Povestea clopotului din Desesti

Spre sfarsitul primului razboi mondial, cand munitiile se cam ispravisera, armata de ocupatie a recurs la o modalitate extrema de completare a lor, si anume, topirea clopotelor de la biserici, fara urma de remuscari sau frica de Dumnezeu.

Marii comandanti de osti se credeau stapanii lumii, a tot ce exista pe pamant, fie ca le apartinea sau nu, arogandu-si drepturi mai presus de orice ratiune omeneasca. Spre rusinea intregii specii, in mintea lor, sa porti razboaie, sa omori alti oameni pe care-i numesti "inamicul" era cat se poate de legitim. Dar sa te atingi de cele sfinte, sa profanezi lacasurile de inchinaciune, casele Domnului, jefuindu-le, mutilandu-le, intrece orice putere de intelegere. Si totusi, acest lucru s-a intamplat! "Umanitatea" ocupantilor a constat in faptul ca acolo unde erau patru clopote au luat doua si au lasat doua, iar acolo unde erau doua, au lasat unul. Cred ca acesta a fost si rationamentul celor care au ascuns un clopot, fie-le sufletele binecuvantate si asezate in ceata dreptilor.
"La biserica din Desesti au fost patru clopote", imi spune fratele meu mai mare, Vasile, un taran adevarat, iubitor de pamant si tara, care la moartea lui Corneliu Coposu a platit sa se traga clopotele de trei ori pe zi, trei zile la rand, aprinzand o lumanare, ca sa-i fie luminata calea dragului Om. "Doua clopote le-au luat sa faca din ele plumbi si doua au ramas". Dar mai departe nu stie sa-mi spuna. Nu stie ce s-a intamplat. Ma duc la preotul nostru, Ion Sigartau. Urc spre casa parohiala prin "gradina linistii" (prin cimitir) si ma inchin primei cruci cu Iisus rastignit. La picioarele Mantuitorului mai traiesc bujorii albi si crinii portocalii pe care i-am pus duminica, asa cum nu demult m-a invatat sa fac Ioana lu' Pretilus, o vecina inteleapta, care vede lumea cu ochi limpeziti de multe, multe lacrimi. Mai fac vreo cativa pasi, ca apoi sa ma opresc si sa privesc in jur. As vrea sa stiu, sa ghicesc unde se afla mormintele acelor oameni atat de curajosi, atat de iubitori de Dumnezeu si de sunete. Nu stiu cati au fost. Nu stiu cum ii cheama. Dupa ce au ramas doua clopote, pe unul din ele se spune ca l-au ingropat undeva in pamant si n-a mai putut fi gasit niciodata. Demult, cand eram copil, am auzit ca undeva, pe Valea Haitasului. Maria lu' Costica mi-a spus ca barbatul ei ii tot arata o groapa mare in dambul de la Tintirimul spanzuratilor, zicand ca acolo au vrut sa ingroape clopotul. Altii presupun ca l-au ascuns ceva mai departe. Sigur este ca nu s-a mai putut descoperi unde este. Stau si privesc si gandul imi este numai la ei.In stanga, mormintele sunt ingrijite, iarba dintre ele cosita. In dreapta, doar cele de langa alee, doua-trei randuri. Mai incolo, un lan de iarba inspicata leganandu-se in bataia vantului si cateva cruci de lemn abia zarite. In zona aceea sunt multe morminte fara cruci, uitate, asemenite (una) cu pamantul. Acelora li s-a pierdut neamul. Si nu stiu ce ma face sa cred ca undeva, aici, in partea dreapta, se odihnesc unii dintre acei oameni. Le zic un "Tatal Nostru" si grabesc pasul spre casa parohiala.
"Da, la biserica din Desesti (azi monument UNESCO) au fost patru clopote", imi certifica parintele Ion Sigartau. "Se vad locurile sus in turla, unde au fost prinse. Pe doua le-au luat sa faca din ele cartuse, in Primul razboi, si pe doua le-au lasat datorita preotului Endry, care stia ungureste si s-o rugat de ei. Si le-a placut ca vorbea ungureste. De ce au fost patru? Poate ca doua erau ramase de la biserica veche, pe care au ars-o tatarii la ultima lor navalire in Maramures. Piciorul mesei de altar se vede si acuma, este un pic mai jos. Clopotele sunt facute dintr-un aliaj special, valoros: cupru, plumb, argint, sa sune frumos. Erau facute in Austria. La noi nu stiu sa fi fost mesteri de clopote si turnatorii. Este una la Baia Mare, dar de acuma, de dupa revolutie. Asa a avut noroc biserica noastra, sa ramana cu doua clopote, datorita preotului de atunci. Eu nu stiu nimic despre clopotul ascuns. Poate ca-i o legenda". "Dar in orice legenda este un sambure de adevar", intervine preoteasa Maria, cea pe care o consider nasa mea spirituala, fiindca ea si nonagenara Ileana Biraitii m-au indemnat sa particip la Sfantul Maslu si la sfintele Liturghii. Multumesc parintelui si bunei preotese, mama noastra, care m-a si hranit, si plec la Ileana Biraitii. Are nouazeci si doi de ani si o minte vie. Rar i se intampla sa nu-si aminteasca ceva.O gasesc stand in patra (pridvor), pe laicioara (lavicioara), sprijinita de perete, respirand greu. O supara caldura, nu poate rasufla in voie si i se impaienjenesc ochii de culoarea cerului senin. Pe alta lavicioara sta Palaguta Marincasului, cealalta vaduva din casa, ce are grija de batrana Ileana.
Isi aminteste ceva cam alunecat. "Gheorghe a lu' Ghiuri imi tat spune ca el sti unde-i ingropat clopotu'. Ma gandesc ca l-or dusu si l-or ascuns Mosu Alexa lu' Gheorghe si cu Todoru Moasii, ce o fost multa vreme prim corator la beserica. Da' nu stiu de-o fost ei. Zace Gheorghe a lui Ghiuri ca el a sti unde ii. Zace ca "Pa graie", aproape de Fantana Cailor. Da' l-o cotat acolo si nu-i. Asta o fost in Razboiu Dintaie, si poate ca aceia care l-o ascuns o plecat in razboi si n-o mai zinit veci. De atata amar de vreme, tate s-o uitat, s-o pierdut. In '18 s-o gatat razboiu' si atunci m-o facut mama pa mine, in zua de Sanziene. Dipt' ace, mi-o pus nume Ileana - de la Sanziana. Is aproape o suta de ai, hia (lipsa) vo cativa. Fantana cailor ii o apa rece si buna. Izvoru' ei iese de sub deal, de sub coasta. Ii o coasta mare si mai incolo, nu pre aproape, ii Valea Haitasului si panga (pe langa) vale o mocira. Si acolo erau in veci atatia bulbuci! Galbini ca auru! Si este si un tau. Ii zace Taul cu bulbuci. Si mai era si Malaiu cucului (Lacrimioare) de-acela alb, sub coasta ceie si miroase tare mandru. O, io amu ma pregatesc de dus. Da' viata omului ii munca si munca si iara munca. Tat acela lucru il faci. Da este o multumire - cand ii intelegere la casa. Cand ii iubire. Atunci nimic nu-i greu. Tate trec mai usor. No, asta-i cu clopotu'".
In povestea aceasta, pe mine m-au impresionat cel mai mult oamenii; acei oameni care "vedeau cu inima", pentru care clopotul era chiar esenta propriului suflet, legatura lor cu Dumnezeu. Oamenii care l-au ascuns, pentru vesnicie, in pamant. Daca nu bate, macar sa ramana al lor. Sa le fie alaturi in veci de veci.