Cum ar fi sa transformi lacrima in zambet, orgoliul ranit in reverenta? Silvia Kerim a facut-o: cartea se cheama "Mircea Veroiu - Ultima vara a tineretii". Nu e un roman de dragoste, desi ecourile iubirii dintre o frumoasa scriitoare si un regizor cu sclipiri, amandoi celebri in epoca, reverbereaza solar din paginile cartii. O viata reverberata intr-o oglinda. Oglinda venetiana din sufrageria Silviei Kerim. In argintul ei usor aburit apar umbrele unor vremuri trecute, dar cat de vii: mama Silviei, eleganta unguroaica maritata cu turcul Kerim..., iubitul Silviei, regizorul Mircea Veroiu, cu un aer de tristete nobila, camilpetresciana, facandu-i cu mana, ocrotitor: "Sunt aici, nu te teme de nimic!"... Povesti de dincolo de oglinda, chemate sa vina spre noi. O fotografie din carte o arata pe Silvia in anii '70. In spatele ei e oglinda, si in ea, Mircea Veroiu, facandu-i cu mana, in timp ce o fotografia. Imaginea aceasta, de o tandrete si o duiosie inexprimabile in cuvinte, imi pare chintesenta cartii. Cred ca din amintirea aceasta si-a tras Silvia Kerim puterea de a scrie cartea. Asadar, cartea despre Mircea Veroiu e o carte de amintiri. Amintiri adunate de la prietenii comuni, de la colegii de film ai regizorului, de la tovarasii sai de joaca din copilarie, de la cei care l-au cunoscut si l-au iubit. Pentru ca Mircea Veroiu - creatorul unor capodopere cinematografice ca "Nunta de piatra", "Duhul aurului" (filmate impreuna cu Dan Pita la Rosia Montana, un loc pe care Mircea il iubea nespus si pentru care ar fi luptat astazi, daca ar mai fi trait), "Dincolo de pod", "Intre oglinzi paralele", "Semnul sarpelui", "Sa mori ranit din dragoste de viata", "Adela", "Umbrele soarelui", "Craii de Curtea Veche", "Scrisorile prietenului" (film TV) - avea, inainte de orice altceva, un bine intretinut cult al Prieteniei. Silvia Kerim a ales pentru carte un motto care iti inmoaie genunchii si balamalele inimii de emotie: "El ne-a dat bucurie si noi l-am iubit. Nu a fost al nostru. Nu a fost al meu". (Karen Blixen, "Out of Africa"). De aceea, marturisirile discrete dar relevante ale scriitoarei se imbina cu cele ale prietenilor si colegilor de breasla ai lui Mircea Veroiu. Coplesita de emotie, Silvia Kerim a lansat aceasta carte la UNITER. Au fost acolo, intr-o seara cu viscol, prieteni vechi si noi, actori, oameni de film si colegii ei de redactie, care au felicitat-o si pentru "Premiul pentru carte de film pe anul 2009" acordat in aceeasi zi de Uniunea Cineastilor din Romania.
- De ce a simtit nevoia sa scrie aceasta carte draga noastra colega de redactie, Silvia Kerim?
- Pentru ca Mircea, omul si artistul langa care am fost ca o nevasta timp de aproape zece ani, merita din plin o carte a vietii lui. Mircea a fost o fiinta foarte speciala, un om inzestrat de Dumnezeu cu multe calitati, dar care a fost bantuit inca din copilarie de un fel de tristete - nemotivata dupa parerea mea - de copil neiubit indeajuns. O nefericire care-i venea din constiinta singularitatii lui. Am refacut impreuna o casa, "Parfumeria", am facut filme impreuna, am trait adesea aceleasi bucurii si aceleasi tristeti. Noroc ca am avut "cuibul nostru". Foarte frumos descrie - cred eu - in carte atmosfera care domnea in acest cuib Ana Hagiu, buna mea prietena... "Inceput de iarna in Bucurestii anului o mie noua sute saptezeci si... Silvia si Mircea m-au invitat la cina. Stam la masa, in lumina tandra, pe fundalul glasului ca de caine batran al lui Louis Armstrong, ne desfatam cu telemea, cu salata de vinete, cu vin alb, cu somon fume si cu fructe... Mi-au ramas in memorie intonatia si modulatia vocii lui Mircea, felul cum rostea cuvintele prin care ne facea sa ne prapadim de ras, parfumul casei, lumina ei, peretii bucatariei acoperiti cu faianta roz, oglinda venetiana, inalta de doi metri, ce strajuia peretele sufrageriei... Fiecare amanunt decorativ al casei in care Mircea a investit, alaturi de Silvia, "joaca" lui creativa, imagine a infinitei sale tandreti..."
Veroiu a fost, dupa cum stim, un mare artist care a facut parte din generatia de aur a cineastilor romani ai anilor '70: Dan Pita, Alexandru Tatos, Niculae Margineanu, Iosif Demian, Mircea Daneliuc... Premiat la mari festivaluri internationale, filmul "Nunta de piatra", dupa Ion Agarbiceanu, regizat impreuna cu Dan Pita, a fost achizitionat de Muzeul Metropolitan de Arta Contemporana din New York, ca sa reprezinte spiritualitatea Romaniei, alaturi de operele lui Brancusi. De aceea, cred ca figura lui trebuie sa ramana in constiinta publicului, nu doar a studentilor de la regie de film, care-l iau ca model de poetica perfecta a imaginii. Asa ca acesta nu este un roman de dragoste, dar nici o carte "de specialitate". Este o carte despre un Om care a iubit Viata, a iubit Frumosul, a iubit Aparatul de Filmat, asa cum am scris, ca un avertisment, pe prima pagina a volumului.
- Acum, cand cartea e publicata, ba si premiata de Uniunea Cineastilor, ce sentimente te incearca?
- Nici acum nu stiu daca marturiile mele ar fi trebuit sa iasa la lumina... Ce-i drept, continuu sa fiu coplesita de reactiile celor care citesc aceasta carte, protagonisti sau martori ai lumii zugravite acolo, tulburati si ei de regasirea unor vremuri uitate in sertarele memoriei... Prieteni de demult ma suna cu vocea gatuita de emotie si-mi multumesc pentru imaginea tineretii noastre comune si a dragostei noastre de viata si de frumos, redescoperite in carte...
Chiar daca noi ne despartiseram din 1981, am reusit, in timpul exilului parizian al lui Mircea, sa pastram legatura, vorbind adesea la telefon. Imi spunea intruna ca are nevoie de optimismul meu. Ma aflam intr-o scurta vizita la Paris cand am aflat ca e bolnav de cancer. Am fost cutremurata, stiindu-l perfect sanatos. S-a intors sa mai faca trei filme si sa moara acasa. Am fost la ultima lui premiera, cu filmul "Femeia in rosu". Era marcat deja de semnele mortii. L-am vizitat la spital cu trei saptamani inainte de a muri. Dupa ce s-a stins, Mircea a fost incinerat - nu stiu daca la dorinta lui. Cenusa nu a fost inmormantata crestineste in cimitir, ci a fost tinuta intr-o cutie de tinichea, in sala masinilor de la Crematoriu. Dan Pita, Niculae Margineanu si cu mine, in 2008, am depus cenusa intr-o urna de marmura alba si am ingropat-o la Bellu, pe aleea Gheorghe Dinica, alaturi de mormintele lui Adrian Pintea, Silvia Popovici, Amza Pellea si ale altor mari artisti ai nostri. Dupa moartea napraznica a lui Mircea, am vrut sa mai fac ceva pentru el, pentru noi: sa scriu aceasta carte. N-a fost usor, pentru ca mi-am involburat apele amintirilor si sentimentelor, am retrait mari bucurii, mari tristeti si dureri. Dar am trecut peste toate astea, constatand cu cata bucurie mi-au raspuns cei pe care ii rugasem sa-mi scrie amintirile lor, cu si despre Mircea. Reactiile celor care citesc pe nerasuflate cartea ma indreptatesc sa cred ca efortul meu a fost indreptatit. Le multumesc, cu recunostinta, tuturor acelora care, prin evocarile si marturiile lor, au dat un plus de vibratie acestui Portret.
In final, as dori sa citez cele scrise de doi mari prieteni si oameni de cinema: Manuela Cernat, istoric de film, prodecan la UNATC, si Laurentiu Damian, regizor si realizator de emisiuni la TVR Cultural:
"Mircea Veroiu avea sa ne daruiasca splendoare in stare pura. Filme de o fabuloasa, naucitoare, vrajita frumusete. (...) Cartea Silviei Kerim e proza adevarata si il evoca pe Mircea in toate dimensiunile existentei sale si ii suntem recunoscatori ca a scris-o!"(Manuela Cernat)
"Dupa triumful cu filmul "Adela" la San Remo, cand critica italiana exclama: "Veroiu, un Visconti roman si un Bergman transilvan", dupa marele premiu obtinut acolo, el a plecat. A plecat in Franta, fiindca nu murea "ranit din dragoste de viata", ci din dragoste de film! De la un capat la altul, cartea Silviei despre Mircea curge ca un film, fotograma cu fotograma." (Laurentiu Damian)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
