Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu

- Iulia Hasdeu a visat sa se marite cu printul Ferdinand, viitorul rege al Romaniei. Nu stim cand a mijit acest gand, dar el strabate ca un fir rosu insemnarile intime ale tinerei poete, disparuta atat de prematur si dramatic. Ucise la varste la fel de fragede, alte doua adolescente celebre au tinut jurnale pline de iluminari mistice -

Cronica Reginei Iulia

Am descoperit, la Arhivele Statului din Bucuresti, insemnari jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau si mai sunt inca o noutate. Le-am numit "jurnalul de regina".
Recent s-a publicat Jurnalul "mirean", nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, editie ingrijita de Crina Decusara-Bocsan. Acest volum nu include paginile "princiare" despre care vorbesc aici. Nu stiu daca vreun cercetator le-a remarcat pana azi. Asadar, le semnalez spre cercetare.
Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tainuit: pulverizat in multe si diferite caiete, scris intre temele de clasa, intre conspecte sau in margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie sa-l culegi din locuri neasteptate, din maculatoare de scoala sau din manuscrisele poetei.
In buna parte, acest jurnal este fictiune personalizata. Autoarea noteaza pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viata sa "princiara", care va urma. Este imaginatie, este delir de filiatie, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.

Pacea de 100 de ani a Romaniei

Iulia Hasdeu scrie deci, anticipand, dar folosind verbele la timpul trecut, ca si cum lucrurile ar fi reale si intamplate: ca s-a maritat cu printul Ferdinand, ca acesta a fost intronat rege al Romaniei si ea a devenit regina Romaniei. Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia si la Suceava. Prin urmasi, prin casatoriile acestora, Iulia ajunge sa se inrudeasca treptat cu mari familii incoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amanuntita a primirilor ei la palat si cronica apoteozei ei literare.
In Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace si prosperitate, nu sunt nici razboaie balcanice, nici razboaie mondiale, nici rascoale, evident, nici dictaturile stiute numai de noi. Ci numai bunastare si cultura, diplomatie eleganta si concerte simfonice. Si tot asa, pana in 1971.
In fine, undeva ea a notat, in limba franceza:
"Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineata, la 101 ani, 6 luni si 6 zile...".
Intamplarea surprinzatoare facea ca eu descopeream aceasta pagina tainica de jurnal, exact pe 21 mai 1971, spre amiaza. Am fost cutremurat de aceasta coincidenta perfecta, de parca Iulia Hasdeu mi se adresase mie, cu o precizie uimitoare. Pe vremea aceea, eram june lector universitar si studiam fondul Hasdeu, elaborand o monografie. Pe care n-am mai terminat-o niciodata. Notita aceasta ultima, despre faptul ca va trai 101 ani, a fost scrisa, probabil, la 1888, cand boala poetei se agrava si, peste putin, ea avea sa moara. Murea la 19 ani si isi facea planuri minutioase, regesti si literare, pentru 100 de ani. Contracarand fictiunea vietii prin realul textului.
Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data "prescrisa" de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:
"Muritorii sunt nemuritori, unul traind moartea altuia si sfarsind viata celuilalt".

Finalul mioritic

Revin acum la Jurnalul nefictiv. O ultima nota din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresata mamei sale. Iulia ii spune ca ea pleaca intr-un loc tainuit, ca sa fie autonoma si sa se realizeze in glorie. Textul este in franceza, si in traducere suna asa: "Maica, eu va parasesc pentru totdeauna. N-o sa va mai vad. Sub un nume necunoscut, imi voi dobandi existenta. Voi ajunge, fara ajutorul nimanui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o".
Transformarea simbolica a mortii in realizare fericita aminteste si de "Miorita", si de maharismele hristice. Daca vom tine cont de faptul ca ea nu cunostea bine balada "Miorita", care inca nu avea popularitatea de azi, vom intelege ca intr-insa vorbea un arhetip al mantuirii la care au acces predestinatii.

Jurnalul de "tarina" al Mariei Baskirteva

In octombrie 1884, cand murea de ftizie pictorita si scriitoarea Maria Baskirteva (in franceza, ea a semnat Marie Bashkirtseff), Iulia Hasdeu avea 15 ani. Iulia a mers la inmormantarea Mariei, la Paris. A fost impresionata de sfarsitul timpuriu al pictoritei, care se stingea la 24 de ani.
Maria Baskirteva a lasat mosteniri artistice insemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal in doua volume: romanul unei vieti. Povestea unei rusoaice transplantate in Franta. Un jurnal plin de viata, de lume ruseasca si franceza, dar si cu introspectii, cu simtul tragicului, care da profunzime paginilor. Si cu nadejdea romantica a supravietuirii prin geniu.
Un fapt uimitor, in analogie cu reveriile Iuliei: si Maria Baskirteva isi viseaza un viitor imperial, prin mariaj cu tarul. Intai isi viseaza realizarea artistica, prin pictura si sculptura. Apoi isi prevede ca va excela ca interpreta la harfa. Va electriza masele prin vorbire.
In fine, ea a notat:
"Imparatul Rusiei se va casatori cu mine ca sa se mentina pe tron". Dar Maria Baskirteva se trezeste din visare si zice: "Si totusi, voi sfarsi intr-un sicriu. Si nici macar n-am cunoscut dragostea!". Si mereu, pana in ultima clipa, are nadejde si credinta. Ultimul ei tablou, Mironositele la Mormantul Domnului, a fost plasat in cripta ei, neterminat.

Jurnalul de neant al Katherinei Mansfield

In 1888, la o luna de zile dupa moartea Iuliei Hasdeu, se nastea, in Noua Zeelanda, Katherine Mansfield. Sunt paralelisme de destin intre Katherine si artistele evocate mai sus. Katherine este, si ea, o exilata, o fiinta "smulsa din solul natal" (cum suna un vers al Iuliei). Katherine paraseste Noua Zeelanda la 13 ani, vine in Europa, la rudele tatalui originar din Franta. Are o evolutie scriitoriceasca remarcabila, discret-elitista. Scrie proza si articole de revista literara. Se imbolnaveste de plamani. Moare in Franta, in apropiere de Paris, la Institutul-manastire al lui Gurdjieff. A lasat cateva volume de proza si un Jurnal sclipitor - unul din cele mai bune din cate s-au scris. In perioada cat am locuit in Wellington (Noua Zeelanda), mergeam adesea la casa in care s-a nascut Katherine Mansfield, pe Karori Road, un loc tare frumos. Treceam si pe la scoala unde a facut clasele primare. Cand eram nostalgic, cand ma simteam izolat in acel colt de Polinezia, mergeam pe taramul Katherinei Mansfield. O percep ca pe o ruda, nici nu simt ca ne separa un secol. M-a apropiat de ea un destin al drumetului intre Europa si Antipozi. Ca si ea, am facut de doua ori acest drum, ca un pelerinaj la taina nuntii. Parca am fi contemporani, parca am fi liberi de tot. Intre Bucovina si Noua Zeelanda, distantele sunt astazi la fel de mari ca atunci: la 1900, ea facea 30 de zile cu vaporul, la 2000, eu faceam 30 de ore de zbor cu avionul.
Cum viseaza Katherine Mansfield?
Ea viseaza ca dezradacinatii care pribegesc cu soarele natal in suflet. Cu cat e mai aproape de moarte, cu atat se viseaza mai des in Noua Zeelanda. Dar ea traieste maritor si vede maritor. Cu cat este mai aproape de neant, acest suflu maritor se extinde pana la dimensiuni metafizice. Zice: "Incep sa retraiesc scene... halucinante: miraculos de vii. Ma intorc pe partea dreapta si-mi duc mana stanga la frunte de parca m-as inchina. Pozitia asta se pare ca imi declanseaza viziunile".
Are uneori strafulgerari in fata carora tot ce-a scris sau citit ii apare mic, zadarnic, neinsemnat. Cunoaste "secunda care rezuma viata intreaga a sufletului". Mai pretioasa decat scrisul. Descopera ca sinceritatea este un gen de iluminare, o experienta mistica feminina. "Si numai cand m-a secerat boala, mi s-a daruit acest - cum sa-i spunem? - premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat".
Traieste si experienta iesirii din corp, "zvarlita afara din viata". Dupa o astfel de traire a iesirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutatie: ii dispare spaima de moarte.
Mai notez aceste randuri din pragul trecerii: "Ce-i viata mea?... Multumesc Domnului ca mi-a daruit scrisul... Doresc sa fiu ceea ce sunt in stare sa devin... un copil al soarelui... Cu totii ne temem cand suntem in sala de asteptare, totusi trebuie sa trecem dincolo. Undeva, adanc in mine, ma simt fericita. Totul e bine."

Un premiu de consolare de la Dumnezeu

Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca si in continuitate. Vieti paralele, pe alocuri convergente. Privesc si portretele celor trei artiste, chipul lor vazut. Toate trei bretonate, cu fata ovala, cu trasaturi asemanatoare: mi se par rude, surori. Inrudite si prin energia launtrica, si prin experienta vecinatatii neantului. Compensand fiecare prin vis maritor, prin perceptie arzator maritoare - mai mare decat realul - scurtimea vietii. Primind, ele, acest "premiu de consolare" al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa in care "toate sunt mult mai reale, mult mai bogate" decat in realitatea vazuta si pamanteana.