cneazul Danilo de Halici, care a construit intre 1250 si 1264 prima cetate de piatra, cu zidurile groase de jumatate de metru, si a sapat un sant adanc de 6 metri in jurul lor. Ulterior, intr-a doua jumatate a secolului XIII, cetatea ar fi fost reconstruita de un voievod moldovean din Onut (langa Cernauti).Polonezii sustin ca viteazul cneaz Cazimir cel Mare (1333-1370) ar fi facut castelul de piatra, la inceputul domniei sale. Totusi, cetatea marelui Cazimir a fost ocupata, incepand cu 1340, de voievodul moldovean Dragos, care a vazut-o si ca piatra de hotar pentru Moldova. In ce-i priveste pe romani, ei au doua variante istorice. Prima spune ca cetatea ar fi fost construita de voievodul moldovean din Onut, in 1325. Cea de-a doua este varianta lui N. Iorga, care sustine ca cetatea cea noua ar fi fost facuta de Alexandru cel Bun ajutat de mesteri trimisi de principele lituanian Vitold. In "Neamul romanesc in Basarabia", Iorga scrie: "Mesteri din Podolia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au facut din piatra bine potrivita si amestecata cu linii de caramida, pentru podoaba, un masiv rotund de zidarie strasnica, ce se ridica drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umfla pe la colturi, tot asa de urias planuite si aduse la indeplinire. In centru se facura incaperi de rugaciune si locuinta, si printre naruiturile de acum, printre multele schimbari care au pierdut astazi mai orice infatisare, ramai uimit cand vezi semnele deosebitoare ale arhitecturii din veacul al XV-lea al Moldovei. Colo sus, pe zidul acela maret, feresti mai mici au ciubuce de piatra sapata, care se taie in unghiuri drepte, si se vede chiar prin sparturi o poarta de sapte - opt arce, in cadrele ei indraznete, care e, desigur, cea mai frumoasa din toate vechile cladiri romanesti. Ea e sfaramata in parte, drumul la dansa s-a rupt, si ar trebui sa te cateri prin bolovanii risipiti, ca s-o vezi mai bine".

Spada lui Stefan pe Nistru

Cert este ca Hotinul a apartinut lui Alexandru cel Bun, care a facut aici constructii importante, dar cetatea a fost pierduta imediat dupa moartea domnitorului, fiind cedata polonezilor. In acea epoca, Hotinul ajunsese un punct strategic de o mare importanta regionala si, din acest motiv, domnitorii moldoveni au incercat in repetate randuri sa-l recucereasca, Petru Aron chiar reusind sa captureze fortareata, dar numai pentru cateva luni. Hotinul a fost si prima tinta a lui Stefan cel Mare, imediat ce a venit la domnie.Fiind foarte bun strateg politic, dar si ganditor pragmatic, Stefan nu putea sa nu vada importanta strategica si economica a unei cetati precum Hotinul. In 1459, dupa un asediu ce a durat doi ani, cetatea a fost recucerita, iar parcalabii voievodului Stefan au infipt spada pe Nistru si au spus raspicat cine sunt stapanii adevarati si naturali ai Hotinului. Orasul a devenit un targ important pentru Moldova, contribuind anual cu 10000 de monede de aur la vistieria tarii. Aici avea loc un mare iarmaroc, la care veneau negustori de pe intreg continentul european. De asemenea, datorita pozitiei favorabile, aici se retrageau adesea boierii rasculati care puteau, in caz de necesitate, sa fuga la vecinii polonezi sau slavi. Dar destinul Hotinului e departe de a se fi implinit. In 1538, Hotinul este cucerit de polonezi, care, de aceasta data, arunca in aer o parte din zid si trei dintre turnuri. Doar trei ani mai tarziu, Petru Rares recucereste cetatea si-i reface zidurile si turnurile, insa peripetiile fortaretei erau abia la inceput. In curand, cetatea este preluata de turci. Otomanii o extind, dar nu pot s-o pastreze nici ei prea mult, iar istoria continua timp de cateva secole, intr-un ping-pong polono-moldo-turco-rus, cetatea fiind partial distrusa si reconstruita in cateva randuri.

Cetatea care plange

E greu de imaginat un alt loc de pe teritoriul Romaniei Mari care sa fi vazut mai multa nedreptate si mai mult sange decat aceasta fortareata de la hotarul nordic, cea mai frumoasa dintre toate. Pricina aceasta, ca la o margine de tara instrainata s-au concentrat atata istorie si legenda, ma face ca ori de cate ori ating pamantul Hotinului, sa pierd legatura cu timpul concret si sa vad alte timpuri imaginare, care nu au incaput nici in hrisoave, nici in letopisetele cronicarilor, nici in amintirile localnicilor. E o traire launtrica, pe care nu o ai in nici o alta parte a imparatiei lui Decebal.
Din orice parte te-ai apropia, cetatea te copleseste. Eleganta exterioara si eclectismul istoric se regasesc si in interior, unde se amesteca straturi arhitectonice din diverse epoci si culturi. Pentru un istoric sau istoric al artei, putine constructii ar putea fi mai graitoare si pline de simboluri precum aceasta - de la ornamentele zidurilor si meterezelor, pictura din paraclis datand din vremea lui Petru Rares, si pana la detaliile portilor, usilor, ferestrelor, formelor in lemn, fiecare pastrand cate ceva de la temporarul carmuitor. Insa cel mai mare mister al fortaretei este, probabil, pata de pe zidul arcuit, care ar parea sa sugereze ca cetatea instrainata plange. O legenda spune ca aceasta provine din lacrimile ostasilor moldoveni ce au luptat impotriva otomanilor si care au fost macelariti in interiorul fortaretei. O alta, asemanatoare cu legenda Mesterului Manole, vorbeste despre plansul unei moldovence zidite de vie, de turci, in peretele cetatii. Hotinul este o fila de aur smulsa dintr-un vechi hrisov domnesc, peste care strainii incearca sa puna un sigiliu fals. Chiar daca vorba romaneasca a devenit o raritate, intr-un oras care si-a pierdut buletinul de identitate, e destul sa urci pe crenelurile cetatii, sa vezi Nistrul maret, sa privesti la pietrele care mai pastreaza sangele si vointa de libertate a parcalabilor moldoveni, pentru ca sa simti ca, oricat ar fi oamenii sub "vremi", vine o zi care aduce lumina, adevar si dreptate, acolo unde a disparut si ultima speranta. Altfel, de ce, de fiecare data cand vad cetatea, cu al sau zid arcuit si ornamente din caramida rosie, ma incearca un sentiment de intimitate, de acasa? Cetatea nu ne-a uitat. Hotinul ne recunoaste. Este al nostru pe veci.

Fotografiile autorului