LUMINATIA - In Ardeal, la intalnirea cu mortii

* In Ardeal, pe 1 noiembrie, in seara de Luminatie, fiecare mormant devine un mic altar al luminii. Invelite in aura tremuranda a candelelor, crucile par niste porti spre lumea de dincolo. Rugaciuni soptite se inalta spre Cer, pentru sufletele celor morti, in vreme ce in lacrimi ard mii de lumanari. O sarbatoare pioasa, care, de sute de ani, inseamna refuz al uitarii *

Katy Neni

Sa tot fie 80 de ani de cand a calcat prima data, impreuna cu Erji, in cimitir, de Luminatie. Erau doua copile mici si frumoase, imbracate in rochii albastre cu picatele albe si gulere dantelate. Era cald ca vara, desi era 1 noiembrie. Le-a dus tatal lor, "Fie iertat!", la mormantul bunicului. "Am pus flori, am aprins lumanari, am zis un "Tatal nostru", cum e la noi, in maghiara, si dupa aia tata ne-o dus si ne-o luat turta dulce insirata pe ata, de la intrarea in cimitir. Erau tarabe cu turta dulce, de fiecare Luminatie, asa e obiceiul. Turta noastra era insirata ca niste margele mari, galbene si rosii, pe dupa gat, de nu stiam daca sa le mancam, ca ne era pofta, or daca sa le lasam la gat, ca erau asa frumoase...", isi aminteste Katy Neni. Reazama carja de zidul vechi al criptei baronului Banffy si scoate o batista cu broderii, sa-si stearga ochii.
Pana anul trecut, Katy si Erji veneau negresit impreuna, in Cimitirul Central din Cluj. Doua doamne distinse, pe care nimeni nu le vazuse niciodata grabindu-se, cu doua coroane mari de flori facute la comanda, din timp, si doua carje inalte, din lemn nobil, sa le fie sprijin pana sus, pe coama dealului, la mormintele celor dragi. Dar scumpa de Erji s-a stins in primavara, si-acum Katy Neni urca singura, oftand apasat la fiecare pas. Are 87 de ani, toate rudele i s-au dus, doar pe Erji o mai avea, sora ei geamana. Tine in maini un buchet frumos de crizanteme albe, si cele doua coroane mari, tocmite de-o saptamana, de la o florareasa batrana, din piata. Isi mai trage putin sufletul, apoi ia la piept buchetul alb si urca mai departe, lasand in urma, sub soarele cald ce razbeste printre pomii inalti, o umbra nefiresc de lunga; umbra unui dor de necuprins.

Sarbatoarea soaptelor

In Cimitirul Central din Cluj, romani, unguri, evrei si nemti isi duc laolalta, in tihna, somnul de veci. Mari genii, care au incarcat de glorie capitala culturala a Ardealului, dar si oameni simpli, fara distinctii si functii insirate inaintea numelor de familie gravate in marmura. Luminatia intareste, an de an, acest firesc al locului. O sarbatoare venita dintr-o veche traditie catolica, pe care romanii ardeleni, ortodocsi si greco-catolici, au adoptat-o si ei, dupa 1800, mai intai in marile orase, apoi, cu timpul, in numeroase sate. Traditia spune ca de Luminatie, o parte din sufletele celor morti, care nu au fost nici sfinti, dar nici damnati, ajung in Purgatoriu, unde se curata de pacate, ca apoi sa aiba acces in Rai. Romanii au gasit in traditia aceasta prilejul unui drum smerit la mormintele celor dragi si-al unor rugaciuni inchinate Cerului, pentru sufletele celor trecuti la Domnul.
Cu o saptamana inainte de noaptea de 1 spre 2 noiembrie, noaptea de Luminatie, orasele ardelene intra deja intr-o stare speciala. Rauri de lumini curg spre cimitire, iar farmecul nostalgic al toamnei devine sinonim cu piosenia. Cum treci pe poarta principala a Cimitirului Central din Cluj, dinspre strada Avram Iancu, dupa agitatia vanzatorilor de flori si de lumanari, intri pe un taram al soaptelor. Greblele si maturile ingana, din cand in cand, rugaciunile stinse ale batranilor asezati pe bancutele din dreptul criptelor. Zeci de familii robotesc de zor, cu doua zile inainte de Luminatie. Se rescriu numele sterse de pe cruci, de lacrimile de roua ale diminetilor, iar vazele mari de piatra se umplu cu flori luminoase, ca-n zilele de praznic.

Istoria Clujului, cruce cu cruce

Cimitirul din Cluj e un labirint al memoriei. Istoria iti iese in cale la tot pasul. Jos, la intrare, si-apoi in sus, cum urci usor, pe dreapta aleii principale, sunt criptele impozante ale marilor familii nobiliare ale Ardealului. Dincolo de lacatele grele de la usi n-a mai intrat nimeni, de ani de zile. O iedera atoasa s-a instapanit peste poleiala de inceput de secol XIX. Rar vezi cate o candela incalzind sufletele celor care, odinioara, priveau Clujul, de la inaltimea frumoaselor balcoane ale palatelor aristocratice, din interiorul fostei cetati. Familiile grofilor de altadata s-au imprastiat care pe unde, si doar blazoanele daltuite in piatra, ca niste flori uriase, sunt in ton cu aerul Luminatiei.
Impozant ca un mausoleu, locul de veci al marelui savant transilvanean Brassai Samuel (1800-1897) iti ia ochii de stralucire, in noaptea de ajun a Luminatiei. Brassai e una dintre marile figuri stiintifice clujene, un liceu ii poarta numele in oras si multi absolventi care se lauda cu renumele scolii in care au invatat trec, in drum spre mormintele celor dragi, sa aprinda o candela pentru batranul profesor, care a luminat veacul al XIX-lea prin eruditia si longevitatea sa.
La doi pasi, contrastand cu cripta profesorului Brassai, e mormantul modest al familiei Racovita. Un medalion cu chipul marelui savant da greutate locului in care se odihneste cel pe crucea caruia sta scris simplu - nici n-ar fi acceptat altfel fostul rector al Universitatii din Cluj - "prof. Emil Racovita".E plin de flori si de lumanari, un aranjament care arata dragostea clujenilor pentru savantul care a lasat confortul mediteranean al Frantei, pentru ceata sacaitoare, de noiembrie, a orasului de pe Somes. Poetul Ion Agarbiceanu, fostul mare profesor Iuliu Hatieganu, Constantin si Hadrian Daicoviciu, Laszlo Kovary, Gheorghe Dima, Apaczai Csere Ianos - jumatate din istoria Clujului cultural se gaseste in cimitirul infiintat dupa epidemia de ciuma din 1585. Eroii de razboi si victimele Revolutiei din 1989 au mormintele in varful dealului, aproape de iesirea spre oras. Intre grandoarea culturala a mormintelor dinspre Centru si aura de eroism a celor dinspre Cartierul Zorilor, mii de destine anonime sunt jelite an de an, de Luminatie.

Un inger: 1980-2005

"Punem pe mijloc o cruce mare, din lumanarele, iar in jur, roata, flori", ii explica o tanara fratelui care tocmai a terminat de curatat bordura de beton a mormantului bunicilor. Cand totul va fi gata, vor face poze, sa le trimita parintilor care sunt plecati la munca in Italia. De doi ani, de cand s-au dus in strainatate, n-au mai trecut pe la morminte "Ne-au spus ca nu cumva sa nu venim, sa aranjam un pic de Luminatie", zambeste liceanul, in timp ce cauta lumanarelele intr-o plasa.
Sunt destine pe care nici cartile de literatura, nici cele de istorie nu le incap intre paginile lor. Chiar la intrarea in cimitir, un Hristos bland consoleaza o tanara sotie impietrita de durere, intr-o statuie ingenuncheata la capataiul celui pe care l-a iubit, cu flori proaspete in mainile rugatoare. Tristete daltuita in piatra. Ochii spun singuri o poveste peste care zeci de primaveri au trecut fara a o insenina. Tot ochii sunt cei care vorbesc despre o iubire fara nume si fara varsta. O iubire prinsa - blit! - intr-o fotografie de epoca, invelita in sepia melancoliei, in care un barbat si-o femeie zambesc ca pe afisul unui film american. Piatra funerara e acum intr-o rana, o maturica roasa de vreme e detaliul ultimei Luminatii, uitata acolo candva, demult, de cineva care s-a rugat la mormantul celor doi indragostiti. Nici numele, nici anii sculptati in piatra nu se mai vad. Doar ochii aceia privind departe, a speranta si a dragoste, dincolo de necazuri si dincolo de moarte.
In spatele pietrei fara nume, un inger de marmura alba vegheaza somnul unei tinere de o frumusete ireala, careia i-a imprumutat intru eternitate seninatatea. Nu exista om care sa treaca pe alee si sa nu se opreasca un minut la mormantul Simonei. "Tot ce am avut mi-a fost luat, dar tot ce am dat va fi pururi al meu", le spune Simona trecatorilor, cu litere de tipar, sub o cruce de o gratie dumnezeiasca. Deasupra crucii, un mic detaliu te face sa lacrimezi: 1980-2005.

Memorialul durerii

Pasii te duc greu, in sus, pe deal. Maria Domsa iese impiedicat dintre morminte, intr-una dintre alei. E tulburata, se vede asta in ochii dilatati nefiresc de lentilele ochelarilor, groase de-un deget. A facut ordine la mormantul parintilor - "Acolo m-oi duce si eu cand mi-a veni ceasul" - si acum nici nu mai stie incotro sa o ia.Trece si pune o lumanare la mormantul familiei Daicoviciu, apoi cauta din priviri crucea profesorului Adrian Marino. "Doamna Marino, care mi-e prietena de ani de zile, se simte rau, i-am promis sa trec eu sa vad de mormantul profesorului", povesteste doamna Maria. La 85 de ani, e de o vivacitate iesita din comun. A fost montagnarda in tinerete, o cam dor picioarele, dar chiar si asa, vechii adidasi de Clujana pe care ii poarta nu au deloc stare. "Dupa mormantul profesorului, mergem si pe la mormantul fratelui meu, saracutul de el", imi spune si ma ia de brat, printre randurile de cruci albe.
Doamna Maria duce in suflet povara unei mari suferinte, pe care fiecare Luminatie i-o retrezeste, an dupa an. Student fiind, Beniamin, fratele ei, a fost arestat de comunisti dupa revenirea din refugiul de la Sibiu. Au venit intr-o noapte si l-au ridicat, alaturi de toti prietenii lui din facultate. Smulge cu indarjire buruienile de pe mormantul reavan, iar amintirile ies precum radacinile ingreunate de glie. Toata tineretea si-a petrecut-o Beni in inchisoare. Pitesti, Canal, Valea Neagra, Lugoj... Se uita spre crucea simpla, de metal, de fiecare data cand ii pomeneste numele.

"Nu avem voie sa-i uitam!"

In 7 ani, l-a vazut la fata un sfert de ceas. La Pitesti, a stat doua zile intr-un sant, langa gardul inchisorii, ca sa-i poata vorbi 10 minute. Alte dati, au chemat-o la vorbitor, dar pe cand ajungea acolo, se contramanda intalnirea cu detinutul. Dupa inchisoare, pentru Beniamin Domsa au urmat ani si ani de sanatoriu, pana cand ranile detentiei s-au inchis. Dar rana Mariei, toti anii aceia fara vorbitor, carora, din 2002, de cand a murit Beni, li s-au mai adaugat altii 8, nu s-a inchis nici pana in ziua de azi. Luminatia e, de fapt, pentru ea, un fel de vorbitor intarziat. Aprinde cateva lumanari, zice o rugaciune, apoi se apropie din nou de cruce si ii sopteste cuvinte numai de ei doi stiute. Minute in sir...
"Trebuie sa le vorbim. Daca ei, saracii, ne asculta de acolo de unde sunt? Cum sa nu vorbim cu ei?", imi spune batranica in pantaloni verzi si adidasi Clujana. Isi strange punguta cu lumanarele si ziare - tine toate ziarele locale cu anunturi de deces, asa afla daca, "Doamne fereste!", ii moare vreo prietena veche - si o ia spre cimitirul din cartierul Manastur. Are si acolo niste rude si trebuie musai sa treaca sa zica o rugaciune. "Luminatia, de-aia am imprumutat-o si noi, romanii: pentru ca pe oamenii astia dragi ai nostri nu avem voie sa-i uitam! Nu avem voie sa-i uitam!", spune, si-apoi pleaca, uitandu-se lung in urma, la crucea fratelui ei. Beniamin Domsa, 1926-2002.

Fotografiile autorului