* Oltean get-beget, a fost unul din marii fotbalisti ai Romaniei. Jucator la Universitatea Craiova, a stralucit si in echipa nationala, unde a fost convocat la doar 17 ani. Accidentat grav, a parasit terenul de fotbal inainte de termen, pentru banca de antrenor. Familist neclintit, sot, tata si bunic devotat, fostul as al balonului are tot ce ii trebuie ca sa se considere, la 54 de ani, un om implinit *
Craiova Maxima
- Ati parasit Romania de aproape 20 de ani, ca sa fiti antrenor in strainatate. Se spune ca distantele mari ne ajuta sa vedem mai limpede de unde am plecat. Cum gasiti tara cand va intoarceti acasa?
- Sunt plecat din 1991, exceptie facand vreo doi ani in care am stat acasa. Vedeam Romania doar in vacante. S-a intamplat odata sa vin in martie, pe o ploaie urata, ma intorceam din Dubai. Cand am ajuns la Foisorul de foc, am vazut case murdare, strazi cu gramezi de gunoi, apa peste tot, am avut senzatia ca m-am intors in timp. A fost foarte ciudat. Altfel, imi place Romania. Sunt nationalist. E frumoasa, chiar cu toate necazurile oamenilor, cu strazile facute din economie, inguste, stramte, care se repara mereu. Totusi, parca s-a facut prea putin in ultimii 20 de ani.
- Dar la Craiova, orasul in care aveti atatea amintiri frumoase, ajungeti mai des?
- Acum, cand sunt acasa, 3-4 zile pe saptamana stau cu nepotii la Bucuresti, 3-4 zile merg la Craiova. Vreau, nu vreau, in Craiova trec prin zona in care am crescut, unde am inceput sa lovesc prima data mingea de fotbal. Mi-au ramas acolo marea majoritate a prietenilor din copilarie, iar locurile nu s-au schimbat foarte mult. Au aparut vile, drumurile s-au asfaltat...
- Dar cu colegii de la "Craiova Maxima", superba echipa Universitatea Craiova, va intalniti?
- Cum sa nu? Mereu. Cu totii ne intalnim, mai putin Zoli Crisan, care n-a mai vrut sa traiasca. Am suferit mult cand a murit. Mi-era un prieten foarte drag. Ceilalti sunt ca si inainte, plini de viata. Mergem saptamanal la un restaurant unde Tilihoi se ocupa de aprovizionare. El ne si gateste. Ne aducem aminte de tinerete, de anii frumosi, bem un vin... Singurul care ajunge mai rar e Costica Stefanescu, care locuieste acum la Constanta.
- Ati antrenat in ultimii ani in Africa si in Tarile Arabe. Cum a fost?
- Tunisia, Maroc, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudita, Qatar si Kuwait. Pe aici m-am perindat in ultimii 20 de ani. Am avut sansa sa fac rezultate pe unde m-am dus si de aceea am fost iubit. Cand e bine, toata lumea e cu tine, cand e mai rau, stii cum e, iti intorc spatele. Eu n-am avut probleme si mi-a placut peste tot. Poate asa mi-a fost mie dat sa reusesc printre straini, nu printre ai mei. Nu e deloc usor. E o lume bogata si orgolioasa, important e sa nu te lasi dominat, indiferent cat de multi bani au cei care te angajeaza. Daca simt ca esti puternic, te respecta si mai mult.
Antrenor la camile
- V-ati simtit jignit cand lumea spunea ca antrenati la camile?
- Erau camile pana au inceput sa mearga si alti antrenori acolo si au vazut cum e. N-am bagat in seama ce vorbea lumea.
- E greu de trait in tarile arabe?
- Asculti fel de fel de tampenii despre viata de acolo. Sunt oameni foarte civilizati. Spre exemplu, e furtuna de nisip, te pomenesti cu nisip de 30 centimetri pe strazi si in jumatate de ora dupa ce se termina furtuna, ei aspira, strang, dispare tot. In Arabia Saudita, unde femeile umbla cu voalul pe fata, daca te duci la mall, ramai fara cuvinte cand auzi ca iti pronunta numele corect, deci se preocupa de fotbal.
- Ati avut si sotia alaturi de dvs., copiii?
- Nu stiu nici sa-mi fac de mancare, nici sa spal, nici sa calc, nici sa-mi fac pantofii, cu alte cuvinte, as fi fost mort fara sotia mea. In primul an, in Tunisia, a fost cu noi si fata cea mica, Liana, care nu era la scoala. Apoi, imi vedeam fetele doar in vacante.
- Cum ati gasit fotbalul romanesc acum, la reintoarcerea in tara?
- Prea mult n-ar trebui sa vorbesc eu despre fotbalul romanesc, pentru ca am stat multi ani departe de el. Ma intriga ca nu apar fotbalisti tineri. Explicatia e ca se platesc sume fabuloase pentru jucatori mediocri, cand fiecare echipa ar putea sa renunte la astfel de transferuri si sa investeasca in centrele de juniori. O vina o au si parintii copiilor. Zicem ca suntem saraci, dar aproape la toate familiile din Romania gasesti un computer la care copiii stau ore in sir. Si stai si te intrebi de ce oare? Parintii ar trebui sa-i trimita la cluburi, poate ies fotbalisti, si chiar daca nu ajung la o echipa mare din Europa, ajung la formatii din Romania, unde se castiga sume frumoase si ar avea copiii bani, implicit si parintii.
Amintiri, amintiri...
- Fiindca tot vorbim despre fotbal, aveti vreo amintire, anume, pe care nu o puteti uita?
- Am multe amintiri frumoase. N-as putea sa fac diferenta. Campionatele, cupele castigate cu Craiova... apoi nationala... Am jucat devreme la echipa nationala, aveam 17 ani si ceva, am iesit pe locul trei in Europa, la fotbalisti sub 24 de ani. De asemenea, in 1974, am castigat primul titlu din istorie pentru Craiova. Ne-au asteptat 100 de mii de oameni la iesirea din stadion. Practic, o treime din oras era pe strazi. La fel a fost si cand am castigat cupa si al doilea titlu. Am castigat trofee in Banie, cu doua generatii diferite, am avut norocul sa joc si cu Oblemenco si cu Cartu si cu Deselnicu si cu Stefanescu. Amintiri, una mai frumoasa ca alta.
- Dar si una trista: v-ati accidentat cand erati cel mai bun fotbalist al Romaniei si liderul "Craiovei Maxima", la doar 27 de ani. Soarta v-a stat impotriva.
- Practic, de jucat am mai jucat pana prin 1987, la Dinamo, deci pana pe la vreo 31 de ani, dar corect este ca la nivelul meu obisnuit am jucat pana pe la 27 de ani. De fapt, imi si amintesc exact cand mi-am dat seama cu adevarat ca nu voi mai fi Balaci cel de altadata... E vorba de un meci cu Poli Iasi la Craiova, in 1984, 3-3, scor final. Antrenor la ei era nea Tica Otet, care tocmai plecase de la Universitatea. Am intrat pe teren la 2-1 pentru ei. Nea Tica mi-a zis: "Doar n-oi fi tu ala care sa schimbi jocul". Ba eu am fost. Am intrat la 2-1 pentru Iasi si din doua pase ale mele s-a facut 3-2 pentru noi. La un moment dat, am incercat o schimbare brusca de directie si am simtit ca ma lasa piciorul. Atunci mi-am dat seama ca totul s-a sfarsit.
- Mai regasiti la actuala echipa spiritul de atunci? Mergeti la meciuri?
- Cum va simtiti la 54 de ani?
- Nu ma uit nici in pasaport, nici in buletin, ca sa vad cat de batran sunt. Ma simt bine, n-am probleme, ma bucur de nepoti. Pe caldurile astea, stau toata ziua in piscina si ma balacesc cu Hristu si Atanas, cei doi baieti ai Lorenei si ai lui Eugen Trica, si el fost fotbalist la Craiova.
Calea codrului
- Nu va doare sufletul ca nici unul dintre nepoti nu joaca fotbal?
- Hristu mi-a zis ca nu vrea sa-l duc la fotbal. L-am intrebat de ce si mi-a raspuns ca vrea sa se faca actor. L-am intrebat de ce actor. Mi-a raspuns: "Nu te uiti la mine cat de frumos sunt?".
- Unde faceti vacanta?
- In Romania, care pentru mine e cea mai frumoasa tara din lume. E un loc perfect pentru vacanta, mai ales ca sunt zece luni pe an plecat.
- Ce planuri de viitor aveti?
- Cu siguranta voi antrena, cred ca n-as putea sa stau fara fotbal. Nu se pune problema sa muncesc ca sa traiesc, dar imi place ce fac. Dar n-am sa merg niciodata oriunde, sa semnez in orice conditii.
- De ce nu va ganditi sa antrenati in Romania?
- Pentru ca in Romania sunt inca perceput ca antrenor care am pregatit camile. In general, lumea se duce dupa mai bine. Spunea cineva ca nu vrea sa fie cel mai bogat om din cimitir, dar eu as vrea sa raman acasa. E mai bine pe bani mai putini, decat in strainatate. Dar daca nu se poate, asta e! Alegem calea codrului si plecam.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
