Pe urmele celtilor, la Sapanta - Drumul lung catre Cimitirul vesel

Sambata

Imediat dupa incheierea slujbei de seara, dinspre biserica din Sapanta porneste, prin multime, un firicel luminos si melodios: femeile in costume traditionale duc cate o lumanare in maini si canta: "Fiii lacrimilor tale". De pe o alta aleiuta a cimitirului, in intuneric, se indreapta spre scena tinerii si elegantii instrumentisti ai Filarmonicii din Sibiu. O fata se intoarce spre ceilalti si sopteste cu mana la piept: "Vai, cat e de frumos!". Scena, simpla, construita cu gust, din lemn si panza, este deja plina de muzicieni, torte lumineaza de jur imprejur, scotand in evidenta albastrul crucilor, fiecare cu cate un desen si un sir de versuri pe ea. Un concert pe o scena amplasata intr-un cimitir pare o idee cel putin bizara, dar Cimitirul vesel din Sapanta este cu totul special, probabil unic in lume. Muzica incepe lin si satenii recunosc imediat versurile cantate de corul barbatesc al Facultatii de Teologie "Andrei Saguna" din Sibiu: "De cu tanar copilas, io am fost Stan Ioan Patras, Sa m-ascultati oameni buni, ce voi spune nu-s minciuni". Sunt chiar versurile de pe crucea creatorului Cimitirului vesel. In urma cu doi ani, muzicianul irlandez Shaun Davey, care studia in Maramures radacinile comune ale celtilor si dacilor, a compus o lucrare ce se baza pe epitafurile de pe crucile albastre, iar un alt irlandez, un tanar roscovan cu ochi albastri si capul plin de vise si de idei, Peter Hurley, a organizat la mijlocul lui august, in Sapanta, festivalul "Drumul lung catre Cimitirul vesel". Interpretata de irlandezi si de romani, muzica place tuturor, satenilor si turistilor. Un sir lung de lampioane albe, chinezesti, propulsate de o mica flacara, se inalta spre cer, pana ajung sa se confunde cu puzderia de stele. "Uite, uite, ce fain!", le spune un copil parintilor, "Sunt exact ca stelele cazatoare, numai ca merg invers, in sus!". Este sfarsitul unei zile pline de muzica la Sapanta. Spre dupa amiaza, pe pajistea de la intrarea in sat, Grigore Lese, directorul artistic al festivalului, si-a prezentat in cel mai discret si mai liber mod cu putinta trei dintre grupurile de muzica taraneasca pe care le-a adus pentru marele concert de a doua zi.Mai intai au pornit sa cante batranii farseroti din Cogealac, ca pentru ei, la masa la care se adaposteau de soare. Cantecele lor atat de inedite si de emotionale, interpretate cumva din gat, printr-o tehnica speciala, ca niste incantatii ancestrale, s-au incheiat cu un dans spontan al bucuriei. Ceva mai incolo, langa corturile mesterilor populari, s-au auzit, pret de o ora, sunetele dulci si versurile picante, de dragoste, cu lelea Rela la voce si la chitara, alaturi de taraful sau, denumit "Rapsozii Gorjului". Spre asfintit, pufaiturile fanfarei au luat cu asalt pajistea, cu o forta careia n-ai cum sa-i rezisti. Cu trompeta pe masa, nea Marian Schiopu ii privea de la departare pe colegii mai tineri, cum incalzesc atmosfera. Dar punctul maxim a fost atins cand Mambo Siria si-a luat trompeta si a facut ce stie el mai bine, le-a adus tuturor zambetul pe fete, cu exuberanta lui incredibila si cu versurile lui tacanite, care l-au facut celebru la 70 de ani.

Un om simplu

In obscurul primilor stropi de lumina ai zorilor, doua pete albe leviteaza la un metru de pamant, langa cateva capite inalte: o pereche de berze. Ceva mai incolo, un barbat si-a inceput ziua de cosit inainte de rasarit, iar pe fundal se inalta silueta manastirii de lemn din Sapanta. Localnicii spun ca este cea mai inalta constructie de lemn din Europa. Deocamdata, fala satului ramane tot cimitirul, cunoscut pe intreg mapamondul. Iar asta se datoreaza talentului iesit din comun al unui om simplu, un taran cu patru clase, pe numele sau Stan Ioan Patras. Orfan de mic, cu o copilarie grea, a muncit la padure, ca tapinar, pana i-a venit ideea cu crucile albastre, pictate cu epitafurile hazlii. Se pare ca cea mai vestita inscriptie din cimitirul vesel este dedicata de Patras soacrei sale: "Sub aceasta cruce grea, zace biata soacra-mea. Trii zile de mai traia, zaceam io si citea ea". Soacra lui Patras, Maria, care a trait 82 de ani, a stiut ca asta vrea sa scrie pe cruce si nu s-a impotrivit, a zis ca are dreptate, asa e. Inca de la primele cruci pictate, toti satenii au fost de acord cu ideea, nimeni nu a refuzat. Bineinteles ca mesterul cerea acceptul familiilor pentru ce scria, vorbeau la o tuica, le spunea la ce s-a gandit pentru epitaf, se intelegeau ei.

Duminica

15 august, Sfanta Maria, mare sarbatoare, cu soare torid. Ziua concertului de pe pajiste. Grigore Lese isi exprimase cu tarie crezul: nu veti asculta muzica populara in miros de mici, va fi un eveniment curat, cu muzica taraneasca, cantata de ultimii rapsozi gasiti prin tara. Ideea festivalului era sa promoveze valorile stravechi ale satului romanesc: bunul gust, bunul simt, mestesugurile, si mai ales muzica. Ce este folclorul, daca nu cea mai apropiata amintire de ritmurile naturii, de muzica pamantului, de cantecele primilor oameni? Din pacate, mesajul evenimentului a fost tulburat de programul prezentat, in afara festivalului, de fiul satului, Gheorghe Turda, si de invitatii sai. Pret de cateva ore, pe scena de pe pajiste s-au auzit exact lucrurile care nu-si aveau locul in acea zi: limbaj de lemn, folclor supercosmetizat, tocmai bun de pus pe taraba televiziunilor de duzina, si, mai ales, multe voci si instrumente venite din CD-ul de la pupitrul de montaj. Folclor cu play-back!
Irlandezii au urcat tarziu pe scena, pe inserat, si au prezentat un program de cantece de inspiratie traditionala, iar mai apoi lucrarea lui Shaun Davey, "Voci din Cimitirul vesel". Satenii au urmarit cu rabdare si cu caldura concertul. In departare, fulgerele brazdau cerul, doua fete au tasnit aproape de scena si au prins sa danseze asa cum danseaza irlandezii, cu picioarele in aer, indoite de la genunchi, si cu spatele drept, ca niste cai cabrati.Un englez a venit langa ele crezand ca sunt de-ale lui, dar nu, erau doua romancute ce au deschis la Bucuresti o prima scoala de dans irlandez si acum au strabatut cateva sute de kilometri pentru concert. Doi mosi cu palariile cazute pe ochi si-au tras scaune langa scena, si dupa fiecare piesa aplaudau si strigau frenetic "Biiis! Biiis!". Mai departe, in noapte, o doamna intr-o rochie alba, cu maneci largi, dansa singura, ca o naluca, sub coroana unui copac tanar, adunand si risipind energii cosmice. La 11 seara, cand Lese a urcat pe scena, a inceput o scurta rapaiala de vara. Dupa impresionantul moment de dans contemporan "Sarea pamantului", realizat de coregrafa Liliana Iorgulescu, alaturi de trei dansatoare, Grigore Lese si-a chemat, in sfarsit, oamenii pe scena. Drumul spre Sapanta a fost lung, dar cel spre muzica traditionala si mai lung. "Acesta-i aurul Romaniei! Suntem aici de trei zile si bine ca am ajuns si noi pe scena!". Alaturi de cei ce cantasera cu o zi inainte pe pajiste, pe scena au mai urcat: grupul Iza, ucrainenii de pe Tisa, fanfara din Bunesti, tulnicarul Razvan Rosu, horitoarele Zamfira Muresan si Lenuta Purja. Ceea ce a incercat Grigore Lese, cel ce a precizat ca nu se afla pe scena in rol de cantaret, ci de muzicolog, a fost o misiune de magician. Cu o toaca atarnata de gat, el i-a lasat pe fiecare sa cante, cautand permanent sa gaseasca legaturi, treceri prin pasaje secrete, numai de el stiute, intre sonoritatile aromanilor, tiganilor, maramuresenilor, gorjenilor... La doua noaptea, veselia era in toi atat pe scena cat si in public."Ghiavolul", un viorist maramuresan de geniu, i-a facut placerea lui Lese si s-a lansat intr-un ropot de tropoteli, de duduia scena. Nelipsit de la festivaluri, carismaticul Mos Pupaza, pe care rareori il prinzi cantand, a tapurit ce a tapurit, apoi si-a scos bota faurita special de el, ca sa incapa horinca inauntru, si a intins-o in public, sa bea cine pofteste... Iar Mambo Siria nu se mai dadea dus de pe scena, "stirbind" autoritatea lui Lese, care radea din toata inima.
O singura dezamagire: numarul foarte mic al localnicilor si al muzicantilor ce au ramas in public la concertul patronat de Lese. Dar nu-i bai! Pana la urma, atat irlandezii, cat si romanii, au creat un eveniment unic, si cine a avut rabdare, cine a incercat sa-l inteleaga si sa-l simta a avut parte de o mare bucurie. Venit dupa un drum de 15 ore cu trenul, ambasadorul Irlandei a infruntat ploaia, alaturi de sotia sa, si a ramas la concert pana la 2 noaptea, la fel si studentii si tinerii ce au strabatut tara cu rucsacurile in spate, si care la concert au dansat pe rupte. "Nici nu vrem sa ne gandim ca am fi putut rata asa ceva. A meritat fiecare minut al calatoriei", mi-a spus unul dintre ei in trenul de intoarcere. Tren in care a rasunat ore in sir muzica de fanfara, cantata in direct, cu tot dragul de pe lume.

Fotografiile autorului