TUDOR GHEORGHE - "Cred, la fel ca si Blaga, ca vesnicia s-a nascut la sat"

Menestrel la portile dorului

- Sunteti un artist adorat, care umple salile de concert pana la refuz. Cand s-a infiripat magia pe care o exercitati asupra oamenilor, cantand?

- As putea spune ca prima mea relatie cu muzica a avut loc la 1 august 1945, ziua in care m-am nascut, intr-un sat de langa Craiova. Se pare ca n-am oracait ca orice prunc, ci aveam o anumita sonoritate. Dumnezeu mi-a dat har in aceasta privinta. Apoi, nu era acelasi lucru daca ma nasteam copil de oras. Eu cred, la fel ca si Blaga, ca vesnicia s-a nascut la sat. Lumea satului mi-a deschis fantezia. Ca orice copil de taran, stateam cu vitele pe camp, singur, intins pe spate in iarba si uitandu-ma la cer cum norii capata forme miraculoase. Ascultam toate sunetele padurii. Sunetul padurii pare monoton pentru un om care nu stie sa asculte. Dar in fosnetul ei sunt, de fapt, o infinitate de sunete care s-au furisat in memoria mea afectiva. S-au asezat toate in mine si peste ele a venit muzica lautarilor din sat, de la toate petrecerile si nuntile la care fusesem. Mai erau inca lautari adevarati in vremea aceea, care cantau fara microfon. Cu varsta, toate leitmotivurile astea au ajuns sa se supradimensioneze si m-am trezit in punctul in care, daca nu le exteriorizam in vreun fel, faceam explozie.

- Ati urmat Institutul de Teatru. Ce v-a atras spre scena?

- Cred ca dragostea pentru poezie, pe care o mostenesc de la tatal meu. Si talentul histrionic, pe care il am, cu siguranta, de la mama. Era o povestitoare admirabila. Am terminat Institutul la Bucuresti, cu 10 pe diploma, si mi se intrevedea o cariera stralucitoare. Jucasem alaturi de mari actori ai scenei, la Teatrul Giulesti, unde as fi putut ramane si eu, la fel cum as fi putut ramane asistent la facultate.Dar tatal meu se intorsese cu doi ani in urma din inchisoare, dupa o lunga detentie, fusese eliberat la gratierea din 1964. Si atunci, inima m-a tras spre casa. Imi amintesc si acum cuvintele marelui actor Stefan Mihailescu Braila, care m-au ajutat mult in momentele acelea de cumpana. Mi-a zis: "Du-te, ba, in provincie, si demonstreaza ca ai talent de actor, ca ai har, fa dinti, nu ramane aici, sa te trimita Banica Dumitras dupa tigari". Asa am ajuns la teatrul din Craiova, unde am dat de doua regizoare cu principii. Aveam doar 21 de ani si veneam din Capitala, unde, cu cei 1.83 m, 60 de kg (pe atunci), parul negru si candoarea mea copilareasca, eram un soi de Don Juan, un june prim de comedie, cum remarcase maestrul Beligan. Ei, numai ca ele nu ma vedeau asa. Deci, a trebuit sa fac ceva sa dovedesc ca am har. Si am facut un spectacol, in care apaream singur pe scena. Se numea "Menestrel la portile dorului", era inclus in Festivalul National de Teatru si a uimit juriul si criticii, care urlau: "Nu va atingeti de el, lasati-l in starea lui naturala!". Nu facusem nimic altceva decat sa readuc poezia la starea ei primara, care e muzica. Era in 1969.

Talmacitor de poezie in muzica

- Exista o incadrare pentru muzica pe care o cantati?

- Pentru ca am inceput cu chitara, au zis ca-s folkist. Apoi, am cantat cu cobza, puneam in valoare cantecul popular, au zis, ah, "e lautar". Apoi am aparut cantand cu cor de copii, "mda, e ciudat Gheorghe", apoi cu taraf traditional, cu orchestra simfonica, apoi cu orchestra de muzica usoara, cantand muzica interbelica. Perioada interbelica ma fascineaza, e punct de referinta in spiritualitatea romanilor. Am cantat muzica populara din perioada interbelica, apoi muzica usoara romaneasca interbelica, din nevoia de a arata ca a existat in perioada aceea si o anumita categorie de intelectuali care ascultau altceva, apoi n-am uitat nici de muzica mahalalelor.Am facut un exercitiu de documentare si de imaginatie, incercand sa-mi dau seama ce ar fi ascultat Cioran, care era un excelent dansator, sau Pastorel Teodoreanu, cand se cherchelea cu un vinisor. Nici azi lumea nu stie prea bine ce fac. Dar reteta mea e simpla. Toata viata am fost un talmacitor de poezie in muzica, un amplificator al muzicii interioare a fiecarui poem. Eu nu adaug nimic, stiu doar sa ascult muzica interioara a versurilor, am harul de a o exterioriza. Muzichiile astea comerciale de aceea nu produc emotie, pentru ca nu pleaca niciodata de la valoarea textului. Pe mine m-au ignorat la inceput comentatorii muzicali, pe de alta parte, nici poet nu eram. Privind insa inapoi, pot spune cu mana pe inima ca e cel mai bine asa, sa nu apartii nici unei categorii. Dar pentru asta, trebuie sa ai o forta interioara enorma, sa fii tu insuti o categorie in sine.

- Cu toate volutele dvs. de la un gen muzical la altul, publicul v-a urmat credincios...

- N-as putea nici o clipa sa ma plang de public. Eu sunt mai mult decat fericit ca nu sunt luat in seama de mass-media. Nu ma intereseaza, pentru ca s-ar putea chiar sa-mi faca un deserviciu. Pentru mine e important ca spectacolele mele se fac cu salile pline, si asta din cauza ca timp de 40 de ani nu i-am pacalit niciodata pe oameni, am venit mereu cu poezie de calitate.

- De calitate, dar si de directie... patriotica, o muzica de mari profunzimi romanesti. E o lectie invatata, partial, din familie? Ati avut in tatal dvs. un model?

- Intr-un fel, da. Tata a fost intelectualul satului, cantaretul de strana, si este si azi un om foarte respectat, are carti scrise si publicate. A suferit foarte mult. La o varsta frageda, a fost condamnat si inchis pentru 22 de ani. Povestea lui e simpla. Era un simplu satean, care spala vase la un restaurant legionar.A venit rebeliunea legionara si s-a intors acasa plin de paduchi, dar si cu stigmatul de legionar. Habar n-avea el cu ce se mananca asta. In schimb, in inchisoare a avut sansa extraordinara sa intalneasca oameni de mare tinuta spirituala si sa simta pe propria piele valoarea rugaciunii. Tata s-a intors din inchisoare longeviv si calit spiritual si fizic. E foarte lucid si acum. De la el am mostenit inclinatia poetica, sensibilitatea. Cat despre credinta, sunt un om credincios, dar nu habotnic. Nu merg in fiecare saptamana la biserica.

- Vorbiti-mi despre poezie, aceasta mare pasiune care v-a calauzit.

- Poezia a fost mereu resortul care m-a impins in fata. Oamenii gresesc cand spun ca timpurile de azi nu mai sunt potrivite cu poezia. O sa le spun chiar contrariul. Poate ca n-avem timp sa mai citim Dostoievski, Solohov sau Cehov, dar cateva minute sa citim o poezie avem, cu siguranta. E ca un antrenament necesar oricarui om care vrea sa-si pastreze sensibilitatea, sa-si salveze sufletul agresat de vria prezentului. Am avut si norocul sa ma imbratiseze tagma poetilor. Mi-a fost mentor spiritual si intelectual Romulus Vulpescu, de la care am invatat enorm, am fost prieten cu Marin Sorescu, Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Adrian Paunescu. Cu poetul Mircea Micu pregatesc acum un spectacol care va debusola putintel, este un spectacol pentru un singur poet. O sa se intrebe multi de ce m-am oprit fix la el, cand mai sunt si alti poeti de valoare. Intotdeauna mi-a placut sa scot la lumina poeme ignorate. Se intampla ca, din prejudecata unui nume sau a altuia, sa trecem pe langa poezia adevarata.

Oltenii si soarele

- E mult suflet in cantarile dvs. Suflet si patima. Insemne natale, oltenesti?

- Acum m-am intors din Basarabia, si mi s-a spus: "Dumneavoastra trebuie sa fiti din Basarabia, prea cantati cu suflet poezia Basarabiei". Cand merg in Ardeal mi se spune "Ma, Tudore, ma, nu sa potie, tu trebe ca ai ceva de-ardelean in tine, ca prea zaci cu foc!." Spectacolul pe care il fac cu Mircea Micu chiar despre asta vorbeste, despre disperarea unui ardelean care nu se regaseste in universul citadin, care tanjeste continuu dupa satul lui.Dar asta nu e doar povestea transilvaneanului, e drama oricarui intelectual de la tara, ajuns intr-un oras care il sufoca. E povestea noastra, a tuturor. Cine a cunoscut lumea satului pe cand ea era autentica nu-si mai poate gasi locul. Eu locuiesc acum in Craiova, dar visez sa-mi fac o casa in satul tatei, simt nevoia sa ma asez acolo, in linistea aia, ca sa pot muri impacat.

- Cum ati descrie mandria de a fi oltean?

- Eram candva in Sicilia si i-am spus unui primar din Catania, ca daca raiul n-ar arata ca Sicilia, nu m-ar interesa sa merg in rai. Era inainte de '89, noi traiam aici in saracie si acolo pomii se indoiau de portocale. "De ce voi, sicilienii, sunteti mai deosebiti, mai mandri?", l-am intrebat. Mi-a spus: "Nu stiu, poate ca soarele asta e mai puternic aici". Atunci mi-am dat seama ca si noi oltenii suntem la fel, soarele ne bate toata ziua in cap si de aia si oltenii sunt mai agili, cu vocatie de conducator. Unde e soare e si muzica si voie buna.

- Traiti, totusi, pe repede inainte. Semn ca v-ati adaptat la dinamica veacului.

- Da, exist si muncesc intr-un ritm necesar acestor timpuri. Spectacolele se succed rapid, dar nu seamana unul cu altul. Deci, prin rapiditate, m-am adaptat. Dar asta nu inseamna nimic. Eu simt tot mai mult ca nu am timp suficient. Pentru mine, timpul inseamna asezare, profunzime. Sufletul meu nu e contemporan cu lumea asta. Mi-ar fi placut sa fiu un Cyrano de Bergerac, in Evul Mediu, un vesnic truver ratacitor.

- Din asezarea la care visati, face parte si familia dvs.?

- Daca nu ai liniste interioara, esti un om nenorocit. Nu poti sa creezi fara liniste. Daca in jurul tau familia nu-ti aduce tihna, nu poti face nimic. Artistii sunt boemi, asa se zice. Eu am o familie linistita, am un baiat, care e un foarte bun cenzor, degusta ce fac eu si ma critica, prin el sunt contemporan cu lumea de azi. Artistul mai are nevoie si de dragoste, ce frumos spune Shakespeare, "un geniu, cand iubeste, e si mai geniu". Sotia mea e fosta actrita, a jucat la teatrul din Craiova, la randul ei, e o poeta admirabila, va publica o carte curand.

- Dvs., care ati gasit linistea, armonia si asezarea lucrurilor, aveti un sfat pentru cei care nu-si gasesc astazi locul?

- Nu poti sa dai sfaturi, as fi penibil si enervant. Eu cred ca aceasta generatie tanara e capabila de mari realizari, daca ar fi lasati si li s-ar crea conditii. Sistemul e cel care le opreste spontaneitatea. Trebuie sa ne ducem noi, generatia asta, ca sa-si gaseasca ei propriul drum.