Marea Doamna a prozei romanesti - GABRIELA ADAMESTEANU - "Scrisul vindeca traume"

Romanciera de exceptie, jurnalist de elita, a izbutit sa intre de doua ori in cartea recordurilor. Prima performanta este romanul "Dimineata pierduta", o carte cu succes urias. A doua performanta este revista "22", pe care a condus-o cu mana sigura, spre linia intai a presei de dupa '89. Dupa doua decenii de absenta de pe taram literar, Gabriela Adamesteanu se intoarce la proza. Noul ei roman, "Provizorat", a fost elogiat de critica literara

Povestile strabunicii Pena

- Exista in amintirile dvs. o zi anume in care v-ati simtit atrasa de scris? De fapt, cum incepe literatura?

- In cazul meu, cred ca scrisul are legatura cu placerea de a povesti a strabunicii mele, Pena, o femeie, se pare, cu totul speciala, pentru ca cei opt nepoti, tata si fratii lui, o pastrasera, fascinati, in amintirile lor. Povestile ei nu le mai gasisera in nici o carte si regretau mereu ca nu le-au notat, ca sa le publice. In familia mea dinspre tata a existat un marcat interes umanistic. Un unchi de-al meu, Dinu Adamesteanu, a devenit un cunoscut arheolog italian, iar dupa moartea lui, in ianuarie 2004, muzeul din Policoro, construit de el, ii poarta numele. Dinu devenise mitul familiei. Dar mai toti unchii mei, fiii preotului Ion Adamesteanu din Toporu, au facut performanta in domeniile lor (medicina veterinara, chirurgie, agronomie, invatamant). Chiar si tatal meu, profesor de istorie, cu o carisma deosebita, dorea sa scrie, sa lase ceva in urma. Eu, ca si fratele, verii si verisoarele mele, am crescut sub un fel de presiune familiala: sa fim la nivelul celor de dinaintea noastra. Despre mine se credea ca as avea inclinatii literare, poate si pentru ca aveam o memorie foarte buna. Pe la cinci ani, eram pusa sa recit musafirilor "Luceafarul" lui Eminescu, pe care il stiam da cappo al fine. Nu recomand nimanui sa puna copiii sa memoreze kilometri de poezii. Mult timp, eu n-am reusit sa am o lectura adevarata a acestui poem, fiindca atunci cand incercam sa il citesc, versurile curgeau automat, mecanic, o adevarata rasnita. Memoria era insa de exceptie! Cand am inceput sa scriu, pe la 28 de ani, compuneam in cap cate un paragraf intreg, in autobuzele cu care mergeam o ora pana acasa, si doar seara il puneam pe hartie. Revin la intrebare.Terminasem Literele si as fi vrut sa fac istorie sau critica literara, dar tot ce mi s-a propus la revistele pe care le frecventam era cate o carte la recenzat. M-am chinuit, de fiecare data, la textul care, in final, nu prea parea sa intereseze, de vreme ce publicarea se tot amana. In schimb, mi se faceau, ca mai tuturor fetelor tinere, propuneri care ma impingeau sa renunt, jignita, la speranta de a deveni o colaboratoare constanta a redactiei. Nu exclud ca pateam asta si fiindca nu se vedea ca as fi dotata pentru comentariul literar. La Editura Enciclopedica unde lucram am fost un timp in acelasi birou cu Nora Iuga (poeta, prozatoare si traducatoare - n. red.), care este generoasa cu incepatorii. Citeam si comentam carti impreuna, ea scria poezii, imi povestea despre viata literara, despre prietenii ei, scriitori. Am capatat curaj, am inceput si eu sa scriu, intr-un caiet, un roman, caruia i-am dat titlul "Provizorat", dar m-am oprit repede, era prea greu pentru un incepator ca mine. Intr-o zi, am scris cateva pagini pe un colt de birou, acolo, la editura. I le-am aratat Norei, care m-a indemnat sa merg cu ele la o revista literara. Daca as fi muncit mai mult la proza aceea, cum ma chinuiam la recenzii, poate nu as fi avut curaj sa ma confrunt cu publicarea.Dar o scrisesem usor, asa ca mi-am luat inima in dinti si textul in geanta, si am mers cu el pe bulevardul Ana Ipatescu, acum Lascar Catargiu, la revista "Luceafarul". Era vara lui 1970. Redactia era la mansarda. Am asteptat pe culoar, pana am putut intra. In birou era o tanara frumoasa, cu o rochie alba, mini, cu picioare lungi, bronzate. Mi-a luat textul, l-a citit si mi-a zis: "E frumos, o sa apara". Era Sanziana Pop. M-a indemnat sa mai aduc si alte proze, dar atunci eu nu aveam altceva scris. Imediat dupa asta am plecat la 2 Mai, si in ziua cand aparea "Luceafarul", ma duceam pe jos, la Mangalia, sa vad daca nu este si proza mea in ultimul numar. Debuturile intrau greu, dar Sanziana si-a tinut promisiunea si proza mea, intitulata "Prietenie", a aparut in ianuarie 1971. Poate fusesem putin influentata, macar in ton, chiar de cartea ei, foarte celebra atunci, "Serenada la trompeta", fiindca era tot despre adolescenta. Oricum, mai tarziu, textul publicat a devenit un capitol din romanul meu de debut, "Drumul egal al fiecarei zile". A durat cinci ani pana l-am scris. A aparut in 1975. M-am gandit de multe ori ca sunt oameni talentati care nu ajung scriitori pentru ca nu intalnesc momentul sau persoana care sa-i calauzeasca pe acest drum.

Iubiri amanate

- Cinci ani cu gandul neintrerupt la aceeasi carte. Care au fost resorturile care v-au ajutat sa nu va dati batuta? Ce v-a tinut aproape de aceeasi poveste atata timp?

- O carte incepe intamplator, vrei sa spui ceva pentru care nu-ti ajunge o fraza, o pagina, ci ai nevoie de 200, 300 de pagini. Si nici atunci nu esti sigur ca ai spus lucrul acela, ori ca el a ajuns la cititori. Cartea porneste de la o stare si tine cat te tine aceasta stare. Nu cred in cartile care se fac din cap, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Primul meu roman l-am scris in conditii grele, calatorind de la un capat de Bucuresti la altul, cu serviciu de 8 ore pe zi, locuind cu sotul meu si un copil mic, intr-o singura camera. De altfel, cu exceptia ultimei carti, toate celelalte le-am scris avand serviciu si obligatii domestice si toate mi-au luat in jur de cinci ani. Prindeam orice moment ca sa scriu, in birou, in bucatarie, in vacante, prin autobuze. Cred ca pentru o femeie e mult mai greu sa fie scriitoare decat pentru un barbat.

- De ce spuneti asta?

- Scriitorul are, de regula, o sotie devotata, care merge in varful picioarelor si-i aduce cafeaua, atunci cand il vede ca se apuca de lucru. Ii bate uneori la masina, ii introduce textul in computer ori macar ii citeste notele si manuscrisul (ceea ce e cam periculos, vezi jurnalele lui Tolstoi si ale sotiei sale).Ea isi asuma cu mandrie statutul de sotie, ba chiar (acum devin rautacioasa), traind mereu in mijlocul vietii si al discutiilor literare, se poarta ca si cand harul i s-a transmis si ei, prin patul conjugal. Scriitorul ii este foarte indatorat, are insa si tentatia libertatii, scurte momente de revolta, cand vrea sa iasa din prizonieratul casnic, dar de obicei devine dependent si ramane in aceasta oaza de protectie, pentru el, pentru scrisul sau. Sigur, sotiile pot fi diferite, dar cele care raman ani multi, o viata, alaturi de scriitor, cam asa sunt. Dar o scriitoare greu gaseste un barbat dispus la acest rol! Scriitoarea e deseori cu capul in nori, sta la panda, cauta ceva pentru cartea ei, scrie si rescrie. Inevitabil, devine o partenera disfunctionala si relatia cu sotul ei se complica. Am mai vazut, desigur, si cupluri fericite, dar nu foarte multe. Iar cuplurile de artisti se distrug, atunci cand intre ei apare concurenta. Proza cere mult timp, trebuie sa te organizezi bine, sa-ti stabilesti prioritatile. Sunt perioade de lucru intens, cand cu greu mai poti tine altceva pe acelasi plan cu scrisul. In timp ce scriam prima carte, imi ziceam: "Scriu cartea asta si gata, apoi ma intorc la viata mea". Apoi, dupa fiecare carte, eram tot mai convinsa ca va fi ultima. Cred ca in subconstient, toate lucrurile de care va vorbesc ma faceau sa-mi doresc sa renunt la scris, imi doream sa mai si traiesc. Viata inseamna si iubiri, si placerea de a calatori, de a avea o familie, si ambitie sociala, si bucuria de a avea prieteni.

- Sunteti o trairista, nu va place sa traiti in carti...

- N-am avut o viata usoara, ci una marcata de disparitii dureroase.Parintii mei au murit foarte repede, tata cand aveam 22 de ani, mama cand aveam 36, si pana la ei, mai pierdusem si alte persoane apropiate. Am trecut devreme prin momente grele, pe care multi le traiesc dupa 50 de ani. Poate din acest motiv am si scris si am avut un copil: speram, astfel, sa le mai dau o sansa parintilor pierduti. Faptul ca tineretea mea a fost umbrita de moarte mi-a dat masura lucrurilor acestei vieti. Cand ma uit la mine ca la o persoana straina, presupun ca am o anumita doza de vitalitate, un impuls de a merge mai departe, chiar in momentele dificile.

- Vorbeati de prioritati, cum se conjuga fericirea de cuplu cu aceea de a scrie?

- Cred ca cei care vorbesc de sacrificiu in legatura cu profesiunea de scriitor nu cunosc placerea scrisului. Scrisul vindeca traume, pentru ca oamenii au nevoie sa spuna prin ce trec. Omul e o fiinta povestitoare, iar scrisul este o bucurie. Numai ca el iti cere sa ii dedici timp, isi are exigentele lui (asa cum si profesia si familia au). Daca pui doar scrisul pe linia intai, mai mult ca sigur vei avea probleme in viata de cuplu. La mine, scrisul a fost pe primul plan cat am scris, dar de vreme ce nu scriam zilnic, nu el m-a impiedicat sa-mi traiesc viata. Daca nu mi-au reusit unele lucruri, nu a fost din cauza literaturii. Sunt atatia oameni care rateaza iubirile, casniciile, fara sa scrie carti.

In linia intai

- In Romania postdecembrista v-ati facut un nume si ca jurnalist. Ati semnat constant in paginile revistei "22", pe care ati si condus-o 13 ani. Publicul a crezut multa vreme ca ati renuntat definitiv la scris pentru presa.

- N-am scris nimic atunci, pentru ca am preferat sa traiesc. Nu citeam decat presa. Eram prinsa cu "22". Initial, nu stiusem meseria de jurnalist, nu condusesem niciodata nimic. Iar lumea din jurul meu era cu totul noua si in schimbare. A fost foarte interesant, nu voi regreta niciodata acea perioada. In comunism ma plictisisem foarte mult, era o societate marcata de stagnare si rutina, iar acum fiecare zi era noua, neasteptata. Jurnalismul iti permite o alta legatura cu oamenii, cu viata. Am foarte mult respect pentru profesiunea aceasta, atata timp cat e facuta cinstit. Mi se parea absurd ca eram intrebata, din cand in cand, de ce nu ma intorc la scris. Cred ca toate vietile, toate meseriile sunt echivalente, important e sa-ti placa ce faci. Intr-o viata de om nu iti doresti mereu, tot timpul, aceleasi lucruri. Sigur, daca nu ar fi existat literatura, as fi simtit, probabil, golul vietii.

- Cum va explicati mirajul pe care il exercita presa asupra scriitorilor ? Sunt multe cazurile celor care migreaza dinspre literatura spre jurnalism.

- Unora presa le da iluzia libertatii, altora, pe cea a puterii, altora, in fine, le aduce comunicarea cu oamenii. Eu am invatat lucruri pe care nu le stiam, si referitor la politica, si referitor la lumea de aici, si la cea de afara. Apoi, mai e si factorul financiar. Din literatura nu prea se poate trai.

- De ce ati renuntat, totusi, la presa, daca o faceati din pasiune?

- Dupa 2001, mi-a revenit, treptat, interesul pentru scris, iar in 2004, am gasit sunetul unui nou roman. Incepusem "Provizoratul". Pana la urma, am plecat in urma unor tensiuni acumulate cu editorul meu, mai ales dupa ce am incercat sa inviorez revista, si formula mea a deranjat. Acum imi dau seama ce bine mi-a prins plecarea, pentru sansele literare ulterioare, pentru traducerea cartilor mele. De abia dupa ce am plecat de la "22", mi-am dat seama ce bine e sa ai timp pentru tine. Nici acum insa nu ma asez zilnic la masa de scris. Inca mai fac un supliment al revistei "22", "Bucurestiul Cultural", dar nu mai am nici o atingere cu politica.

- Nu v-a fost teama, revenind la scris, ca pauza aceasta mare e o tradare care costa scump?

- Nu m-am gandit niciodata asa, desi am mai primit, in timpul cand nu am scris, admonestari de genul acesta. Mi s-a spus ca literatura nu se paraseste fara sa fii pedepsit etc. Dar literatura nu iti cere un program de functionar. Daca nu iti iese cartea, poti s-o curtezi tu cat vrei, tot degeaba. A fi scriitor este o profesiune riscanta si chinuitoare. Tu pui in joc ceva foarte intim si foarte multa munca, iar daca raspunsul criticilor este sub ceea ce astepti, banuiesc ca poate sa fie cumplit de frustrant.

- Cartea dvs. recenta, "Provizorat", are o pronuntata miza istorica si politica. De unde acest interes pregnant? E si o ramasita a activitatii dvs. de publicist?

- Apetenta pentru istorie a existat intotdeauna in cartile mele. Poate e datorata faptului ca am fost formata de tatal meu, profesor de istorie. Discutia politica face parte din viata oamenilor, si ea era prezenta, chiar daca in soapta, si in comunism.

- De ce o carte despre perioada comunista? Mai era ceva de lamurit, ceva ce necesita explicatii in legatura cu asta?

- Pentru mine comunismul n-a fost o fictiune, ci viata mea, timp de 43 de ani. De aceea, perioada aceea va fi mereu implicata in cartile mele. Sunt constienta ca am fost si eu unul dintre cobaii acestui experiment de laborator politic, si mi se pare normal sa las si eu marturia mea, adevarul meu. Pe urma, ca prozatoare, sunt interesata de personaj, iar personajul are o istorie, are radacini. Nu imi pot popula cartile doar cu copii sau tineri care nu au trait acel timp, pentru care 1990 reprezinta momentul 0. Dar cartile mele vorbesc despre dragoste, reusita si esec social, prietenie, tradare, moarte etc. Dupa ce "Drumul egal al fiecarei zile" a aparut anul trecut, in Franta, atasata de presa de la Gallimard, o femeie tanara si inteligenta, mi-a spus ca si-a recunoscut in cartea mea adolescenta petrecuta intr-un internat francez. Nu se impiedicase deloc de contextul lumii comuniste.

- Cum vedeti literatura tanara de azi? Va simtiti acasa in mediul literar?

- Dupa 2000 a crescut interesul scriitorilor fata de literatura, nu doar printre cei de varsta mea, ci si printre cei tineri. Sunt tot mai multi scriitori tineri talentati, ei profita deja de societatea deschisa, sunt tradusi, obtin burse, stagii si invitatii la festivaluri. Eu n-am trait nici pe vremuri in viata literara si nu traiesc nici acum. Mi se pare mult mai sanatos sa te tii la distanta. Dar cei mai buni prieteni ai mei au fost scriitori ori scriitoare cu care am multiple afinitati.

- Ati trait viata literara in epoci diferite, care au pretuit literatura, la randul lor, foarte diferit. Cum va simtiti azi, cand lucrurile sunt inca in deriva?

- Am fost un autor norocos. Cartile mi-au fost cenzurate relativ decent, nu au fost distruse. Critica le-a primit bine, am luat premii, am capatat un statut care imi oferea o minima protectie. Nu voiam o cariera literara, am intrat in Uniune tarziu, in 1980. N-am apucat marile avantaje de a fi scriitor, dar drepturile, relativ modeste, de autor de atunci erau de necomparat cu cele de azi, de altfel ca si tirajele. Statutul de scriitor impunea un anume respect, care nu prea mai exista azi. Chiar daca tu nu scrii pentru bani, trebuie sa ai o viata, cat de cat, normala. Eu nu traiesc din carti, cu cat iau pe o carte la care am lucrat cinci ani, as putea trai cel mult o luna. Ce exista atunci si nu mai exista acum era credinta in literatura. Nu existau multe solutii de salvare spirituala. Pentru multi colegi ai mei, scriitori, literatura era o solutie spirituala de viata, un fel de religie. Iar statutul de scriitor era respectat, probabil, si pentru ca se citea mai mult.