- CARGO - una dintre cele mai mari si mai iubite formatii romanesti de rock, din 1985 incoace. Reeditate astazi pe discuri sau ascultate in concerte, melodiile voastre ne sageteaza sufletul ca in urma cu 20 de ani. Cum se explica magia pe care o revarsati de atata vreme asupra noastra?
- Incercam sa cantam asa cum traim. Rock-ul nu e numai un gen muzical, pentru noi este o atitudine. Cred ca asta e marele secret: sa canti asa cum traiesti si sa traiesti asa cum canti. Viata in sine e un spectacol, cu toate emotiile bune si rele pe care ni le scoate in cale. Iar muzica e un alt limbaj. Nu e usor sa-ti pui in versuri trairile. Sigur, te si cenzurezi, atunci cand iti dezvalui anumite culori ale sufletului, dar ele se vad atunci cand canti. Mi s-a intamplat sa mi se reproseze ca vreo piesa e prea dulceaga..., dar nu gasesc nimic rau in asta. Si noi suntem oameni. Sigur, ca fan infocat ai tendinta sa idolatrizezi artistii preferati, dar asta nu inseamna ca artistul are o viata "in ceruri" si spectatorul e un muritor de rand. Si eu merg la piata si-mi cumpar painea cea de toate zilele... Nu as vrea sa se inteleaga gresit ce spun. Ideea de mare vedeta este ca o masca asumata, dar dincolo de ea, trairile, emotiile mele sunt cat se poate de autentice.
- Se spune ca medaliile de aur se impart, in muzica, numai la Bucuresti. Cu toate astea, voi n-ati parasit Timisoara. Ati dovedit ca se poate face muzica de calitate si in provincie.
- E si adevar si neadevar in ideea asta. Noi nu cantam pentru glorie si "medalii". Sigur, toate casele de discuri sunt in Bucuresti, evenimentele cele mai mari se controleaza din Bucuresti, dar asta nu inseamna ca daca noi suntem la o distanta de aproape 600 de kilometri nu tinem legatura. Casa noastra de discuri, agentiile de impresariat si concerte cu care lucram sunt din Bucuresti, dar nu am vrut sa ne mutam acolo din mai multe motive.
Timisoara, inima mea...
- Presimt ca vei lauda Timisoara...
- Intr-adevar, Timisoara este unul dintre cele mai frumoase orase din lume. Are o istorie si un spirit care nu se pot inlocui de pe o zi pe alta. Daca am fi plecat ar fi insemnat sa ne stramutam si mentalitatea, si tocmai asta, mentalitatea oamenilor, civilitatea este un punct forte al locului. De Timisoara ne leaga amintiri, familia, prietenii, o casa, o gospodarie... Eu mi-am creat aici un nucleu. Nu trebuie neaparat sa cutreier orasul sau sa bat cluburile de noapte, sa fiu prezent la tot soiul de evenimente mondene. Asta nu inseamna ca sunt un tip ursuz sau inchis in mine, dar am hobby-urile mele. Am o curte mare, in care pot sa-mi tin masinile, motoarele, am un garaj in care mai "mesteresc" cate ceva, am sute de copacei exotici, am multe animale, caini, o iguana, gaini de rasa, pauni, fazani. Si mai exista si alte aspecte. In momentul in care te muti intr-un loc in care fiecare poate sa ridice capacul de la ciorba ta si sa sufle in ea, nu cred ca mai poti fi atat de concentrat ca sa scoti niste materiale valoroase.
- Lumea priveste spre Timisoara ca spre o zona de exceptie, care, scapata din mizeria romaneasca, si-a intins aripile si zboara spre occident. E doar mit sau e un adevar?
- Oh, ce mi-ar placea sa fie asa... Sigur, aerul occidental pe care-l avea Timisoara inainte de '89 nu se poate contesta. La o distanta de 50, 100 de kilometri, exista cele doua granite, care erau o mana cereasca pentru noi in comunism. Intrau prin ele si muzica occidentala, si moda si asa mai departe. Desi vorbim tot de doua tari est-europene, si Iugoslavia, cum se numea inainte, si Ungaria, au avut un cuvant de spus in muzica. Jugo-rock era un gen de rock cu influente balcanice, foarte solid ancorat, la fel cum rock-ul maghiar batea toata Europa inca de la vremea aceea. Imi amintesc trupa Omega din Ungaria, de la care a cumparat piese si celebra formatie Scorpions. Acum, orasul nu mai e locuit numai de timisoreni vechi, pentru ca la pomul laudat s-a venit cu sacul. Foarte multi au luat trenul spre Timisoara si nu s-au mai intors de unde au plecat. S-a stricat putin atmosfera, s-a dus educatia pe care am primit-o de la parintii sau bunicii nostri. N-ai sa mai gasesti asa de usor timisoreni care sa vorbeasca fluent cele trei limbi (maghiara, germana, sarba) cu care te intalneai in aproape fiecare casa. Nu mai e chiar acelasi spirit nobil de altadata, dar, in virtutea patriotismului local cu care imi place sa ma mandresc, continuu sa am pentru Timisoara aceleasi sentimente bune.
Romania, la stop
- Cum se vede Romania din Timisoara? In turneele voastre facute la pasul trenului sau al masinii, ai altfel de acces la oameni decat prin intermediul televizorului. Cum simtiti voi Romania? Mai are tarisoara noastra vreo sansa, sau nu?
- Intr-adevar, ne miscam foarte mult. Ce observam cand venim acasa din Bucuresti e diferenta de tempo. Aici, in Banat, tempo-ul este mai slab fata de zona de sud-est, unde lucrurile se petrec intr-un ritm mult mai alert. E la fel ca in trafic, la stop, unde banatenii, ca si ardelenii, demareaza mai greu. (Rade). In schimb, oamenii astia lenti sunt mai calzi si au un specific cu care noi ne-am obisnuit. Ce am observat asa, din masina, e ca lumea isi vede de treaba, se gospodareste.
Cargo = 25 de ani de casatorie
- Problemele industriei muzicale romanesti, dificultatile tehnice de care va loviti ca artisti va afecteaza performanta si relatia cu publicul?
- Un artist, daca nu trebuie sa se loveasca de tot felul de treburi care nu tin de el, daca este in apele lui, comunica altfel cu publicul. Sigur, publicul n-are nici o vina pentru lucrurile care nu merg, nu poti sa-l dezamagesti, pentru ca prin el traiesti. Daca el a platit bilet sa te vada in concert, poate nu-l intereseaza nici ca tu patesti un eveniment trist in familie si, de fapt, ai sufletul strans. Cum am patit cand a murit mama. Am aruncat ultima lopata de pamant pe sicriu si m-am dus sa cant pe stadion. Asta n-o spun ca sa impresionez, ci ca sa subliniez cat de greu poate fi uneori sa dai totul pe scena in semn de respect pentru public. Oamenii nu sunt intotdeauna toleranti si, oricum, e mult mai usor sa critici decat sa lauzi. Publicul timisorean e usor mai rece decat in alte parti si este extrem de exigent, dar ce observ cu imensa bucurie, la concerte sunt oameni de toate varstele, parinti si copii, care vin si ne canta piesele cap-coada, stiu versurile pe de rost. Cred ca orice formatie de pe planeta si-ar dori sa le fie atat de cunoscute piesele, cantate, memorate cu virgule cu tot.
- Cum arata viata trupei Cargo? Pe unde ati mai fost, pe unde cantati?
- E greu de spus, pentru ca avem foarte multe angajamente, si le retin doar pe cele mai recente. Culmea este ca, desi se spune ca ianuarie, februarie sunt luni slabe, in care mai toate trupele stau pe tusa, noi am avut concerte, din care ultimul, pe 12 februarie, la Music Hall in Bucuresti, si urmeaza alte cateva spectacole in martie. In general, cand lucrurile au mers bine pentru noi toti, trupa Cargo n-a dus lipsa de angajamente. Anul 2009 abia am asteptat sa treaca, pentru ca a fost un an cu probleme de sanatate pentru mine. Am avut o paralizie pe care n-am facut-o publica, pana cand nu m-am vindecat. Dar a trecut si anul, si necazul. In general, prin simbolistica trecerii anilor iti doresti sa se innoiasca lucrurile, sa se schimbe, sa fie mai bine. La inceputul acestui an, chiar din prima zi, am facut o schimbare in trupa: avem basist nou. Lui Alin Achim i-a luat locul Mirel Cumpanas. La noi, postul asta de basist a fost intotdeauna unul controversat, nu stiu de ce. Petrecem mult timp impreuna, poate mai mult decat cu familiile, si dupa 25 de ani de "casatorie", nu cu o persoana, ci cu sase, inevitabil apar divergente. Si atunci, e mai bine sa mearga fiecare pe drumul lui.
- Anul asta primavara intarzie si asta ne irita pe toti. Tu cum te simti sufleteste, la trecerea dintre anotimpuri?
- Abia astept sa treaca iarna. Mie imi plac primavara si toamna. Nu sunt deloc prieten cu frigul, si-apoi platesc mult incalzirea. (Rade). Nu-mi place nici cand e foarte cald, dar parca e mai usor de suportat, mai ales din buzunar. Si mai e un motiv pentru care astept cu nerabdare vremea buna: mi-am luat o motocicleta noua. Chiar cand m-ai sunat, am terminat pregatirea ei; o duc maine la omologat si abia astept sa ies cu ea.
- Recent "Formula AS" a demarat o ancheta despre lupta cu uratul. Cum sa facem sa scapam de vulgaritatea si kitsch-ul care ne inconjoara, de pervertirea valorilor? Ai vreun leac?
- Cata vreme e frig - cant, compun, ma bucur de animale, ma ocup de motociclete... Am si un atelier de luterie, in care lucrez cu un coleg. Am si o colectie mare de chitari. Reparam, perfectionam instrumente, si pentru alti muzicieni, care n-au reusit sa si le faca sa sune asa cum isi doresc. Mai am si o "gasca" de blues - Adi Barar Band, cu care mai cant cateodata in cluburi. E foarte placut. Cantam piese vechi, celebre, chiar din anii '50. E un fel de joaca frumoasa. Spre bucuria noastra, se aduna foarte multa lume, mai multa decat la concertele altor trupe profesioniste de gen. Probabil ca oamenii vin sa ma vada intr-o alta ipostaza. Leac cu puteri universale anti-urat nu am, dar am un magnet, stii? Si cu magnetul asta ademenesc numai optimistii.
CARTE DE VIZITA
Trupa CARGO: Adrian Barar (chitara) - liderul si fondatorul trupei, Adi Igrisan (voce, chitara), Tavi Pilan (baterie), Cristian Pup (clape), Mirel Cumpanas (chitara bas)
- Albume: "Povestiri din gara" (1992), "Destin" (1995), "Ziua vrajitoarelor" (1997), "Colinde" (2000), "Spiritus Sanctus" (2004), "XXII" (2007).
- Single-uri: "1989", "Brigadierii", "Buletin de stiri", "Doi prieteni/ Ana, Batacanda", "Steaua & Urare", "Cantecul Pastelui", "Baga-ti mintile-n cap", "Mama", "Daca ploaia s-ar opri", "Nu pot trai fara tine, ca o stea".
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
