MIRCEA RUSU

E duminica si stau de vorba la telefon cu un roman fericit. Eu, in caldura betonata a capitalei, el, in iarba racoroasa din curtea casei. Am vrut sa aflu ce mai face si ce mai zice, atat de indragitul muzician de pe Mures si am aflat. Dar pentru asta a trebuit sa zbor peste tara, in Romania cea frumoasa si-adevarata, unde vara se masoara in soare, iar fericirea in randunele insirate pe sarme de telegraf.

Un vis asfaltat

- Mircea, ai fost unul dintre cei mai iubiti muzicieni, faceai spectacole minunate, ai promovat voci de exceptie, precum Narcisa Suciu sau Paula Seling, iar apoi, brusc, ai facut pasul de retragere in culise. Te-ai intors acasa, la Band, printre oamenii locurilor in care te-ai nascut. Mai esti primar?

- Bineinteles! Sunt la al doilea mandat. Imi place de nu mai pot ce fac, ma simt atat de implinit, atat de util.

- Nu iti este greu, in vremurile astea, sa te ocupi tocmai de ce este mai dificil: administratie locala? Nu te tulbura criza?

- Eu cred ca fiecare comunitate are specificul ei si trece prin aceste vremuri intr-o maniera la fel de specifica. Iar aici, in Band, nu resimtim atat de puternic vremurile grele. Asta si pentru ca lucrurile fundamentale nu s-au schimbat in viata de zi cu zi a oamenilor. Ce sa se schimbe? Avem batranii nostri, obisnuiti cu greul si cu munca de o viata, cu sacrificiile enorme pe care le fac pentru copii. Pentru ei, pituca, slana, ceapa si puiul taiat duminica sunt lucruri neschimbate de zeci si zeci de ani. Nici macar televizorul si presa, adevaratii perturbatori ai linistii noastre de azi, nu-i tulbura. Cand ai treaba de dimineata si pana seara, cand ii musai sa lucri, n-ai timp sa-i vezi pe altii cum macina vant. Chiar ma gandeam - si Ii multumeam lui Dumnezeu pentru asta - ca daca ne intreaba cineva asa, brusc, ce necazuri avem, n-as sti ce sa raspund. Ce as alege ar fi mofturi, nu necazuri. Din respect pentru adevaratele probleme, pe ale noastre le-as numi simple mofturi.

- Crezi ca esti un primar bun?

- Da, si iti spun si de ce: pentru ca nu intru abrupt in vietile oamenilor, cu maruntisurile cotidiene. I-am gasit divizati, certati unii cu altii, fara de pricini serioase. Dar pe mine nu m-a interesat niciodata vrajba si atunci s-au bunghit si ei ca ea nu-si are rostul. Eu asa am inteles pana acum ca trebuie sa fac: sa intervin in viata obstii mele doar imbunatatind-o, in mod concret.

- Asadar esti cu adevarat multumit de alegerea de a fugi de lume, daca pot spune asa...

- In continuare zic ca am facut o alegere foarte buna sa vin la Band, cu familia mea. Din toate punctele de vedere: al linistii, al libertatii, al faptului ca pot sa fac ceva concret pentru oameni, dar si din punct de vedere muzical. Directiile in care merge muzica azi nu mi-ar fi creat absolut nici un avantaj daca as fi stat la Bucuresti. Cel mai important lucru pentru mine este ca am devenit cu adevarat util, in cu totul alta directie decat muzica, si ca imi justific existenta, simtind prin toata fiinta ca am facut o alegere buna. Sunt foarte bucuros ca am reusit sa obtin fonduri, chiar si in vremurile astea, pentru asfaltari de drumuri, pentru reabilitari de camine culturale, pentru a face o cresa noua. Crede-ma, lucrurile acestea sunt mult, mult mai importante pentru mine decat miscarea din interiorul show-business-ului muzical. Stii ce inseamna pentru oamenii mei din comuna sa aiba asfalt?! Un lucru atat de banal pentru noi e pentru ei un vis, chiar un vis!

Lumea de roua

- Dar esti, totusi, muzician. Nu iti este dor de public, de lumini, de aplauze?

- Muzical, eu am parcurs un drum invers, iar acum am ajuns foarte aproape de punctul in care am inceput sa cant. Cu alte cuvinte, eu acum imi ofer mie bucuria cantecului si trebuie sa recunosc ca ma gandesc foarte putin la public. Compun enorm, am facut foarte multe cantece noi, aici fiind punctul meu de intalnire cu muzica: nascocind cantece. Stiu foarte bine ca nu se mai vand CD-uri, stiu ca oamenilor numai de muzica nu le mai arde, asa ca spatiul meu preferat a devenit studioul de acasa. Nu-mi pun nici o opreliste creatiei, compun de la folk la rock, am o libertate magnifica. Scriu texte cu o placere nebuna, texte frumoase, poezii, nu cuvinte simple, cum zic "marii cunoscatori" de muzici ca "se cere" in ziua de azi. Ei in continuare cred ca publicul roman e prost, ca nu are nevoie sa gandeasca, ca nu are nevoie de metafora... Ce neghiobie! Ma intrebi daca nu imi este dor de oameni... Tot oameni sunt si prietenii. Daca unuia ii place un cantec de-al meu, eu ma bucur ca si cum un milion de oameni l-ar fi ascultat. Imi ajunge asta. Bogdana, eu am cunoscut toate formele de succes in Romania. Am trait momente in care eram pe buzele tuturor. Muzica mi-a dat tot, m-a rasplatit pentru tot ce i-am oferit. Nu traiesc din melancolii, dar nici nu-mi fur singur caciula, sperand ca vremurile acelea se vor intoarce. Nu vreau ca ele sa se intoarca, pentru ca sufleteste eu sunt in cu totul alt loc acum. Si nu stau degeaba. Anul trecut am lansat un album cu Maia Morgenstern si Ion Caramitru, "Lumea de roua". Am avut si concerte impreuna, toate in teatre, singurul loc unde imi mai place sa cant. Acela este spatiul meu de concert in prezent, aceasta este forma de spectacol care imi bucura inima. Oamenii care vin la teatru sunt cei carora prefer sa le cant. Mijlocul distantei dintre muzica si teatru este un spatiu pe care-l consider vindecator, pentru ca in vremurile acestea oamenii aici se gasesc pe ei insisi. In teatru revin la interioritatea lor, devin mai milosi, aceasta fiind singura parte buna a crizei. Daca exista un sfarsit al lumii, el este cel care se zareste in oameni. Cand vezi ca un om moare in el, acela e sfarsitul. Cumplit. Si atunci am observat ca spectacolele acestea eminamente afective, de la inima la inima, le fac bine cu adevarat. Le vom relua la toamna. In rest, lucrez la un disc cu Alexandra Ungureanu, care cred ca va surprinde multa lume. Ni s-a alaturat si Raul Kusak, un muzician desavarsit, care ne orchestreaza textele. Eu cred mult in Alexandra. Intre cantaretele noastre, ea va deveni, fara doar si poate, o prezenta extrem de consistenta. Eu asa o simt: ca o femeie care stie sa spuna si lucruri serioase, lucruri din inima, pentru ca e foarte inteligenta, foarte instruita si foarte bine crescuta. Il are pe "septe langa opt", cum se zice pe la noi.

- Baiatul tau, Florian, iti calca pe urme. Cantati impreuna?

- Nu, el canta alte lucruri, dar o face foarte bine, sunt mandru de talentul lui, o spun cu toata obiectivitatea. Muzica lui e una mai moderna, dar elevata, care tradeaza o extraordinara cultura muzicala. Nu cantam impreuna, dar in studio suntem impreuna, ne sfatuim.

Pasarile din palma

- Mircea, ai un ton atat de linistit, de calm, te invidiez. Esti fericit?

- Pot spune ca am foarte multe momente de fericire. Cel mai frumos moment al vietii mele este exact cel pe care il traiesc acum. Am usa deschisa la studio si bat cu privirea pana hat, departe, pe deal. Cand sunt pe axa aceasta: casa, ograda, deal, poti sa-mi furi si scaunul de sub mine, ca nu te simt. Poate doar aparitia nepotelului meu ma poate tulbura, dar doar ca sa-mi ofere un alt moment de mare fericire. Vorbeam mai devreme de public si scene...Ograda mea este o alta scena pe care ma simt extraordinar. Iar in ograda mea, publicul este nepotelul meu de un an si doua luni. O minune aparuta neasteptat in familie, un dar de la Dumnezeu, oferit fratelui meu, cand el si sotia lui pierdusera orice nadejde de a avea vreodata un prunc. Ii cant in fiecare zi, stam amandoi tolaniti in iarba, eu cant si el rade. Imi spune "ucu", de la unchiul, iar eu ii spun: "Bebita, baga o zambire lu'ucu!". Iar el numai zambire e, nici o intristare. "Sa nu fie intristare deloc, deloc", ii spun mereu, iar el, chiar daca nu intelege acum, o va face si isi va aduce aminte de vorbele lui "ucu".

- ...Si ce mai vezi acum prin fereastra ta?

- Vad florile din curte, pe care mi le ingrijeste mama cu atata migala, vad niste vrabii care nu sunt sperioase si se zbenguie in voie. Uite, una ar vrea sa intre la mine... Stii, pe la noi se zice ca daca iti stau pasarile in palma, inseamna ca esti om bun. Asa se masura bunatatea oamenilor pe vremea bunicului meu. Lui ii stateau pasarile in palma. Eu n-am incercat, dar vad ca nu se tem de mine. Tot e ceva... Peste curte, vad dealurile, care au si terenuri parcelate, lucrate frumos, la dunga. Deasupra lor e cerul. Azi e senin. E duminica si parca Il simt si pe Dumnezeu in acest tablou. Aici, la tara, Dumnezeu e mai prezent. Oamenii care aleg sa fuga de oras, care cauta linistea aceasta vindecatoare, cred eu ca-L vor regasi si pe Dumnezeu, cu care romanii continua sa aiba o relatie speciala. Toate lucrurile astea le vad eu acum pe usa deschisa a studioului meu. Sunt fericit, nu ma sperie nimic. Acum ies din casa, descult, iarba e uda si racoroasa, vrabiile si turturelele se zbenguie nestingherite, iubita mea sotie imi zambeste peste trandafiri, pot sa-ti vorbesc asa zile, si zile, si zile....