Catalin Manole
Buletin de Mesteacan
Mi-am luat buletin de Mesteacan. Casa mea este la opt kilometri de cea mai apropiata dunga de asfalt, intr-un sat in care mai locuiesc doi oameni. Pentru a putea cumpara casa si terenul de acolo am vandut, in urma cu doi ani, apartamentul din Bucuresti. Cu tot ce era in el, fara nici un regret.
Sigur, pot sa spun foarte usor ca m-am saturat pana peste cap de Bucuresti. Aici as aduce o tona de argumente, pe care toata lumea cred ca le stie deja. De la aerul poluat si aglomeratie, la dezavantajele statului "la bloc". La fel de usor as putea sa aduc argumentul avantajelor traiului la sat. Aerul e curat, linistea "ma incarca" de energie, pajistile sunt nesfarsite, si dimineata pasarile ma trezesc cu un concert sublim, ascunse in frunzele verzi ale padurii de langa casa. Dar o astfel de comparatie ar fi cumva lipsita de fair-play. Intotdeauna viata la tara, aproape de natura, va castiga competitia cu orasul. Si asta mai ales pentru ca satul in ziua de azi poate avea avantajele orasului (televizor, internet, doctori, scoala), in timp ce orasul nu va avea niciodata avantajele satului.
M-am mutat la tara, nu doar pentru ca nu imi mai place Bucurestiul. Nu imi mai place orasul in general. Nu m-as muta nici in Brasov, Constanta sau Timisoara, desi poate e un pic mai bine. M-am saturat de oras, pur si simplu. Orasul, ca emanatie a unei modernitati obosite, nu imi mai ofera nimic. Dimpotriva. Aerul e otravit, mancarea e artificiala, apa nu se poate bea. Ne imbracam ca la televizor, ne purtam ca la televizor, conducem masini ca la televizor. Si totul, in goana nebuna a consumului. Cantitati cat mai mari, cat mai ieftin si cat mai rapid. Banca, banii, serviciul, masina sunt subiecte de discutie, de care nu scapi pe nici o terasa, in nici o cafenea. Intreaga lume pare sa fie in pragul depresiei, pentru ca vrea mai mult, mai ieftin, mai repede. Copiilor nu le place laptele de tara pentru ca are un gust "ciudat", ouale sunt privite cu suspiciune cand sunt galben-portocalii, orice insecta trebuie omorata imediat, tinerii stiu sa-ti spuna zece marci de masini, dar habar nu au sa recunoasca doua plante crescute in fata blocului. Imi pare ca viata adevarata a fost expulzata din oras, ca singura realitate care conteaza este cea inventata. Nu sunt impotriva progresului, dar cateodata un pas inapoi inseamna doi pasi inainte. Castig mai mult pentru a putea cheltui mai mult este un Caritas existential. In ultimii 20 de ani, Romania nu a facut altceva, din pacate, decat sa se conformeze depresiei mondiale, crizei de identitate ce scutura, in acest moment, planeta din America, prin Europa, pana in Iran. M-am mutat la Mesteacan, pentru ca orasul este cazanul in care fierbe aceasta criza. Imi pare cateodata ca emana din el miasme, din blocurile de otel si sticla, pline cu angajati ai companiilor multinationale, din turnurile televiziunilor si din antenele pentru telefonie mobila, din asfalt, din beton, pe tevile de esapament ale masinilor. Pana si dragostea a ajuns o caricatura sexuala a erosului, in timp ce natura e materie prima, buna de exploatat.
In secolul ce tocmai a inceput, va fi o intoarcere masiva catre viata la tara. O intoarcere la cumpatare, echilibru si prietenia sincera cu pamantul. Un trai simplu, asa cum aveau bunicii nostri. Mutarea mea la Mesteacan este doar un simptom microscopic al crizei umanitatii.
Fluturar
Lasam coasele langa noi si ne intindem in iarba moale, la umbra nucului. Nea Ionel isi ridica palariuta pe varfului capului, isi sterge broboanele de pe frunte. Se-aseaza lungit, sprijinit pe-o mana. Rupe un fir de iarba si il tine tacticos in coltul gurii.
La picioarele noastre, in vaioaga, este drumul. Si dincolo de drum, este casa lui Babu, singura casa de caramida din Mesteacan. Babu e plecat la Hateg, sa se opereze. Ultima oara cand l-am vazut era incaltat intr-un picior cu un adidas rupt si in celalalt picior cu un pantof fara sireturi. Avea palaria arsa de soare, cu boruri strambe. Venise sa imi aduca o cana de lapte proaspat si cativa cartofi copti in cuptor. A stat un timp pe prispa casei cu mine si am inteles ca venise, de fapt, sa isi verse oful.
- Am dat oile. Nu mai poci. Gata. Ma dor salele si nu mai pot sa umblu cu ele. Am umblat destul, le-am plimbat pe toti muntii astia, imi spunea si lacrimile i se rostogoleau pe obraji, apoi se pierdeau printre firele de barba aspra, nerasa. Oitele mele Le-am dat jos, in Rachitova Mai am iapa Manjii i-or mancat lupchii asta vara Sa dau si iapa, vecine, ce zici?
Iapa o mai vanduse o data unui taran din satul vecin. Dupa cateva nopti nedormite, s-a dus la el, i-a intins banii inapoi si i-a cerut iapa. A spus ca are treaba cu ea. Omul a injurat, a luat banii si i-a dat calul inapoi.
Acum e liniste in curtea lui Babu. La poarta stau uscate crengile de mesteacan de asta-primavara. Le-a pus in martie, dupa obicei, ca sa stie primavara ca e primita cu bucurie in ograda lui.
- Ce-a facut Babu cu iapa lui, pana la urma? il intreb pe Ionel.
Taranii stiu inca sa-l gaseasca pe Dumnezeu sub orice piatra. Nu au dezvrajit lumea. Ii lasa mereu o particica neexplicata, neincadrata in nici o forma. Nea Ionel, Babu sau Siminic isi iubesc pamantul, pentru ca e bun. Nu s-ar gandi niciodata ca pamantul e bun pentru ca il iubesc ei.
Ariciul Nici doarme in hambar. Pe pajistea din fata casei sunt sute de fluturi. Danseaza delicat si imprevizibil. Daca ar fi dupa mine, as numi luna iulie Fluturar. Anul asta nu se fac prune, poate doar ceva mere. Sus de tot, printre ghemotoace de nor alb, planeaza o acvila de munte. Ma intind mai bine in iarba moale, inalta. Iau un fir si il trec in coltul buzelor.
De asta am buletin de Mesteacan!
Matei Florian
O liniste care nu e liniste
Am si uitat de cand sunt in satul asta de pe dealuri, in satul asta dintre munti si paduri. Lucrurile s-au sters incet si n-a mai ramas decat un fel de liniste, n-a mai ramas decat un soi de singuratate.
Aici sunt aceiasi oameni care fac aceleasi lucruri. Si ii cunosti pe toti. Tu, doar tu, cel care se plimba in Poiana Lunga si in Piatra Galbena, in Secatura si in Podurile de sus, esti singurul fara un rost anume, singurul care nu poate explica ce cauta, singurul care nu poate raspunde sincer si fatis la cea mai simpla si mai complicata din toate intrebarile lumii, buimacitoarea si neinduplecata: "Ce faci?".
Dia Radu
Cum am invatat sa scriu
Nu, nu ma batea gandul sa ma calugaresc, asa cum au spus gurile rele atunci cand am decis sa stau o vreme departe de oras. Fuga mea a inceput de fapt cu o vacanta de vara. Nu voiam excursii cu muzee, printre turisti ametiti, si nici zile petrecute la plaja, in vuietul discotecilor. Voiam ceva mai simplu. O vacanta ca in vremea copilariei, cand timpul nu mai avea nici o noima. Pe atunci, zilele saptamanii erau doar niste mazgaleli in calendar, iar orele le ghiceam dupa cat de foame ne era si dupa umbrele tremuratoare care se mutau de pe un deal pe celalalt. Satul bunicilor mei ma chema la el cu toate bunatatile lui, promitandu-mi sa ma vindece de ceva mult mai grav, o boala perfida si inselatoare, pe care nici n-as sti cum s-o numesc. Sa spunem doar ca ma facusem mare.
Stiam doar ca e iulie, ca la Sirnea dealurile rasuna toate de greieri si cosasi, ca acolo inserarile sunt cand galbene, cand albastre, dar ca ele coboara intotdeauna molcom si invaluitor. Si mai stiam ca trebuie neaparat sa pun in bagaj si lanterna, termosul si ghetele de urcat pe munte, foarfeca de strans plante medicinale si briceagul de curatat ciuperci.
A venit deci si a trecut vacanta aceea luminoasa, tihnita, naucitor de intensa, una dintre cele mai frumoase din viata mea. Apoi a venit si toamna. La Bucuresti ploua si masinile inotau prin siroaie murdare. In putinele zile libere, fugeam la Sirnea, unde ceata cobora tiptil peste sat, si casa mea, pierduta intr-o mare de alb, mi se parea ca prinde aripi, ca-ntr-o poveste. La Bucuresti se alegea presedintele, se schimbau prim-ministri, la Sirnea dealurile tepoase se gateau cu primele ace de gheata. Alergam intre un loc si celalalt, schimband trenuri si autobuze satesti, facand cu mana la ocazie, inghetand sub ploaia maruntica si rece de toamna. Nu mai stiu cum, dar atunci, intre o gara si cealalta, fugind de un Bucuresti care nu mai insemna pentru mine decat obligatii, in inima mea a incoltit firav si temator un gand, crescand apoi tot mai mult, odata cu zilele ce se adanceau in iarna. De sarbatori mi-am facut bagajul, mi-am platit facturile, mi-am cumparat bocanci de iarna, mi-am strans cartile cele mai dragi si m-am mutat la Sirnea. Pentru un an.
Au trecut sapte luni de atunci si o sa ma intrebati, probabil, ce mi-a adus bun, daca mi-e bine, daca am castigat ceva, daca nu mi-e dor de oras, daca nu ma simt singura, daca nu ma plictisesc. Dor de oras nu mi-e. Cum mi-ar putea fi, cand acum stau la gura focului si afara e ceata, iar in Bucuresti, asfaltul se topeste la 40 de grade? De plictisit nici atat. Sunt zile in care mi-e greu sa ma hotarasc daca sa ma duc dupa ciuperci, ca a plouat cu o zi inainte, sau mai degraba dupa sovarf, ca mai e putin si se trece; daca sa urc pana la stana, in Grind, sa mananc un bulz ciobanesc, sau sa ma ascund intr-o odaie parasita, cu o carte in brate; daca sa ma cufund in bucuria scrisului si a lumilor care se nasc din el sau sa ies in curte, pentru ca ploua cu soare si un asemenea curcubeu dublu n-am mai vazut niciodata. Si nu, nici de singuratate nu mi-e frica. Uneori e lunecoasa si toropitoare si mi-e bine asa cum e, n-as schimba-o pentru nimic in lume. Alteori, ce-i drept, e trufasa si ma apasa ca norii de furtuna. Dar atunci vine Trisica si mi se freaca de picior si ridica o labuta, doar una singura, ca o mana de ajutor, si vad in privirile ei pisicesti ca sufar de mofturi si fandacsii.
Imi place la Sirnea, pentru toate lucrurile pe care mi le scoate in cale. Am descoperit, de exemplu, ca viata nu e niciodata gri, ca avem in noi destule culori s-o facem sa lumineze, doar ca le gasim mai usor cand privim o frunza sau un carabus. Aici graba nu e binevenita decat in drum spre biserica, pentru ca lucrurile cele mai adevarate nu fug nicaieri si nici nu se schimba. In timp ce la Bucuresti te tot pregatesti sa traiesti si astepti sa fii fericit, de parca viata ar intarzia sa inceapa odata cu adevarat, aici traiesti intens, in fiecare zi, dupa reguli tainice, intr-un timp mult mai mare, unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspin, unde, daca vor, trisicile pot sa-ti dea buna dimineata si sa-ti sopteasca la ureche vorbe ciudate.
Si atunci, daca scrisul e tocmai presimtirea acestor lucruri vrajite, inseamna ca Sirnea, satul bunicilor, cu inserari cand galbene, cand albastre, m-a invatat anul asta sa scriu.
Imagini din albumul "Romania - simplitatea pierduta" de Ernest Bernea, aparut la Editura "Vremea"
23.08.2010, 22:49Roxana Ionescu
Minunat. Inca nu as putea face asa ceva, inca vreau lumea iar linistea prelungita ma oboseste la un moment dat, dar cindva....
25.08.2010, 22:15Sosu Adrian
Inima mi se umple de bucurie cand citesc depsre faptul ca din ce in ce mai multi oameni incep sa realizeze superficialitatea societatii in care se intampla sa traim. Inseamna ca OMUL nu s-a pierdut in mod ireversibil. Suntem parte din natura" nu creatorul EI!
Adrian
26.08.2010, 00:56Dana Negoita
Am citit cu sufletul la gura marturisile acestor tineri si m-am trezit in lumea satului de odinioara, pur, vesel, strain de civilizatie, care nu grabeste niciodata, te lasa sa fii asa cum esti tu, nu te ucide cu zilele, inca de viu, asa cum face orasul. Dar parca nici satele nu mai sunt ce erau odata. Astazi se vrea modernizarea si urbanizarea lor, aducerea lor in civilizatie (nimic rau de altfel!) Moromete de astazi vorbeste la mobil si a auzit probabil de existenta unui colos care se numeste internet. Cateodata mi-e frica ca pana si satul o sa ajunga o poveste pe care o sa le-o povestim copiilor nostri. Orasul ne faci nefericiti, tristi, depresivi, rai, unul egal cu celalalt, dar nu suntem inca pregatiti sa renuntam la el. Ne sugruma, ne sufoca, ne stoarce de energie, ne scurteaza zilele cu mult si ne anihileaza personalitatile... si ma intreb... de ce nu putem renunta inca la el? Eu una nu pot acum... Felicitari acestor tineri pentru alegerile lor si felicitari, Formula As, pentru acest articol minunat!
27.08.2010, 14:36Popa Dorina
E minunat la tara, lumea nu si-a pierdut bunatatea ei. E atat de bine sa fii fericit, linistit si sa respiri aer curat si sa ai loc unde sa parchezi masina fara sa te trezesti cu parbrizul spart sau cu un pumn in aripa.
Apa e minunata, legumele si zarzavaturile au gust bun si uitat. Depinzi de locul in care vrei sa traiesti pana la sfarsitul vietii: el depinde de tine si tu de el si e atat de bine sa stii ca ai ca prieten florile si fanul, pasarile din curte si cateii si pisicile, zarzavaturile si pomii, "raul, ramul mi-e prieten numai mie"...